ÎCCJ, decizie (scj.ro #153774)

Răspundere civilă delictuală. Despăgubiri morale. Constituirea de parte civilă în cursul urmării penale. Ordonanță de clasare. Lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.

Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Inexistența autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în temeiul art. 278

1

din Codul de procedură penală din 1968

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic : prescripție

proces penal

neînceperea urmării penale

faptă ilicită

vinovăție

C.civ. din 1864, art. 998 – 999, art. 1201

Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8, art. 16

C.proc.pen. din 1968, art. 10, art. 19, art. 22, art. 278

1

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Dreptul de a învesti instanța civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale civile, s-a născut pentru reclamant abia în momentul în care acesta a luat cunoștință - urmare a soluției pronunțate prin sentința penală  - de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată, iar de la data pronunțării hotărârii definitive începe să curgă termenul de 3 ani în care putea fi sesizată instanța civilă pentru valorificarea pretențiilor în temeiul răspunderii civile delictuale.

1

alin. 11 din Codul de procedură penală din 1968 nu are autoritate de lucru judecat deplină, întrucât nu se circumscrie unei judecăți de fond, ea având o autoritate de lucru judecat condițională, ce poate fi opusă organelor de urmărire penală atât timp cât nu apar fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organele judiciare. Norma în cauză nu statuează faptul că

instanța civilă, sesizată ulterior cu repararea prejudiciului pretins a fi săvârșit prin fapta pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, este ținută de soluția din hotărârea pronunțată în condițiile art.278

1

C.proc.pen.

Cum prin ordonanța procurorului s-a dispus clasarea cauzei, iar plângerea formulată împotriva măsurii de neîncepere a urmăririi penale față de societatea pârâtă a fost respinsă, prin hotărârea penală pronunțată, instanța nu a statuat supra pretențiilor civile derivate din săvârșirea unei fapte penale, iar când instanța penală nu se pronunță pe fond cu privire la existența faptei, întinderea pagubei și vinovăția făptuitorului în legătură cu despăgubirile solicitate pe latura civilă, nu există autoritate de lucru judecat, care să poată fi opusă în cadrul acțiunii civile întemeiate pe dreptul comun, nefiind întrunite condițiile reglementate prin art.22 C.proc.pen., cu referire la dispozițiile art.1201 C.civ. și ale art.166 C.proc.civ.

De altfel, î

n materie civilă delictuală vinovăția impusă de legea civilă pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie este diferită, fiind suficientă cea mai ușoară culpă, fie sub forma acțiunii, fie sub forma inacțiunii. În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă. Așadar, chiar dacă s-ar fi reținut, față de pârâtă, în dosarul de urmărire penală că nu există elemente care să contureze vinovăția impusă de legea penală, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil.

Secția I civilă, decizia nr. 3581 din 11 octombrie 2018

Prin cererea înregistrată la data de 29.05.2012 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000.000 lei, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 1996, părinții săi, C. și D., au cumpărat imobilul situat în Roșiorii de Vede, ulterior, o parte din imobil fiind folosită de SC E. SRL. Imobilul a fost racordat la rețeaua de gaze de către pârâtă, pentru ca, apoi, serviciul de furnizare a gazelor naturale să fie asigurat tot de către SC B. SA.

La data de 20.02.2006, la imobilul menționat anterior a avut loc o deflagrație, în urma căreia părinții săi au decedat, iar imobilul a fost distrus în totalitate, deflagrația având drept cauză o scurgere de gaze din rețeaua de distribuție a gazelor administrată de pârâtă.

Deși reclamantul a formulat plângere penală împotriva reprezentanților SC B. SA, până în prezent dosarul de urmărire penală nu a fost soluționat de organele de urmărire penală.

Reclamantul a învederat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește societatea pârâtă, întrucât: există un fapt juridic ilicit - neîndeplinirea de către SC B. SA a obligațiilor ce îi reveneau potrivit prevederilor legale în vigoare privind asigurarea securității și continuității în furnizarea gazelor naturale (art.73 lit.a din Legea nr.351/2004), există un prejudiciu - prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a decesului ambilor săi părinți, există o legătură de cauzalitate - decesul părinților săi este urmarea directă și necondiționată a neîndeplinirilor obligațiilor legale ce îi reveneau pârâtei, există vină - reprezentanții SC B. SA, care nu au acționat cu diligență prevăzută de lege în vederea îndeplinirii propriilor obligații.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.998 și următoarele C.civ.

Reclamantul a formulat cerere precizatoare, reluând aspectele de fapt menționate în acțiunea inițială, precizând organele de administrare ale pârâtei.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii. Prioritar, aceasta a invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția inadmisibilității. Totodată, a solicitat suspendarea judecății, întrucât pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede există dosarul de urmărire penală nr. x/P/2006, al cărui obiect îl reprezintă tocmai deflagrația produsă la imobilul proprietatea autorilor săi.

După depunerea cererii precizatoare de către reclamant, pârâta a formulat o nouă întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, solicitând trimiterea cauzei către instanța competentă, respectiv Tribunalul Teleorman; excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.

Prin încheierea din data de 24.04.2013, tribunalul a respins excepția netimbrării, a constatat că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a rămas fără obiect, iar, cu privire la excepția necompetenței teritoriale, a luat act că nu se mai susține. Prin aceeași încheiere, tribunalul a suspendat judecata până la soluționarea cauzei penale în temeiul art.19 C.proc.pen., având în vedere că reclamantul se constituise parte civilă și în procesul penal în faza urmăririi penale.

Judecata a fost redeschisă la data de 24.04.2014, după depunerea hotărârii definitive prin care a fost soluționat dosarul penal. Ulterior, la 29.10.2015, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesual pasive.

Prin sentința civilă nr.230 din 26.02.2016, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepția nulității cererii pentru neachitarea taxei judiciare de timbru, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta și a obligat-o pe aceasta la plata despăgubirilor morale către reclamant, în cuantum de 500.000 lei.

