ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 605/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15.05.2014, sub nr. x/3/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței să dispună, în contradictoriu și cu intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata sumei totale de 3.000.000 RON, din care suma de 225.000 RON reprezentând daune materiale - cheltuieli de natură medicală și suma de 2.775.000 RON cu titlu de daune morale pentru vătămarea sa corporală în accidentul rutier în care a fost victimă la 07.04.2007, în temeiul dispozițiilor art. 1357 și următoarele din Noul C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 1381 și următoarele din același cod.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. B. S.A. a invocat excepțiile inadmisibilității cererii de chemare in judecata și prescripției dreptului de a mai cerere despăgubiri, iar, pe fond, diminuarea sumelor la care asigurătorul poate fi obligat până la un nivel conform practicii judiciare.

Prin sentința civilă nr. 5081 din 24.09.2015 pronunțată de secția a VI-a civilă a Tribunalului București s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea acesteia.

Prin Decizia civilă nr. 1623 din 18.10.2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecarea fondului.

În rejudecare, prin Decizia nr. 1982 din 29.11.2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. și S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive:

Prin întâmpinarea formulată de către pârâta S.C. B. S.A., aceasta a invocat excepția prescripției dreptului a cere despăgubiri, justificat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, pârâta a redat citate din practica judiciară în materie și a invocat și alte astfel de hotărâri, în acord cu poziția sa procesuală în ceea ce privește prescripția.

În apărare, recurenta a arătat că această chestiune a fost interpretată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 293 din 30.01.2014, așadar, ulterior hotărârilor invocate în susținerea excepției de către intimata pârâtă B. Prin Decizia nr. 293/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că "nu poate interveni prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin săvârșirea unei fapte ilicite în situația în care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenul de prescripție a răspunderii penale, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea faptei".

Cu toate acestea, având în vedere exclusiv susținerile intimatei pârâte și fără a justifica înlăturarea sau netemeinicia susținerilor recurentei, instanța de apel a admis excepția și a respins, în consecință, acțiunea introductivă. În considerentele deciziei recurate, instanța a reținut că soluția se impune față de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din formularea textului de lege reieșind că acesta nu se referă la stabilirea, cu caracter definitiv, a unei forme de răspundere care să atragă după sine și o formă de răspundere civilă, ci la momentul la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și persoana ce trebuie să răspundă pentru aceasta.

Or, prin această interpretare, instanța de apel a ignorat prezumția de nevinovăție ce caracterizează procesul penal și în acord cu care o persoană este vinovată sau nu prin hotărârea penală ce s-ar pronunța într-o astfel de cauză. Acesta este, de altfel, sensul dispozițiilor art. 8 ale Decretului nr. 167/1958, întrucât păgubitul nu putea să fi cunoscut persoana care răspunde decât atunci când s-ar fi stabilit astfel, evident, printr-o hotărâre judecătorească. Textul art. 8, mai sus invocat, nu se referă la persoana presupus a fi vinovată, în virtutea prezumției de nevinovăție ce se întinde pe tot cursul procesului penal, ci se referă la persoana care răspunde de pagubă. Or, această persoană nu poate fi decât cea în privința căreia s-a stabilit, cu titlul definitiv, astfel.

În acest context, raportat și la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție sus-menționată, rațiunea a fost aceea că, în acord cu dispozițiile art. 28 C. proc. pen., care conferă autoritate de lucru judecat hotărârii de condamnare, vinovăția este stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea penală. Însă, în situația în care latura civilă nu a mai putut fi examinată, întrucât procesul penal a încetat ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, situație care se verifică și în cauza de față, latura civilă a procesului penal rămânând nesoluționată astfel cum reiese din decizia penală pronunțată în dosarul penal, acțiunea civilă nu poate fi considerată prescrisă.

Mai mult, instanța supremă a apreciat că respingerea, ca prescrisă, a acțiunii civile în pretenții formulate ulterior, pe cale separată, poate fi calificată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, deși, ca regulă, durata termenului de prescripție nu poate fi modificată decât prin acordul expres al părților, există totuși un caz de prorogare legală a termenului de prescripție extinctivă.

Astfel, potrivit art. 1394 din Noul C. civ., în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Această prevedere din Noul C. civ., chiar în contextul în care prevederile privind prescripția ce sunt aplicabile în cauză sunt ale vechii reglementări în materie, este consecința practicii judecătorești, aspect ce a și condus la forma actuală a textului de lege.

