ÎCCJ, decizie (scj.ro #81612)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81612) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii

prescripției răspunderii penale. Acțiune în despăgubiri

formulată în fața instanței civile. Termen de prescripție.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Obligații.

Răspundere civilă delictuală.

Index

alfabetic :

prescripție

-

răspundere civilă delictuală

-

despăgubiri

-

dreptul de acces la justiție

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art.3

C.pr.pen.

art. 19, art.20

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6

Nu sunt întrunite

cerințele

legale pentru a interveni prescripția dreptului material la

acțiunea în despăgubiri pentru

prejudicii cauzate prin săvârșirea unei fapte ilicite, din

perspectiva celei de a doua teze a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în situația

în care s-a constatat

împlinirea termenul de prescripție a

răspunderii penale

și s-a dispus

încetarea procesului penal

, astfel că ancheta penală nu s-a

finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de

săvârșirea faptei.

Potrivit dispozițiilor legii procesual penale,

părțile vătămate

se

puteau constitui părți civile până la citirea actului de

sesizare, în fața

instanței de judecată, însă cum

latura

civilă nu a mai putut fi

examinată ca urmare a încetării procesului penal înainte de

trimiterea în judecată a persoanei vinovate, deoarece intervenise

prescripția răspunderii penale,

respingerea ca prescrisă a

acțiunii

civile în pretenții formulată ulterior pe cale

separată,

poate fi calificată ca

o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul articolului

6 par. 1 din Convenția Europeană.

Secția

I civilă,  decizia nr. 293

din 30 ianuarie 2014

Prin cererea înregistrată la data de

03.07.2012 pe rolul Tribunalului

Sibiu,

reclamanții C.N., E.

P., G.V.,

T.I., O.G., I.A., S.

O., S.N., N.C., I.C., M.

S., N.M. au cerut, în contradictoriu cu

intimații M.Ap.N.,

Statul Român prin M.F.P. și D.A.,

despăgubiri pentru

daunele morale

aduse prin privarea de libertate și afectarea

sănătății.

Intimații au invocat excepțiile

netimbrării acțiunii, a inadmisibilității

acțiunii,

a lipsei calității procesual pasive a M.F.P și a

prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 141/2013

,

prima

instanță a respins

excepțiile

netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și a

lipsei calității

procesuale pasive a M.F.P., a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins

acțiunea reclamanților.

Instanța de fond a reținut

că excepția netimbrării este nefondată, raportat la

prevederile art. 15 lit. g)

din Legea nr. 146/1997.

Referitor la excepția inadmisibilității

acțiunii, s-a reținut că este de

asemenea,

neîntemeiată deoarece reclamanții urmăresc să valorifice un

drept pretins a fi fost încălcat și un interes, pretins a fi legitim.

În ce privește excepția legitimării procesuale a

M.F.P., prima

instanță a

reținut că Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca

subiect de

drepturi și obligații, în fata organelor de

justiție.

Instanța a constatat că izvorul pretențiilor

reclamanților îl constituie cercetările penale ce au avut finalitate

prejudiciabilă pentru aceștia. În acțiunea având ca scop

repararea pagubei produse din cauze penale,

persoana îndreptățită poate

chema în judecată civilă statul, care este citat prin

Ministerul Finanțelor

Publice.

Examinând excepția prescripției

dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat-o fondată,

reținând că situația care a determinat producerea

prejudiciului

moral și fizic al reclamanților a culminat cu perioada de

după 21.12.1989, dată de la care au

decurs cercetările necesare aflării

persoanelor responsabile

de acesta. Data de referință invocată în

susținerea excepției este 02.09.1998, trimiterea în

judecată a intimatului,

persoană

fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea

persoanei vinovate. De la această dată

reclamanții au rămas în pasivitate,

mai mult decât termenul

legal de prescripție.

Prin Decretul nr. 31/1954, prin art. 54 -

56 (abrogat la 1.10.2011),

dispoziții

preluate și de Noul Cod civil în art. 2500 - 2544, se dispune că

repararea

nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă

extinctiv și este prescriptibilă în

termenul general de prescripție acțiunea

în repararea

patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind o acțiune prin care

se valorifică un drept de creanță, o acțiune

patrimonială și personală și care este prescriptibilă

extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de art. 2515 NCC).

În termenii art. 54 din actul normativ arătat (art. 2502

pct. 1

CCN), persoana care a suferit o

atingere în dreptul său la nume ori la

pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul

personal

nepatrimonial de autor al unei opere științifice,

artistice ori literare, de

inventator sau în

orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere

instanței judecătorești încetarea

săvârșirii faptei care aduce atingere

drepturilor mai sus arătate și va putea cere ca instanța

judecătorească să

oblige pe autorul faptei

săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala

acestuia, în condițiile stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată ori să

îndeplinească alte fapte destinate să restabilească

dreptul atins.