Tribunalul a reținut că, chiar dacă reclamantul nu a specificat expres, acțiunea sa vizează atât angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 raportat la prevederile art.998, 999 C.civ., cât și răspunderea pentru fapta prepușilor acesteia, conform art.1000 alin.3 C.civ.

În cauză, acest fel de răspundere a rezultat în mod cert din împrejurările de fapt descrise de reclamant în acțiune, unde s-a specificat că „reprezentanții SC B. SA nu au acționat cu diligența prevăzută de lege în vederea îndeplinirii propriilor obligații”; așadar, neîndoielnic că intenția reclamantului a fost, în pofida temeiului de drept indicat în acțiune (doar art.998 și urm. C.civ.), aceea de a se pretinde o reparație a prejudiciului, de către pârâtă, atât pentru fapta proprie, cât și pentru fapta omisivă sau comisivă a prepușilor săi (fiind impropriu folosită, în acest caz, sintagma „reprezentanți”).

Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că instanța de judecată nu este ținută de temeiul de drept indicat de reclamant în acțiune, ci va da sau va restabili corecta calificare juridică a acesteia, în funcție de împrejurările de fapt descrise de reclamant în actul de sesizare, iar pe de altă parte că pârâta, prin apărările de fond formulate pe parcursul procesului, a înțeles într-o astfel de configurare raporturile juridice deduse judecății, invocând în fapt, pe lângă excepțiile de procedură, atât apărări de fond sub aspectul răspunderii pentru fapta proprie, cât și apărări de fond pe care le poate face în calitate de comitent pentru prepușii săi.

În privința cadrului procesual, prima instanță a reținut că, în pofida aprecierilor pârâtei, referitoare la răspunderea comitentului, că reclamantul nu este, în principiu, ținut să dovedească existența raportului de prepușenie (el putând fi dedus de instanță din prezentarea unor împrejurări de fapt ținând de organizarea și desfășurarea activității pârâtei, din care a rezultat prejudiciul) și să menționeze numele și prenumele prepusului ori prepușilor pârâtei. A pune în sarcina reclamantului proba existenței raportului de prepușenie între pârât și o anumită persoană, direct responsabilă, ar goli de sens întreaga construcție juridică a răspunderii comitentului, a cărei menire a fost exact aceea de a ocroti interesele victimei prejudiciului, ce nu trebuie, astfel, silită a afla cine este persoana fizică direct responsabilă și a demonstra în ce constă vinovăția acesteia, ce atribuții concrete a încălcat/depășit/nesocotit, etc.. Or, mecanismul funcționării acestei instituții juridice, cu finalitatea arătată, presupune că, în măsura în care, din expunerea faptelor, ar rezulta că nu a existat un raport de prepușenie (adică nu prepusul pârâtei ar fi creat paguba) ori că, deși persoana direct responsabilă este prepusul pârâtei, ea a acționat în afara ori cu depășirea atribuțiilor sale firești decurgând din însărcinarea încredințată, sarcina probei aparține întotdeauna pârâtei, iar nu reclamantului, ce beneficiază, sub acest aspect, de o prezumție legală relativă, pe care pârâta o poate răsturna dacă are un astfel de interes; de asemenea, pârâta poate cere introducerea în proces a prepusului, ușurându-și, la rândul său, situația acțiunii proprii în regres în contra acestuia.

Acțiunea nu este, prin urmare, inadmisibilă dacă nu a fost indicată persoana prepusului, mai ales în situații precum cea în speță, în care a fost dificil și pentru organele de anchetă penală identificarea unor persoane direct vinovate; similar, nu este inadmisibilă acțiunea în răspundere directă a persoanei juridice, prin organele sale de conducere - ale căror decizii, acțiuni ori inacțiuni angajează răspunderea persoanei juridice, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 - dacă nu sunt indicate expres în acțiune care sunt aceste organe de conducere. Este suficient ca acțiunea să fie îndreptată împotriva persoanei juridice înseși, cu datele sale de identificare, ce va sta în judecată prin reprezentant legal, potrivit propriei organizări, în înțelesul și cadrul procedural date de art.41 alin.1 și 87 pct.2 C.proc.civ.

Fiind vorba despre o persoană juridică, acțiunea (comisivă sau omisivă) aparține întotdeauna, prin ipoteză, unei/unor persoane fizice care fie conduc și reprezintă, fie se află în slujba acelei persoane juridice. Aceasta nu înseamnă însă că, dacă se cauzează altuia un prejudiciu prin activitatea desfășurată de persoana juridică, aceasta din urmă se va putea exonera de răspundere față de terțul păgubit, invocând responsabilitatea juridică (imputabilitatea) faptei în sarcina acelei/acelor persoane fizice cu care se află în astfel de raporturi; dimpotrivă, ori de câte ori terțul păgubit nu este interesat să acționeze (și) împotriva persoanei/persoanelor fizice direct responsabile, persoana juridică va răspunde singură, indiferent care dintre angajații ori directorii săi, în sens larg, este direct vinovat, dacă nu poate tăgădui că a efectuat acea activitate din care a rezultat prejudiciul ori nu demonstrează că respectiva activitate nu este prestată de ea, chestiunea imputabilității directe neprezentând relevanță pentru reclamant, ci pentru pârâtă – prin exercitarea dreptului de regres.

Prin urmare, reclamantul nu ar putea fi sancționat cu un fine de neprimire pe inadmisibilitate dacă nu a fost în măsură a indica o persoană fizică direct responsabilă și dacă, în astfel de împrejurări, a acționat în judecată (doar) persoana juridică, pentru fapta proprie, cât și în calitate de comitent. Desigur că, împotriva persoanei juridice, care avea a răspunde pentru propria faptă, cât și în calitate de comitent, reclamantul avea, de principiu, deschisă acțiunea încă de la momentul producerii pagubei, căci, prin ipoteză, cunoștea sau putea să cunoască persoana pârâtei cu care existase încheiat contractul de furnizare gaze naturale.