De aceea, pronunțarea unei soluții exclusiv în temeiul legii civile și fără a fi măcar analizate textele legale incidente din legea penală este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind prescripția și cu încălcarea normelor de drept material privind regimul acesteia în penal, în contextul special dat de circumstanțele în cauza de fată, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 coroborate cu art. 496 alin. (2) teza I și art. 497 C. proc. civ.

Astfel, particularitatea dispozițiilor art. 19-28 C. proc. pen. este aceea că acțiunea civilă exercitată în procesul penal este strâns legată de cea penală. O persoană vătămată care se constituie parte civilă în termenul legal nu poate să prevadă durata procesului penal și, implicit, nu poate să prevadă posibilitatea de încetare a procesului penal ca urmare a constatării prescripției răspunderii penale, această situație excepțională fiind, în fapt, un drept al inculpatului corelativ unei culpe a autorităților. De aceea, legiuitorul i-a conferit părții civile din procesul penal o protecție expresă împotriva prescripției într-un eventual proces civil, prin dispozițiile art. 27 alin. (2) raportat la art. 25 alin. (5) și art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Mai mult, interpretarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. relevă o prevedere expresă a legiuitorului pentru situația din cazul de față: persoana vătămata (recurenta) poate introduce acțiune civilă ia instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă (Decizia penală nr. 470/2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș), instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen., una dintre situațiile în care instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă este încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În conformitate cu dispozițiile art. 154 C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de minim 3 ani și maxim 15 ani, iar, pentru împlinirea prescripției speciale, termenele sunt dublate, conform art. 155 alin. (4) C. proc. pen., ajungând la un minim de 6 ani și un maxim de 30 de ani. În situația lui C., termenul de prescripție a fost de 7 ani și 6 luni, beneficiind de prevederile mai favorabile din vechiul C. pen.

Analizând dispozițiile legale mai sus evocate, situația recurentei este prevăzută în mod expres în C. proc. pen., fiind evident că încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției nu poate surveni decât după o perioadă de timp semnificativ mai mare decât un termen de prescripție în civil, în speță fiind vorba de 7 ani si 6 luni.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (2) teza I și art. 497 C. proc. civ.

În drept, s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Intimații pârâți au formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Intimata pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că Decizia nr. 239/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se referă la altă situație decât cea din speța de față, întrucât, în procesul respectiv, ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea faptei, spre deosebire de litigiul prezent, în care reclamanta a cunoscut persoana vinovată de la momentul producerii accidentului.

Prezumția de nevinovăție reprezintă o instituție specifică procesului penal, care nu produce efecte și în cazul prescripției răspunderii civile. Recurenta reclamantă a solicitat, în anul 2010, o expertiză I.N.E.C., depusă la dosar la 14.12.2010, care atestă vinovăția intervenientului forțat. Și o altă expertiză efectuată în anul 2009 menționează o culpă comună, față de care reclamanta a formulat obiecțiuni, ceea ce înseamnă că, anterior acestui an, partea l-a considerat vinovat pe intervenient. Cert este că, la momentul depunerii expertizei de la I.N.E.C., reclamanta a avut la dispoziție un înscris oficial, care atestă vinovăția intervenientului. Din datele speței de față rezultă că identitatea pârâtului C., care a dat și declarație de făptuitor la 7.04.2007, era cunoscută de victimă de la momentul producerii accidentului. Acest aspect este confirmat de constituirea reclamantei ca parte civilă în procesul penal declanșat împotriva lui C.. La momentul înregistrării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, 15.05.2014, procesul penal nr. x/308/2013 era pe rol, fără să fi fost soluționat pe fond. Prin urmare, motivarea reclamantei din cuprinsul recursului privind prezumția de nevinovăție și necesitatea pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru a putea începe să curgă termenul de prescripție este contradictorie, de vreme ce aceasta a promovat acțiunea civilă în perioada în care prezumția de nevinovăție încă opera, nefiind încă pronunțată o hotărâre definitivă. Dreptul de a demara acțiune civilă nu este condiționat de condamnarea penală și, ca atare, nici momentul începerii curgerii termenului de prescripție nu poate fi condiționat de condamnarea penală.