În termenii art. 56 din același act

normativ, drepturile personale

nepatrimoniale sunt ocrotite

și după moarte, în măsura stabilită de lege

sau de regulile de conviețuire ....,

semnificând imprescriptibil.

Concluzionând, instanța de fond a

reținut că acțiunea de față este

personală

și patrimonială, fiind supusă prescripției de 3 ani, termen

care a fost cu mult depășit, raportat la data de 2.09.1998.

Prin decizia civilă nr. 32 din 4 aprilie 2013, Curtea de

Apel Alba

Iulia, Secția I civilă

a admis apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței

pronunțată de Tribunalul Sibiu.

A

anulat sentința atacată și a trimis cauza aceleiași

instanțe pentru

soluționarea fondului cauzei.

Analizând legalitatea și temeinicia

sentinței atacate, prin prisma

criticilor formulate, Curtea a

constatat următoarele:

Acțiunea în răspundere

delictuală promovată de reclamanți este una

patrimonială,

astfel că potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958,

aplicabil în cauză raportat la data

producerii faptei ilicite, este o acțiune

prescriptibilă în

termen de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să

curgă, potrivit art. 8 din același

decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât

paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

În cauză, având în vedere valorile

nepatrimoniale lezate prin fapta

ilicită, s-a constatat

că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii

faptei.

În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință

impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe

făptuitor, Curtea a reținut că această condiție nu

este realizată în cauză pentru a începe să curgă termenul

de prescripție.

Astfel, s-a reținut că după

evenimentele din decembrie 1989, în

timpul cărora

reclamanții au susținut că s-au săvârșit faptele prejudiciabile,

s-a demarat cercetarea penală pentru

identificarea persoanelor care se fac

vinovate

de aceste fapte. În cursul anchetei penale, prin rezoluția din

01.03.2010

dată în dosar nr. 2xx/P/2007 de către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția Parchetelor Militare, menținută

prin sentința penală nr. 17 din

10.05.2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă,

s-a constatat că s-a

împlinit termenul de prescripție a

răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că

ancheta penală nu s-a finalizat cu

identificarea

persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

Față de cele ce preced, Curtea a constatat că nu

sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția

dreptului material la

acțiune, astfel

că în mod greșit prima instanță a admis această

excepție.

Ca urmare, în temeiul art. 297 C.pr.civ.,

Curtea a admis apelul

reclamanților și, având în vedere

că prima instanță s-a pronunțat pe excepție, iar

apelanții reclamanți au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare,

a anulat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre

rejudecare, pentru ca Tribunalul să analizeze

fondul cererii reclamanților.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.Ap.N.

Prin motivele de recurs s-a invocat incidența

art. 304 pct. 9 C.pr.civ.,

sens în care s-a susținut

că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod

greșit dispozițiile Decretului nr.

167/1958 privind prescripția extinctivă.

Pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale nu este necesară

condamnarea penală a

autorilor faptelor ilicite prin sentință definitivă,

care să influențeze momentul de la care

curge termenul de prescripție al

acțiunii

civile în pretenții, iar acceptarea tezei contrare ar însemna că

răspunderea civilă delictuală

poate fi antrenată doar pentru fapte ilicite ce

constituie totodată și

infracțiuni, limitându-se astfel nejustificat sfera

delictuală.

Având în vedere aceste considerente, pentru angajarea

răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea

printr-o hotărâre

penală definitivă a

vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana

prejudiciată să-1 cunoască.

În altă ordine de idei, este adevărat faptul că

art. 22 alin. (1) C.pr.

pen. stabilește

că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate

de

lucru judecat în fața instanței civile cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției acesteia; acest aspect nu semnifică, însă,

faptul că persoana prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând

calea răspunderii penale și nici nu influențează data de la

care curge termenul de prescripție al

răspunderii civile delictuale.

De altfel, art. 19 alin. (1) și (2) C.pr.pen. prevede

că

judecarea în fața

instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor

materiale

și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune se suspendă

până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, dar, aceste

dispoziții

trebuie interpretate în

sensul că procesul penal suspendă cauza civilă, nu

și

termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă

demarată în cadrul acestui termen.

Față de aceste aspecte, s-a arătat că nimic

nu i-a oprit pe reclamanți să înregistreze pe rolul instanței

civile o acțiune pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor

morale, suspendabilă,

potrivit art.

244 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ., până la soluționarea

laturii

penale a cauzei.