În ceea ce privește excepția insuficientei timbrări, s-a reținut că nu poate fi invocată dacă

reclamantului i-a fost încuviințată plata eșalonată.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a observat că argumentele ce o susțin nu pot fi disociate de aspectele privind inadmisibilitatea acțiunii pentru neindicarea persoanei prepușilor ori neindicarea organelor de conducere ale pârâtei, ce ar fi direct răspunzătoare de producerea pagubei, obligații de care reclamantul nu este ținut în formularea acțiunii, de vreme ce nu a înțeles să acționeze în judecată și pe aceste persoane, spre a răspunde în solidar cu pârâta persoană juridică. În cadrul unei răspunderi a persoanei juridice întemeiate pe art.998, 999 C.civ., la care se raportează dispozițiile art.35 din Decretul nr.31/1954, cât și fondate pe art.1000 alin.1, 3 C.civ., opțiunea reclamantului de a acționa în judecată persoana juridică asigură, deopotrivă, și justificarea calității procesuale pasive a acesteia.

Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a avut în vedere că, deși nu s-ar putea accepta întocmai apărarea reclamantului în sensul că termenul nu a început nici acum să curgă, nefiind descoperită adevărata persoană direct responsabilă, nu se acceptă nici ipoteza pârâtei că dreptul la acțiune s-a născut, necondiționat, de la data producerii pagubei și că de la acel moment a curs și termenul de prescripție.

Situația particulară, în cauza de față, implică analiza asupra problemei prescripției pornind de la împrejurarea că reclamantul s-a constituit parte civilă și în procesul penal, deci a acționat pentru realizarea dreptului său,   într-un cadru specific, așteptând, în mod firesc, să se soluționeze cauza penală și sub aspectul laturii civile.

Nu se poate considera că reclamantul ar fi rămas în pasivitate, întrucât, pe toată perioada soluționării cauzei penale, termenul de prescripție reglementat de art.3 și art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripției în sensul art.16 lit.b) din decret. Odată cu rezolvarea laturii penale, nu s-a soluționat în niciun mod latura civilă a acelei cauze. Dreptul supus prescripției a putut fi valorificat ulterior, de către reclamant, în cadrul acțiunii civile de față, reclamantul formulând cererea chiar înainte de a începe să curgă termenul de 3 ani – ce se socotea de la data când a încetat cauza întreruperii, respectiv de la momentul când s-a pronunțat hotărârea penală definitivă, de respingere a plângerii împotriva soluției de clasare (11.12.2013), anticipând, cel mai probabil, soluția în dosarul penal, precum și nesoluționarea pretențiilor sale civile de către organele judiciare penale. Reclamantul a formulat acțiunea la data de 29.05.2012, deci nu se punea problema prescrierii dreptului la acțiune față de dispozițiile art.19 C.proc.pen. Ca atare, trebuie înlăturate dispozițiile art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, și reținut că prevederile art.8 alin.2 din decret nu au efectul urmărit de pârâtă, chiar dacă reclamantul a cunoscut de la început paguba și pe cel ce răspunde de ea.

Trecând la analiza pe fond a cauzei, tribunalul a apreciat că probele administrate conduc spre concluzia întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispozițiile art.998, 999 C.civ., la care se raportează prevederile art.35 din Decretul nr.31/1954, cât și ale răspunderii fondate pe art.1000 alin.1 și 3 C.civ.

În speță, este netăgăduit de către pârâtă faptul că a executat, prin intermediul unui subcontractant, ales de ea, lucrarea de racord la instalația de gaze de la imobilul unde a avut loc deflagrația și că, astfel cum precizează în întâmpinare, obiectul său principal de activitate îl reprezintă „distribuția și furnizarea combustibililor gazoși prin conducte (…) și activități de proiectare și execuție a rețelelor de distribuție și a instalațiilor de utilizare a gazelor naturale, fiind abilitată în acest sens de A.N.R.E.”

Prin urmare, rămâne de stabilit dacă, prin modul în care pârâta (prin organele sale de conducere ori prin prepușii săi) a asigurat executarea lucrărilor și verificările periodice impuse de norme sau la sesizarea beneficiarului, a respectat sau nu prescripțiile tehnice și celelalte obligații asumate legal, prin specificul activității, ori contractual, prin contractele de execuție lucrări nr. x din 31.07.2003 și contractele de furnizare a gazelor nr. x din 8.12.2003 și nr. x din 1.05.2005.

Desfășurând astfel de activități, ca operator de servicii de distribuție și de furnizare a gazelor naturale, pârâta avea obligațiile generale, pozitive, impuse de art. 35, 40 și 73 din Legea gazelor nr.351/2004.

La data producerii deflagrației, între pârâtă și beneficiar (societatea de farmacie a părinților reclamantului) era în derulare contractul de furnizare nr. x din 1.05.2005, care prevedea obligația pârâtei de a efectua reviziile și reparațiile programate, această dispoziție corelată cu cea de a permite accesul reprezentantului vânzătorului să verifice și să „remedieze defecțiunile intervenite la instalațiile sau aparatele de măsură aflate pe proprietatea sa”.

În plus, în executarea efectivă a lucrărilor și serviciilor presupuse de obiectul său de activitate, pârâta avea și obligațiile specifice impuse de normele ce reglementează din punct de vedere tehnic diferitele manopere, materiale, procese tehnologice, etc., dată fiind cerința siguranței în exploatarea instalațiilor de gaze naturale și potențialul foarte mare de risc, în caz de nerespectare a tuturor prescripțiilor cuprinse în normele ce o reglementează.