Nu se poate reține că, prin stabilirea unor termene de prescripție, este încălcat dreptul de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 1394 din Noul C. civ. nu sunt aplicabile în speță față de art. 201 din Legea de punere în aplicare a acestui cod.

Posibilitatea de a formula o acțiune civilă potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi interpretată în sensul extinderii termenelor de prescripție prevăzute în Decretul nr. 167/1958 și nici nu poate fi utilizată în sensul adăugării la Decret.

Manifestarea de voință de a se constitui parte civilă în procesul penal a fost unanim acceptată de doctrină și de jurisprudență ca fiind o modalitate de întrerupere a prescripției acțiunii civile în despăgubiri, dar cu efect provizoriu, condiționată de modalitatea de finalizare a respectivului litigiu. Or, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 arată că prescripția nu este întreruptă, printre altele, dacă s-a pronunțat încetarea procesului. Legea nu distinge după natura instanței care a pronunțat încetarea procesului.

În concluzie, în mod corect instanța de apel a constatat că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, trebuie considerat împlinit la 16.04.2010, iar acțiunea intentată la 15.05.2014 este prescrisă.

Intimatul C., prin curator special D., a formulat, în esență, aceleași apărări ca și cele formulate de intimata S.C. B. S.A.

Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu la 18.01.2018, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., fixând termen pentru judecată la 22.02.2018.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la interpretarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, într-o speță pretins similară, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 293 din 30.01.2014, susținerile recurentei nu pot fi primite.

Hotărârea judecătorească sus-menționată a fost pronunțată într-un caz concret, iar, în dreptul național, precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, așa încât decizia respectivă nu are putere obligatorie în procesul de față.

Pe de altă parte, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 293 din 30.01.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă ar putea fi relevantă prin raportare la asigurarea respectării principiului securității juridice, care impune dezvoltarea unei jurisprudențe unitare la nivelul instanțelor naționale, cu privire la care instanța supremă are un rol major (hotărârea nr. 1din 6.12.2007 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României).

Cu toate acestea, în sensul temeiniciei criticilor formulate, recurenta a invocat interpretarea dată printr-o singură decizie în materia prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile provenind din accidente rutiere, hotărâre care, prin ea însăși, nu poate contura o jurisprudență clară și decisivă în sensul soluției propuse de parte, de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune. Dimpotrivă, în dosarul primei instanțe, s-a depus Decizia civilă nr. 1107 din 23.04.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care, tot într-un proces provenind dintr-un accident rutier, bineînțeles, raportat la împrejurările particulare ale speței respective, s-a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii ca prescrise.

Pentru argumentele arătate, apărările intimaților privind circumstanțele diferite ale celor două procese nu mai prezintă relevanță.

Nici criticile referitoare la pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea prezumției de nevinovăție care guvernează procesul penal în privința celui presupus a fi săvârșit fapta incriminată, cu consecințe juridice în ceea ce privește calculul termenului de prescripție, nu sunt corecte.

Astfel cum au susținut și intimații, prezumția de nevinovăție constituie o instituție specifică procesului penal, fără legătură directă cu identificarea persoanei vinovate de producerea prejudiciului în cazul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală formulate la instanța civilă. Sigur, în cazul unei hotărâri penale de condamnare definitivă, persoana condamnată poate fi și cea răspunzătoare de pagubă.

Pe de altă parte, nu în toate cazurile este pornit și un proces penal sau, chiar pornit, nu se finalizează cu o hotărâre de condamnare. Or, în toate aceste situații, legislația în materie recunoaște persoanei prejudiciate dreptul la formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală la instanța civilă, ceea ce nu ar fi posibil, în accepțiunea recurentei, de vreme ce numai hotărârea de condamnare definitivă confirmă identitatea persoanei răspunzătoare de prejudiciu și, deci, și cunoașterea acesteia de către cel prejudiciat, pentru a putea fi pornit procesul civil. Din această perspectivă, critica recurentei este și contradictorie, deoarece, deși pretinde dreptul său de a sesiza instanța civilă în cazul nesoluționării laturii civile în procesul penal ca urmare a încetării procesului pentru prescripția răspunderii penale, când, deci, nu este stabilită persoana vinovată de săvârșirea faptei, susține, totodată, că persoana răspunzătoare de pagubă poate fi identificată doar prin hotărâre definitivă de condamnare, ceea ce ar exclude posibilitatea sesizării instanței civile când nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre și, deci, nu este stabilită persoana vinovată de producerea faptei.