Nu în ultimul rând, astfel cum reiese din conținutul

cererii de chemare în judecată, intimații - reclamanți au

cunoscut încă din momentul în care au fost reținuți în sediul

Unității Militare nr. 01xxx

Sibiu

că persoana responsabilă de acțiunile prejudiciabile a fost

pârâtul

D.A., în calitate de comandant al unității, astfel

încât, sub

acest aspect, reiese faptul

că termenul de prescripție de trei ani prevăzut

de Decretul nr. 167/1958, a început să curgă,

pentru fiecare intimat

reclamant, în parte, odată cu

încetarea cauzelor reținerii, respectiv cel mai târziu, luna ianuarie

1990.

În concluzie, s-a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei

atacate în

sensul respingerii apelului formulat de intimații - reclamanți

și

menținerea sentinței civile nr.

141/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu,

ca

fiind temeinică și legală.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte a constatat că nu este fondat,  pentru considerentele ce

succed:

Singura critică de nelegalitate formulată de

recurentul pârât

M.Ap.N. vizează

interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor

legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului

prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere

civilă

delictuală, din perspectiva

incidenței dispozițiilor speciale înscrise în art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „

Prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să

cunoască,

atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea

".

În apel, Curtea a constatat, în mod

corect, că acțiunea în răspundere

delictuală

promovată de intimații - reclamanți este una personală,

patrimonială, astfel încât, intrând sub incidența prevederilor art. 1

și 3

din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, termenul de

prescripție este de

trei ani.

Instanța de apel a reținut,

totodată, că raportat la prevederile art. 8

din același decret, prima cerință

conținută în această normă legală a fost

realizată, având în vedere valorile nepatrimoniale

lezate prin fapta ilicită,

paguba fiind cunoscută de

intimații-reclamanți de la producerea faptei,

dar nu a fost realizată cea de-a doua condiție pentru a începe

să curgă termenul de prescripție, respectiv aceea ca cel

vătămat să-1 cunoască pe

cel care răspunde de

producerea pagubei.

În stabilirea situației de fapt s-a

reținut că după evenimentele din

decembrie

1989 s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea

persoanelor care se fac vinovate de faptele

prejudiciabile pentru intimații

reclamanți.

Prin rezoluția din 01.03.2010,

dată în dosarul penal nr. 2xx/P/2007

de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare,

menținută prin sentința penală nr. 17 din 10.05.2011

pronunțată de Tribunalului Militar Teritorial București,

definitivă, s-a

constatat că s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii penale

pentru

fapta de lipsire de libertate și s-a dispus încetarea procesului penal

față

de inculpatul D.A., astfel că ancheta penală nu s-a

finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de

săvârșirea acestei fapte.

În dosarul penal intimații-reclamanți au fost

părți vătămate, iar

înainte

de trimiterea în judecată, urmare încetării procesului penal, latura

civilă

nu a mai fost examinată.

Potrivit dispozițiilor legii procesual penale,

părțile vătămate

se puteau

constitui părți civile până la citirea actului de sesizare, în

fața

instanței de judecată.

Or în cazul dedus judecății,

intimații reclamanți au susținut că s-ar fi

constituit

părți civile în procesul penal, înțelegând să uziteze

astfel de

calea procedurală pusă

la dispoziția lor de legea procesual penală în faza

de

urmărire penală.

Acest aspect este esențial pentru lămurirea problemei

litigioase ce se impune a fi soluționată, reprezentată de

stabilirea datei de la care

începe să

curgă termenul de prescripție al acțiunii civile, raportat la

identificarea, din perspectiva celui

vătămat, a persoanei vinovate.

Prima instanță nu s-a preocupat

în nici-un fel de lămurirea acestei chestiuni, reținând, sumar,

că situația care a determinat producerea

prejudiciului

moral și fizic al reclamanților a culminat cu perioada de

după 21.12.1989, dată de la care au

decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de

acesta. În examinarea excepției prescripției

dreptului la acțiune data de

referință invocată este 02.09.1998, trimiterea

în judecată a intimatului, persoană

fizică, dată de la care nu se mai putea

invoca necunoașterea persoanei vinovate. De

la această dată reclamanții

au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de

prescripție.

Curtea de apel a constatat că prin

sentința penală nr. 17 din 10.05.2011

a

Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă, s-a împlinit

termenul de prescripție a răspunderii

penale pentru fapta de lipsire de

libertate, astfel că ancheta

penală nu s-a finalizat cu identificarea

persoanelor

vinovate de săvârșirea acestei fapte. Deci, nu sunt întrunite

cerințele

legale pentru a interveni prescripția dreptului material la

acțiune, astfel că în mod greșit

prima instanță a admis această excepție.

Înalta Curte constată că

instanța de apel a avut în vedere situația în

care acțiunea civilă ar fi fost pornită

în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată,

caz în care prescripția începe să curgă de la data

rămânerii

definitive a hotărârii penale, întrucât, potrivit art. 20 C.pr.

pen., persoana vătămată

constituită parte civilă în procesul penal poate să

pornească

acțiune în fața instanței civile, dacă instanța

penală, prin

hotărârea

rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată

acțiunea civilă.