Tribunalul a arătat că, asupra îndeplinirii obligațiilor legale (incluzând aici și cele decurgând din normele tehnice specifice) presupuse de specificul lucrării asumate prin contract, pârâta are în mod preponderent sarcina probei, căci este vorba despre proba faptului pozitiv, al respectării acestor norme și prescripții obligatorii; în măsura în care, imputându-i-se nerespectarea unor norme/prevederi legale în legătură cu activitatea desfășurată, și prezentându-i-se și probe care ar confirma, cel puțin în parte, susținerile reclamantului, pârâta nu poate rămâne în postura de pasivitate de care, în principiu, se bucură pârâtul în proces, lăsând exclusiv în sarcina reclamantului administrarea probelor; în cazul în care acuzația concretă se referă la nerespectarea unor dispoziții legale ori a altor norme/prescripții, stă, în principal, în sarcina celui ce susține că le-a respectat să arate cum anume le-a respectat ori îndeplinit; în măsura în care nu a reușit acest lucru, nici un argument procedural nu ar putea înlătura probele aduse de reclamant, pe motiv că ar fi insuficiente, dacă ele converg spre angajarea răspunderii civile – ce are loc, în cazul delictului derivat din nerespectarea unor norme, pentru cea mai ușoară culpă, independent de (ne)stabilirea unei vinovății penale a vreunei persoane fizice în dosarul penal. În cauză, chiar pârâta, sesizând, prin întâmpinare, că instanța are de stabilit vinovăția și răspunderea sa civilă, trebuia să aibă în vedere că astfel de răspundere nu funcționează în abstract, ci, așa cum reclamantul a învederat – prin nerespectarea unor norme; era în sarcina sa proba faptului pozitiv al respectării acestora, pe fiecare segment de activitate, în condițiile în care existau deja probe ce ar putea conduce la stabilirea vinovăției sale potrivit legii civile.

Tribunalul a mai constatat că probele administrate în cauză, cu specială referire la expertizele efectuate, necontestate, în sine, de pârâtă, sub aspectul autenticității ori forței lor probante, demonstrează că, în concret, au existat numeroase greșeli ce pot fi imputate pârâtei, începând chiar cu concepția (proiectarea) instalației și de execuție a lucrărilor, pe lângă alte omisiuni ori neconcordanțe de ordin procedural în autorizarea, desfășurarea și înregistrarea operațiunilor tehnice presupuse de lucrarea în ansamblu, de subcontractare a lucrării de execuție propriu-zisă - prin intermediul unui subcontractant neautorizat potrivit legii (contractul nr. x din 1.11.2003), recepționarea lucrării de execuție a branșamentului în condiții necorespunzătoare, cu piesa de trecere subdimensionată și fără protecție împotriva coroziunii.

Prin sentința penală nr.68 din 25.03.2011, definitivă, prin care a fost infirmată prima rezoluție de clasare din 25.05.2010, instanța penală a reținut că expertiza efectuată la urmărirea penală evidențiase numeroase nereguli privind montarea și proiectarea instalației de alimentare cu gaze la imobilul unde a avut loc deflagrația, acesta fiind motivul pentru care s-a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, urmând a se completa probele, în special printr-un supliment la raportul de expertiză, prin care să se verifice, în esență, dacă accidentul putea fi evitat prin respectarea tuturor normelor și prescripțiile tehnice impuse pentru proiectarea, execuția și întreținerea instalației de alimentare și furnizare a gazelor naturale.

S-a apreciat, prin această sentință definitivă, că din cuprinsul raportului de expertiză efectuată de exp. X., confirmat, în esență, cu aceleași concluzii, de expertiza întocmită de INCD Y. Petroșani, a rezultat că proprietarul rețelei de gaze naturale este operatorul economic SC B. SA, iar executantul branșamentului este SC F. SRL, neautorizat de către ANRGN pentru acest tip de lucrări (pârâta din cauza de față). Neregulile semnalate în privința proiectului tehnic constau, între altele, în lipsa prevederilor referitoare la realizarea protecției contra coroziunii elementelor din oțel ale branșamentului de gaze, lipsa condițiilor de încercare a instalației de racordare. În privința planului de execuție, expertul a semnalat, pe de o parte nesemnarea lui de către instalatorul autorizat al societății subcontractante, iar pe de altă parte, nerespectarea acestuia, în sensul reacordării instalației la o conductă de distribuție din oțel, deși în memoriul tehnic era prevăzut racordul la o conductă din polietilenă, precum și în sensul folosirii unui alt tip de teu de branșament decât cel prevăzut în plan. Cu privire la conducta de distribuție,  s-a constatat că pe planul avizat al conductei nu sunt evidențiate poziția cotată a sudurilor de poziție, adâncimea de pozare a conductelor și răsuflătorilor, iar între factura de achiziționare a țevii și certificatul de calitate atașat nu există nicio legătură. De asemenea, s-a reținut de către expert și, deopotrivă, de instanța penală, că partea metalică a fitingului de trecere îngropat direct în pământ nu a fost protejată contra coroziunii înainte de a fi astupată cu pământ, că procesul verbal de recepție a conductei de distribuție presiune redusă este întocmit pentru un tronson în lungime totală de 185,8 m, iar în documentele atașate la cartea construcție rezulta un traseu cu lungimea de 310 m, cartea construcției neconținând facturi de procurare a țevilor, specificațiile emise de furnizor și certificate de calitate aferente pentru întreaga cantitate de conductă necesară, de 310 m. Cartea construcției nu cuprinde buletinul de calitate a protecției anticorozive, buletinele de verificare a calității izolației, avizele de la deținătorii instalațiilor subterane, tabelul cu sudorii autorizați ISCTR și documentele de atestare, tabelul de execuție a sudurilor, diagrame ale probelor de presiune, de rezistență și de etanșeitate, procesele verbale de control pe faze de execuție, fișa tehnică a conductei de distribuție. Pârâta nu a prezentat certificat de verificare metrologică a aparatelor de tip avertizor S., utilizat pentru detectarea și măsurarea concentrațiilor pierderilor de gaze. În perioada 1.01.2006-22.02.2006 nu s-au notat în registrul de evidență a reclamațiilor sesizări, deși martorii au declarat că au existat astfel de sesizări; nu a fost întocmit un grafic și un program de verificare și depistare a pierderilor de gaze naturale în rețelele de distribuție; răsuflătorile din dreptul clădirii afectate nu erau curățate; partea metalică a fitingului de trecere din instalația de racordare la conducta de distribuție de presiune redusă prezenta coroziune; piesa metalică de trecere, corodată, era subdimensionată raportat la dimensiunile din norme și prezenta defecte de fabricație, materialul prezentând un volum ridicat de incluziuni oxidice, ce favorizează și ele coroziunea în mediul umed, pe lângă neprotejarea împotriva coroziunii; recepționarea lucrării de execuție a branșamentului, de către proprietar (pârâta), s-a făcut în condiții necorespunzătoare, cu piesa de trecere subdimensionată și fără protecție contra coroziunii. Prin cele două expertize a fost respinsă, fără echivoc, drept cauză a evenimentului, producerea, în laboratorul de farmacie, a unei reacții periculoase între substanțele incompatibile.