În consecință, nu în toate cazurile, inclusiv dacă este pornit un proces penal, cunoașterea persoanei responsabile de producerea prejudiciului, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este condiționată de o hotărâre penală definitivă de condamnare până la pronunțarea căreia operează prezumția de nevinovăție. Nu este corectă aserțiunea recurentei în sensul că, dacă nu s-ar aștepta hotărârea de condamnare pentru pornirea procesului civil, s-ar încălca prezumția de nevinovăție, cu consecințe juridice în ceea ce privește calculul termenului de prescripție prevăzut de textul de lege menționat.

În ceea ce privește încălcarea dreptului de acces la o instanță, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critica nu poate fi analizată, întrucât reclamanta nu a indicat în mod concret în ce a constat această încălcare, pretins produsă prin hotărârea instanței de apel.

Dispozițiile art. 1394 din Noul C. civ. nu pot fi avute în vedere, astfel cum au susținut și intimații, față de împrejurarea că acest act normativ nu este incident în cauză în raport de dispozițiile art. 201 din Legea de punere în aplicare a Noului C. civ. nr. 71/2011, care prevăd că "Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit" și de data producerii accidentului (7.04.2007), care se plasează anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. (1.10.2011). Față de circumstanțele particulare ale speței, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, data producerii accidentului reprezintă doar teoretic momentul începutului termenului de prescripție, nefiind, însă, hotărâtoare pentru calculul termenului de prescripție, în raport cu constituirea reclamantei ca parte civilă în procesul penal.

Din această perspectivă, susținerile recurentei sunt întemeiate și vor conduce, în consecință, la admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Astfel, cum în mod corect a arătat și recurenta, în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, nu se poate face abstracție de dispozițiile relevante din C. proc. pen.

Într-adevăr, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea.

Pe de altă parte, potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010, intrată în vigoare la 1.02.2014), acțiunea exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată prin constituirea de parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente (art. 19 alin. (2).

Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești (art. 20 alin. (1).

Totodată, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, printre altele, în cazul în care a intervenit prescripția răspunderii penale conform art. 16 alin. (1) lit. f) din același cod.

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. prevede că persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acțiune civilă la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

În speță, recurenta a exercitat în paralel atât acțiunea civilă în procesul penal înregistrat sub nr. x/308/2013 pe rolul Judecătoriei Sighișoara, cât și la instanța civilă, formând obiectul prezentei cauze.

Teoretic, chiar dacă se poate presupune că, raportat la circumstanțele litigiului derivând din producerea unui accident rutier, reclamanta ar fi putut cunoaște paguba, precum și persoana responsabilă de aceasta de la momentul evenimentului rutier, și, ca atare, de la acest moment ar începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în despăgubiri, prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal s-a întrerupt provizoriu cursul prescripției până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de instanța penală. Întreruperea s-a confirmat la momentul pronunțării hotărârii penale definitive prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.

De la acest moment al rămânerii definitive a hotărârii penale curge termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate reține apărarea formulată de intimați în sensul că exercitarea acțiunii în procesul penal nu reprezintă un caz de întrerupere, determinat de împrejurarea că art. 16 alin. (2) din actul normativ sus-menționat menționează că nu este întreruptă prescripția în ipoteza încetării procesului și, mai departe, că, legea nedistingând, dispoziția legală este incidentă și în cazul încetării procesului penal în cadrul căruia s-a exercitat acțiunea civilă.

O asemenea interpretare ar contraveni dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd posibilitatea sesizării instanței civile în cazul în care instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal, fără distincție, în raport de motivul, dintre cele enumerate în art. 25 alin. (5) din același cod, pentru care s-a pronunțat o astfel de soluție.