Recurentul pârât a susținut,

însă, aplicabilitatea la speță a dispozițiilor

art. 19 alin. (1) și (2) C.pr.pen. potrivit

căruia, judecarea în fața instanței

civile

a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale

pricinuite prin infracțiune se suspendă până la rezolvarea

definitivă a cauzei penale, interpretând aceste dispoziții în sensul

că

procesul penal suspendă cauza

civilă, nu și termenul de prescripție al

acesteia, ci numai acțiunea civilă

demarată în cadrul acestui termen.

Înalta Curte observă că aceasta

din urmă este situația vizată de

principiul

potrivit căruia „penalul ține loc civilul", aplicabil doar în

situația în care partea vătămată care nu s-a constituit

parte civilă în procesul penal, a intentat proces în fața

instanței civile, în termenul general de prescripție, judecata în

fața instanței civile urmând a fi suspendată până la

soluționarea laturii penale.

În cauza de față, intimații reclamanți au

fost părți vătămate și, potrivit dispozițiilor

legii procesual penale, se puteau constitui părți

civile până la citirea actului de sesizare în

fața instanței de judecată.

În speță, însă, înainte de

trimiterea în judecată, urmare încetării

procesului

penal în faza de

urmărire

penală, deoarece intervenise

prescripția

răspunderii penale, latura civilă nu a mai putut fi examinată.

Intimații reclamanți aveau

posibilitatea de a alege să introducă și o

acțiune civilă separată împotriva

pârâților, sau să se constituie și parte

civilă

în contextul procedurii pe plângerea lor penală. Instanța penală

urma să dea o soluție la

această cerere numai atunci când se pronunța pe

fondul cauzei

penale (chiar dacă atunci constata lipsa de răspundere

penală a inculpaților). Dacă

procedura penală încetează însă, atunci

examinarea

cererii pe civil poate fi introdusă separat într-o instanță

civilă.

În aceste condiții se poate spune

că intimații reclamanți au folosit

posibilitățile oferite de sistemul de drept

intern de a introduce o plângere

penală în care urmau a

formula și o cerere alăturată în pretenții civile

până la citirea actului de sesizare în

fața instanței de judecată și de aceea,

se puteau

aștepta în mod legitim ca cererea lor să fie examinată de

instanțe. Ei avuseseră, așadar,

speranța legitimă ca instanțele să statueze,

favorabil

sau nu, asupra cererii lor în despăgubiri. Faptul că nu s-a

întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime

unor circumstanțe de care

erau

răspunzătoare autoritățile judiciare, mai ales întârzierile

excesive în cursul procesului penal, care au antrenat încetarea procesului

penal prin

prescrierea

răspunderii penale și, drept consecință, imposibilitatea

pentru

reclamanți de a-și vedea analizată acțiunea

civilă în cadrul procesului penal.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

considerat în cauza

Anagnostopoulos c. Greciei,

că în situația în care

sistemul

intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are

obligația să se

asigure că aceștia se bucură de

garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 par. 1 din

Convenție.

În cauze similare

(Atanasova, Dinchev și Tonchev c. Bulgariei)

Curtea, constatând că pretențiile civile ale reclamanților,

constituiți parte civilă într-o

procedură penală, nu fuseseră examinate din

cauza

închiderii acelor dosare penale ca rezultat al intervenției termenului de

prescriere, a statuat că reclamanții nu se bucuraseră de acces

efectiv la justiție și acest lucru nu putea fi atenuat de faptul

că

aveau posibilitatea de a introduce

o acțiune civilă separată.

În aceste circumstanțe, în cauza de

față, respingerea ca prescrisă a

acțiunii

civile în pretenții formulată de intimații reclamanți pe

cale

separată, la data de 3 iulie

2012, ridică o problemă din punctul de vedere

al accesului la

instanță, putând fi calificată ca o încălcare în sensul

articolului 6 par. 1 din Convenția Europeană.

Soluționând litigiul pe excepție,

prima instanță s-a mărginit să facă

doar verificări limitate la acest aspect, astfel

încât, schimbând motivarea, se constată că în mod corect, Curtea de

apel a statuat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a

interveni prescripția dreptului material la acțiune al

reclamanților, a anulat hotărârea primei instanțe și a

trimis cauza spre

rejudecare, pentru ca Tribunalul să

analizeze fondul cererii de chemare în judecată.

Față de cele ce preced, constatându-se că nu sunt

incidente în

recurs motive de modificare a

hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de

dispozițiile

art. 312 alin. (1) C.pr.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de

pârât.