Urmare celor dispuse prin sentința penală invocată, a fost efectuată o nouă expertiză, de către IMNR București, la data de 9.06.2009, cu obiectivele stabilite de instanță, iar, prin ordonanța din 18.06.2013, procurorul a dispus soluție de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale și, respectiv, clasare) față de pârâtă și față de SC G. SRL și SC H. SRL, în aplicarea principiului

in dubio pro reo

, temeiul soluției fiind dat, față de pârâtă, de dispozițiile art.10 alin.1 lit.d C.proc.pen. (fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă și distrugere din culpă), iar, față de celelalte două societăți - de prevederile art.10 alin.1 lit.a C.proc.pen. (inexistența acelorași fapte). Plângerea formulată de partea vătămată (reclamantul) a fost respinsă prin sentința penală nr.233 din 11.12.2013.

În cea de-a doua soluție de netrimitere în judecată s-a reținut că noul raport de expertiză nu explică suficient cauza exploziei, ceea ce impune aplicarea principiului amintit, însă tribunalul a avut în vedere că abordarea organelor judiciare penale a privit problema insuficientei explicări a cauzelor exploziei prin prisma determinării vinovăției penale a celor cercetați, iar nu din perspectiva legii civile, unde altele sunt condițiile răspunderii și altele sunt principiile probațiunii. Instanța civilă nu este ținută, așadar, de concluziile procurorului, menținute de instanța penală ce le-a verificat, astfel că va interpreta după propria apreciere, având plenitudine de competență, aceleași probe, pe baza cărora va reține că, sub aspectul cauzei deflagrației, toți experții au conchis că aceasta s-a produs „ca urmare a concentrării puternice a unui amestec exploziv gaz natural-aer formate în încăperile: farmacie, laboratorul farmaciei, hol”, sursa de proveniență a amestecului exploziv fiind rețeaua de distribuție a gazului natural în zona (…) aferentă imobilului de la nr.21”, fiind exclusă „fără echivoc, ca suport al exploziei produse, o atmosferă explozivă formată ca urmare a unor scurgeri de gaze din surse proprii (gaz natural sau gaz lichefiat –GPL)”; prin aceeași expertiză s-a stabilit că penetrarea peretelui teului de branșament pe unde s-au infiltrat gazele se datorează exclusiv acțiunii de coroziune, determinată de existența, în structura țevii, a incluziunilor de oxizi de fier catalogate drept defecte de fabricație conform STAS 5500-74, ce nu pot fi detectate de către fabricant și nu se constată urme ale vreunei intervenții mecanice. În schimb, potrivit suplimentului la raportul de expertiză întocmit de Y. Petroșani, putea fi detectată scurgerea de gaze ce a avut loc în timp, iar potrivit Normelor Tehnice din 4.02.2004 pentru exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, capitolul 3, secțiunea 1, alin.3.7, controlul se execută la intervale de maximum o lună în localitățile urbane și rurale, intervalul putând fi micșorat, în funcție de datele concrete, de către operator, pe baza procedurilor proprii, spre a se asigura creșterea eficienței depistării scăpărilor de gaze și diminuării riscului de accidente.

Potrivit ultimei expertize tehnice, deteriorarea teului de branșament îngropat în pământ, în masa căruia a apărut o fisură, a determinat scurgerea masivă de gaze naturale, prin rețeaua de canalizare, în interiorul locuinței, aceasta fiind, cel mai probabil, cauza deflagrației (aceasta fiind, de altfel, opinia tuturor experților, reținută ca atare și de către procuror în ordonanța din 18.06.2013). În ultimul raport de expertiză s-a stabilit că explozia putea fi prevenită prin respectarea normelor tehnice de exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze naturale în vigoare. Or, precizarea expertizei este suficientă, pentru instanța civilă, spre a putea reține vinovăția pârâtei, care, raportat la aspectele esențiale ale cauzei, nu și-a formulat o apărare eficientă, nu a combătut prin nicio altă probă constatările experților și nici nu a arătat de ce nu s-ar putea reține ca fiind corecte aprecierile experților și, cu atât mai puțin, nu a probat prin orice mijloace de probă, în ce măsură ori în ce modalitate au fost respectate, cât o privește, normele tehnice în vigoare.