În plus, este firesc ca ipoteza exercitării acțiunii civile în procesul penal finalizat cu o hotărâre definitivă prin care s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă ca urmare a încetării procesului penal în cazurile prevăzute de lege să reprezinte un caz de întrerupere a termenului de prescripție, de vreme ce persoana prejudiciată prin fapta ilicită și-a manifestat voința de a-și recupera prejudiciul prin constituirea ca parte civilă și, fără o atitudine culpabilă din partea sa (soluția pe latura penală a cauzei intervine ca urmare a prescripției răspunderii penale a inculpatului), se află în situația în care procesul penal a încetat, iar pretențiile sale nu au primit nicio rezolvare pe fond. Cu alte cuvinte, a uzat de posibilitatea oferită de dreptul intern de a se constitui parte civilă în procesul penal, având, astfel, speranța legitimă că instanța va statua, în mod favorabil sau nu, și asupra cererii de reparare a prejudiciului. Într-un asemenea caz, tocmai pentru a nu fi în situația ca demersul său pe latură civilă să devină ineficient ca urmare a hotărârii date în penal, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza lăsării nesoluționate a acțiunii civile, ca persoana ce se consideră prejudiciată să poată sesiza instanța civilă. Aceasta și în considerarea caracterului definitiv al dreptului de opțiune al persoanei vătămate, care presupune că, odată aleasă calea instanței civile sau a celei penale, persoana vătămată nu poate, în principiu, renunța la ea, pentru a urma pe cea pentru care nu optase inițial, sub sancțiunea pierderii dreptului de a obține repararea prejudiciului. În situația în care, însă, cum s-a arătat deja, fără vina părții, latura civilă rămâne nesoluționată este firesc ca legea să-i confere acesteia dreptul de a părăsi procesul penal, sesizând instanța civilă, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, independent de interpretarea dată art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 în legătură cu natura penală sau civilă a procesului care încetează și care, în opinia intimaților, dar și a instanței de apel, ar determina ca întreruperea prescripției să fie inoperantă, dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. sunt ulterioare art. 16 alin. (2) din decretul privitor la prescripția extinctivă și, în consecință, aplicabile în speță, cu excluderea normei juridice mai vechi.

În concluzie, în circumstanțele descrise mai sus, demersul civil exercitat în procesul penal fiind nerezolvat, conform unei hotărâri definitive de nesoluționare a acțiunii civile pronunțate de instanța penală, este fără dubiu că termenul de prescripție pentru acțiunea formulată la instanța civilă să fie calculat în raport de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în procesul penal, pe latură civilă. Astfel, termenul general de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, atât pentru ipoteza în care procesul penal a început chiar de la momentul comiterii faptei ilicite și cel răspunzător de pagubă este cunoscut, ipoteză în care termenul de prescripție nu a început să curgă, cât și pentru cazul în care procesul penal a fost demarat mai târziu, situație în care are loc o întrerupere a termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța penală, prin care s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Revenind la datele concrete ale litigiului de față, reclamanta s-a constituit parte civilă în faza urmării penale a procesului penal după cum rezultă din mențiunile cuprinse în finalul rechizitoriului întocmit la 3.12.2013, deci, cu respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 470/A din 16.10.2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/308/2013, s-a admis apelul declarat de reclamanta din prezenta cauză împotriva sentinței penale nr. 23 din 3.02.2015 a Judecătoriei Sighișoara care a fost desființată parțial și, rejudecând cauza, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța de control judiciar a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de aceeași parte și a înlăturat dispoziția primei instanțe de a lua act că partea civilă a renunțat la judecarea acțiunii civile. Decizia sus-menționată este definitivă.

Ca atare, de la 17.10.2015, ziua imediat următoare datei pronunțării deciziei penale din apel, începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, care se împlinește la 17.10.2018, conform art. 1887 și 1889 din vechiul C. civ., ce consacră un sistem mixt privind calculul termenelor de prescripție, în cadrul căruia ziua de început a prescripției nu se socotește, dar ziua în care prescripția s-a împlinit intră în calcul. Sistemul mixt se aplică și în cazul termenelor de prescripție stabilite pe ani.

Cum acțiunea care formează obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 15.05.2014, termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune nu era împlinit, așa încât soluția instanței de apel, de respingere ca prescrisă este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie enunțate mai sus.

Din această perspectivă, nu pot fi reținute nici apărările intimaților privind calculul termenului de prescripție de la data întocmirii raportului de expertiză de către I.N.E.C. sau data expertizei anterioare la care reclamanta a formulat obiecțiuni (2009), aceste momente fiind nerelevante în calculul termenului de prescripție, pentru considerentele deja arătate.

Pentru aceste argumente, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1982 din 29.11.2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1982 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, pentru rejudecare, la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.