Vinovăția ce se poate reține în cauză este aceea a culpei (neglijență, imprudență), iar răspunderea pârâtei, ce desfășoară o activitate economică în domeniul distribuirii și furnizării gazelor, este apreciată, cum s-a arătat, cu mai multă strictețe decât în cazul producerii unui prejudiciu de către o altă persoană, ce nu are calitatea de profesionist și care, de principiu, nu este ținută în mod deosebit de respectarea unor norme tehnice și legale specifice, în realizarea activității. Aceasta întrucât, în structura vinovăției, intră factorul intelectiv, care presupune un anumit nivel de cunoaștere și de conștientizare a consecințelor și urmărilor faptei ce a generat prejudiciul, necesar celui ce desfășoară o anumită activitate, cu atât mai mult cu cât, prin ea însăși, această activitate are un însemnat potențial periculos și necesită maximă prudență în manevrarea, instalarea, livrarea unor materiale sau produse finite explozive, inflamabile, etc. În astfel de situații, neglijența se apreciază cu mai multă rigoare pentru acela care desfășoară asemenea activități, căci acesta trebuia și putea să prevadă rezultatul periculos, prejudiciabil, al unor acțiuni sau inacțiuni în funcție de respectarea sau nerespectarea normelor ce reglementează acea activitate și care, prin ipoteză, trebuiau să-i fie cunoscute.

În speță, faptul că pârâta a subcontractat lucrarea de execuție a instalației de alimentare (de altfel, în afara voinței și puterii de control a beneficiarului) către o altă societate comercială, care, potrivit adresei din 24.02.2012, nu era autorizată de către ANRGN pentru acest tip de lucrări, răspunderea capătă, concomitent, și forma unei răspunderi directe pentru fapta proprie (998, 999 C.civ.), aceea de a încredința o lucrare fără a se asigura că executantul are autorizarea necesară, deci prezumat a nu îndeplini condițiile legale ce țin, între altele, de siguranța activității și a serviciului prestat; s-a și dovedit, prin expertizele efectuate, că acest executant a utilizat țevi fără elemente de identificare proprii (poansonare) care să ducă la identificarea producătorului și care să aibă, la achiziție, certificatele de calitate corespunzătoare clasei și utilizării specifice, nu a respectat proiectele de concepție și execuție, a subdimensionat traseul și a utilizat o piesă subdimensionată – cea care a determinat explozia; pârâta va răspunde, așadar, și pentru execuția lucrării pe care ea însăși, prin voința proprie, a încredințat-o altei persoane. Chiar și în situația în care s-ar putea reține (și) o răspundere civilă proprie a executantului pentru o pagubă cauzată din activitatea sa, răspunderea este solidară față de victima prejudiciului, care nu se află în raporturi contractuale cu terțul subcontractant, iar reclamantul poate să le acționeze pe ambele persoane sau numai pe una dintre acestea, pentru întregul prejudiciu, fără a i se putea opune fapta terțului ori diviziunea obligațiilor.

Tribunalul a avut în vedere că, în cazul mai multor coautori ai prejudiciului, aceștia vor răspunde, față de victimă, în mod solidar, iar diviziunea obligației, proporțional cu gravitatea vinovăției acestora, reprezintă o chestiune ce poate fi realizată ulterior printr-un regres între aceștia, întemeiat pe dispozițiile art.1108 pct.3 C.civ.

De asemenea, tribunalul a constatat că, de vreme ce nu s-a pus niciun moment problema faptei victimei înseși, ca element exterior ce înlătură caracterul ilicit al faptei, și nu s-a probat că a existat fapta unui terț - pentru care autorul nu este ținut a răspunde - cazul fortuit (defectul de fabricație), ce s-a reținut de organul de urmărire penală nu ar putea înlătura răspunderea civilă, întrucât, pentru a exonera, cazului fortuit nu trebuie să-i preceadă o faptă ilicită comisă cu imprudență/neglijență. Dacă a fost precedat de o astfel de faptă, care a influențat sau determinat producerea prejudiciului, cazul fortuit nu exonerează. Dimpotrivă, se consideră că, dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta unei persoane, cât și un eveniment exterior și imprevizibil, dată fiind existența vinovăției, răspunderea va fi activată, chiar dacă faptei ilicite i s-a adăugat un asemenea element exterior.

Tribunalul a reținut și că, dacă s-ar fi respectat în totalitate prescripțiile și normele tehnice obligatorii în desfășurarea activității pârâtei și a contractantului său, așa cum au precizat experții (dacă nu s-ar fi achiziționat piese și țevi fără elemente de identificare și fără certificarea calității cerută pentru elementele folosite, potrivit normelor, cu întrebuințarea dată, dacă nu s-ar fi subdimensionat traseul instalației, dacă s-ar fi contractat cu un executant autorizat special, dacă s-ar fi efectuat verificările obligatorii de rutină ori la cerere, dacă s-ar fi desfundat răsuflătorile exterioare, dacă s-ar fi ales altă soluție tehnică decât utilizarea, fără acordul proprietarului instalației de canalizare, a traseului întrepătruns cu această instalație, ori dacă, nefiind posibil altfel, s-ar fi luat măsuri suplimentare de protecție a instalației de gaze, și altele asemenea), deflagrația nu s-ar fi produs. Cauza proximă a accidentului constă, așadar, într-un cumul de cauze și condiții cu rol cauzal, iar nu într-un fapt ori împrejurare luate izolat.

În plus, spre deosebire de răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor, comitenții nu se pot apăra de răspundere invocând că nu au putut împiedica producerea faptului prejudiciabil, întrucât ei nu sunt menționați în cuprinsul normei reglementate de art.1000 alin.5 C.civ.

Așadar, nu s-ar putea reține caracterul neprobat al existenței faptei prejudiciabile, a prejudiciului, a vinovăției, a legăturii de cauzalitate, întrunite în persoana pârâtei, în condițiile analizate, ceea ce justifică pe deplin admiterea acțiunii în angajarea răspunderii civile delictuale pe temeiurile de drept precizate.

Cu privire la natura prejudiciului, tribunalul a avut în vedere că se reclamă o încălcare, respectiv o afectare în substanță a exercițiului normal al drepturilor personale nepatrimoniale referitoare la viața de familie și socială, în toate componentele lor complexe.

Tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la o reparație pentru suferința încercată prin moartea intempestivă și violentă a părinților săi, surprinși între dărâmăturile casei lor; dreptul la despăgubire prin plata unor sume ce reprezintă compensația prejudiciului moral este în afara discuției, el generând obligația corelativă de despăgubire, cu titlu de dezdăunare, pe temeiul art.998, 999, 1000 alin.1 și 3 C.civ., ce nu operează nicio distincție între natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Acordarea unei satisfacții morale, printr-o dezdăunare pecuniară nu este incompatibilă nici cu morala și nici cu dreptul pozitiv. Există, fără îndoială, în favoarea rudei celor uciși într-un astfel de eveniment o prezumție simplă cu privire la existența prejudiciului astfel definit, precum și cu privire la existența legăturii de cauzalitate, aspect bine conturat și în jurisprudența internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cât privește reparația prejudiciului nepatrimonial, s-a considerat că despăgubirea pentru daunele morale reprezintă însă, în fiecare caz în parte, rezultatul aprecierii instanței asupra rezultatului păgubitor al unei fapte ilicite, asupra intensității cu care au fost afectate atributele lezate ale personalității umane în cazul concret, asupra întinderii în timp a efectelor situației păgubitoare. Așa cum însuși pârâta acceptă implicit în cuprinsul întâmpinării, la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere faptul că aceste despăgubiri vizează efectul compensatoriu al suferințelor pricinuite persoanei vătămate, la acordarea acestora avându-se în vedere atât consecințele negative suferite de reclamant sub aspectul vieții de familie, raporturile de muncă, vieții sociale în general, cât și faptul că prin acordarea de daune morale se încearcă o reparație, pe cât posibil, a prejudiciului adus condițiilor de viață ale acestuia, de așa manieră încât să se obțină realizarea unei reparații echitabile în raport cu prejudiciul concret adus condițiilor acestuia de viață, fundamental și perpetuu afectate și fără ca prin aceasta să se realizeze „îmbogățirea fără just temei” a reclamantului.

Raportat la cazul concret dedus judecății, tribunalul a reținut, pe baza depoziției martorului audiat, că decesul prematur al părinților reclamantului – membrii de familie ai acestuia, i-a afectat în mod semnificativ viața, suferința psihică resimțită fiind și acum la fel de actuală, dată fiind legătura foarte strânsă cu aceștia.

Tribunalul a avut în vedere că, în aprecierea și stabilirea despăgubirii, nicio sumă de bani nu poate, de principiu, suplini ori compensa dispariția unui membru al familiei, după cum nicio sumă de bani nu reprezintă „prețul” unei vieți curmate de un eveniment precum cel în speță, ci poate numai compensa, în chip rezonabil, suferințele psihice generate de dispariția unor persoane apropiate, de modalitatea în care starea de „bine” dată de prezența în viața de până atunci a reclamantului a celor uciși în accident a fost afectată.

Apreciind în ansamblu aceste elemente, de pe poziția unei judecăți în echitate, tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor morale la suma de 500.000 lei, dar și de ordinea nefirească, raportat la percepția comună asupra vieții, pe care reclamantul a trebuit să o suporte, înmormântându-și ambii părinți „înainte de vreme”. S-au avut în vedere, în apreciere, deopotrivă, criteriile generale oferite de jurisprudența internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului asupra acelorași probleme de interes.

Prin încheierea din 12.05.2017, Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, analizând excepția tardivității apelului formulat de pârâtă, a constatat că sentința primei instanței a fost în mod greșit comunicată SC B. SA, față de neconcordanța mențiunilor din dispozitiv (în care pârâta apare cu sediul în București, str. H. nr.x5 și, respectiv, București, Șoseaua B. nr. x9); sentința nu a fost comunicată la adresa înscrisă în dispozitiv, ci la o altă adresă, unde se afla sediul societății de avocatură, din București, str. V. Pe cale de consecință, este nelegală comunicarea, sens în care apelul principal apare ca fiind declarat în termen. A mai constatat că sediul părții este în apel indicat ca fiind în Șoseaua B. nr. x9, astfel că urmează a se lua act că nu există o alegere de domiciliu real la sediul societății de avocatură. Deși sentința a fost comunicată la sediul indicat ales, nu rezultă dacă prima instanță a luat act de alegerea de domiciliu în condițiile în care nu era indicată persoana însărcinată cu primirea corespondenței.

Prin decizia nr.1072/A din 11.12.2017, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul reclamant și de apelanta pârâtă SC B. SA împotriva sentinței civile nr.230/2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă.

Curtea a reținut că se impută primei instanțe încălcarea obligației de imparțialitate, prin depășirea limitelor rolului activ al judecătorului în calificarea cererii de chemare în judecată și în administrarea probei cu înscrisurile din dosarul de urmărire penală.

Sub acest aspect, a constatat că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000.000 lei, cu titlu de daune morale, indicând faptul juridic ilicit pretins a fi săvârșit -

neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor ce îi reveneau potrivit prevederilor legale în vigoare privind asigurarea securității și continuității în furnizarea gazelor naturale (art.73 lit.a din Legea nr.351/2004),

precum și culpa în producerea faptei ilicite

- reprezentanții pârâtei nu au acționat cu diligența prevăzută de lege în vederea îndeplinirii propriilor obligații.

Prin întâmpinarea depusă la data de 31.01.2013, pârâta, în raport de susținerile reclamantului, indică „

subscrisa – persoană juridică – fiind o entitate își îndeplinește obligațiile prin prepuși”,

cu toate că în cererea de chemare în judecată nu a fost indicată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, nici prin descrierea situației de fapt și nici prin arătarea temeiului juridic înscris în art.1000 alin. 3 C.civ.

În ședința publică din 29.10.2015 – potrivit încheierii de ședință de la acel termen, instanța de fond, făcând trimitere expresă la prevederile Decretului nr.31/1954 privind răspunderea pentru fapta proprie, a pus în discuție precizarea cererii de chemare în judecată sub acest aspect, cu privire la fapta proprie a persoanei juridice chemată în judecată, în temeiul art. 998 C.civ. La același termen de judecată, pârâta reprezentată prin avocat a arătat că nu se opune precizării cererii de chemare în judecată, sub aspectul arătat, invocând excepția lipsei calității procesual pasive.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 22.01.2016, reclamantul a indicat organele de administrare ale pârâtei, fiind atașate o serie de înscrisuri doveditoare pe acest aspect.

La termenul de judecată din 03.02.2016, reprezentantul reclamantului a precizat că cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei prin neîndeplinirea obligațiilor privind securitatea furnizării gazelor naturale, iar pârâta, prin avocat, prin raportare la prevederile art.35 din Decretul nr.31/1954, ce reglementează situația de răspundere civilă delictuală a persoanei juridice, a arătat că nu este clar care sunt acele persoane, reprezentanți ai persoanei juridice cu privire la care reclamantul invocă răspunderea persoanei juridice, nefiind clar împotriva cui este formulată cererea, în raport de organele de conducere ale societății .

La acea dată, instanța de fond s-a considerat lămurită cu privire la cadrul procesual, respectiv părțile chemate în judecată, fără ca în cuprinsul încheierii să apară cadrul procesual stabilit, respectiv temeiul juridic reținut de prima instanță și calitatea părților în considerarea acestui temei juridic.

Prin sentința pronunțată, instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantului vizează atât angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 raportat la prevederile art.998, 999 C.civ., cât și răspunderea pentru fapta prepușilor acesteia, potrivit art.1000 alin.3 din același cod.

În acest context, instanța de apel a apreciat că reținerea primei instanțe, în sensul că reclamantul prin cererea sa a pretins angajarea concomitentă a două tipuri de răspundere – pentru fapta proprie a persoanei juridice, întemeiată pe prevederile art.998 C.civ. și a comitentului pentru fapta prepusului, întemeiată pe prevederile art.1000 alin.3 C.civ., este greșită, prin raportare la manifestarea de voință a reclamantului exprimată prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost interpretată de instanța de fond în ședința publică din 29.10.2015, reiterată, implicit, de reclamant prin cererea precizatoare depusă la data de 22.01.2016.

În speță, prima instanță a analizat condițiile angajării răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, arătând, în mod corect, că atât răspunderea comitentului (persoană juridică), cât și răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice sunt, în realitate, forme ale răspunderii pentru altul, create în scopul protecției victimei unui prejudiciu, adică pentru persoana fizică ce acționează în numele sau pentru persoana juridică și a făcut o analiză globală a cerințelor răspunderii, reținând că, fiind vorba despre o persoană juridică, acțiunea (comisivă sau omisivă) aparține întotdeauna, prin ipoteză, unei/unor persoane fizice care fie conduc și reprezintă societatea, fie se află în slujba acelei persoane juridice.

Constatând analizarea condițiilor răspunderii civile delictuale întemeiată pe prevederile art.998 C.civ., Curtea a apreciat însă că nu s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale pârâtei care să ducă la nulitatea sentinței atacate, considerentele relative la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului urmând a fi înlăturate. Chiar dacă reclamantul a indicat în întâmpinarea depusă în apel că temeiul pretențiilor sale îl reprezintă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, apărare reluată și cu ocazia concluziilor pe fondul apelului, s-a constatat că această susținere a reclamantului reprezintă o cerere nouă în apel, cerere ce extinde cauza acțiunii, ce astfel nu poate fi primită.

De asemenea, în cauză, prima instanță a reținut în mod judicios, în argumentarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, că este admisibilă acțiunea în răspundere directă a persoanei juridice, prin organele sale de conducere - ale căror decizii, acțiuni ori inacțiuni angajează răspunderea persoanei juridice, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 – chiar dacă nu sunt indicate expres în acțiune organele de conducere, fiind suficient ca acțiunea să fie îndreptată împotriva persoanei juridice înseși, ce va sta în judecată prin reprezentant legal, potrivit propriei organizări, în înțelesul și cadrul procedural date de art.41 alin.1 și 87 pct.2 C.proc.civ., soluție ce a fost păstrată.

În speță, pârâta a mai susținut că instanța de fond a procedat, din oficiu, la atașarea dosarului de urmărire penală nr. x/P/2006, dar nu a pus niciun moment în discuția părților administrarea în cauză a probelor din dosarul de urmărire penală, cu încălcarea principiului contradictorialității.

În cauză, însă, cum s-a constatat la 16.06.2017, instanța de fond nu a dispus din oficiu atașarea dosarului de urmărire penală, afirmația apelantei în acest sens fiind total nereală, chiar pârâta arătând în apel, prin avocat, că s-a raportat în susținerea acestei critici la probele administrate în dosarul de urmărire penală, respectiv la rapoartele de expertiză și suplimentele la acestea.

În apel, instanța de apel a dispus atașarea dosarului de urmărire penală nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede, după ce măsura a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din 16.06.2017, pârâta lăsând la aprecierea instanței această măsură procedurală.

În ceea ce privește administrarea probelor din acest dosar de urmărire penală, de către instanța de fond, Curtea a constatat că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată administrarea probei cu înscrisuri și a depus, la data de 18.06.2014, în fața primei instanțe un set de înscrisuri, însoțite de opis explicativ, indicând un număr de 470 file, parte din aceste înscrisuri provenind din dosarul de urmărire penală nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede.

În ședința publică din 29.10.2015, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, iar instanța de fond a încuviințat această probă, admițând și pentru societatea pârâtă proba cu înscrisu