ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 366/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 31.10.2022, cu numărul x/2022, reclamantul Statul Român - Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală Craiova a solicitat, obligarea în solidar a pârâților A. și B. la plata prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului prin activitatea infracțională finalizată la data de 08.02.2011, de deținere a cantității de 1.960.000 de țigarete netimbrate (de contrabandă), în sumă totală de 645.599,814 RON, și totodată obligarea la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii aferente, respectiv la plata dobânzilor și penalităților datorate în condițiile art. 173 și urm., din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, de la data nașterii datoriei (08.02.2011) și până la data plății efective. Înființarea sechestrului asigurător potrivit prevederilor art. 952 și următoarele din C. proc. civ., asupra bunurilor mobile și imobile urmăribile ale pârâților C. și D., până la concurența sumei totale de 645.599,814 RON, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere aferente debitului, calculate în condițiile art. 173, art. 174,art. 175 C. proc. civ. Fiscală; obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, -art. 148-151 art. 192, 194-195, art. 952 și următoarele din C. proc. civ. art. 19, art. 27, art. 28 din C. proc. pen. art. 998 și 999 din C. civ. din 1864; art. 173 - 176, din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală Decizia nr. 11/2015 pronunțată de 1. C. civ..J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală; art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1543 pronunțată la data de 09 iunie 2023 Tribunalul Ilfov, secția I civilă a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții A. și B. ca efect al prescripției extinctive.

I.3. Decizia pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 686 A din data de 18.06.2024 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul formulat de apelantul - reclamant Statul Roman - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală Craiova, a anulat sentința civilă apelată și, cu evocarea fondului a respins excepția prescripției extinctive, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâții, în solidar, la plata prejudiciului adus bugetului statului, în sumă de 50.284,320 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente conform art. 173 și urm. din Legea nr. 207/2015, de la data nașterii datoriei (08.02.2011) și până la data plății efective.

A luat act că intimații-pârâți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 686 A din data de 18.06.2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie au declarat recurs recurenții-pârâți B. și A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 03 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 12 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererile de recurs cuprind mențiunile privind numele și domiciliul recurenților, indicarea hotărârii care se atacă și semnăturile reprezentanților convenționali, în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenții-pârâți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenții-pârâți datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a criticat soluția instanței de apel pentru faptul că aceasta a reținut împrejurări străine de prezenta cauză.

În acest sens a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că litigiul este reprezentat de acțiunea civilă (latura civilă) din dosarul penal format din trimiterea în judecată a pârâților din prezenta cauză și a altor inculpați pentru acoperirea prejudiciului cauzat Statului Român deoarece din actele dosarului rezultă că recurenta nu a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea unei fapte penale, soluția cu privire la latura penală fiind dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, distincția fiind importantă atât cu privire la temeiurile de drept ce au stat la baza soluției dispuse cât și cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, a învederat și faptul că instanța de apel a dispus obligarea sa, în solidar cu celălalt pârât din cauză, la plata unei sume de bani, fără a face vreo minimă precizare cu privire la modul în care această sumă a fost calculată, fiind preluate și însușite integral susținerile reclamantei privitoare la modalitatea de calcul a pretențiilor.

Astfel, instanța de apel a făcut referire la un algoritm de calcul al taxelor aferente țigărilor identificate la domiciliul pârâților în cursul anului 2011 și care se regăsește în adresa de constituire de parte civilă formulată de către reclamantă în dosarul penal.

Or, în condițiile în care dosarul penal al cauzei a fost atașat prezentului dosar civil, recurenta a susținut că revenea instanței de apel obligația nu doar de a își însuși solicitarea și modalitatea de calcul formulată de reclamantă în dosarul penal dar mai ales aceea de a explica modul de calcul și compunerea respectivei sume de bani la plata căreia a fost obligată prin decizia civilă recurată.

În susținerea aceluiași motiv de recurs a arătat și faptul că, între suma solicitată inițial de către reclamantă și suma ce a fost stabilită de către instanța de apel există o diferență semnificativă (inițial a fost solicitată suma de 645.599,81 RON iar instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 50.284,32 RON) motiv pentru care, sub acest aspect hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind complet nemotivată în ceea ce privește atât motivele pentru care recurenta a fost obligată la plata unei sume de bani către reclamantă cât și în ceea ce privește modalitatea de calcul a respectivei sume de bani.

În baza aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a criticat hotărârea instanței de apel pentru reținerea unor motive contradictorii, ca urmare a unei analize deficitare.

Recurenta a făcut precizarea că prin sentința penală nr. 135/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. x/109.2013 s-a dispus în mod definitiv restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, întrucât s-a constatat că actele de urmărire penală efectuate în cauză începând cu data de 03.02.2011 și până la data de 06.04.2011 au fost efectuate de către un organ de urmărire penală necompetent, sancțiunea fiind nulitatea absolută a respectivelor acte.

Este așadar și cazul Proceselor Verbale de percheziție domiciliară din datele de 04.02.2011 și respectiv 07.02.2011 ce au fost întocmite de către organele de urmărire penală și în cuprinsul cărora au fost menționate diverse cantități de țigarete găsite la domiciliul inculpaților din respectiva cauză, inclusiv la domiciliul recurentei și care, potrivit hotărârii definitive a instanței Tribunalului Argeș nu pot fi folosite drept probe în cadrul unui proces și nu pot fi reținute, în opinia recurentei, drept temei al răspunderii civile sale delictuale fiind acte și împrejurări despre care s-a stabilit, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească, aceea că sunt nule absolut.

Mai mult, aceeași este situația și în ceea ce privește adresele și comunicările transmise de către organul de urmărire penală necompetent către reclamanta din prezenta cauză, acte de urmărire penală despre care instanța Tribunalului Argeș a stabilit în mod definitiv că sunt nule.

Față de aceste aspecte, recurenta a susținut că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă, care a fost în mod cert numărul de țigarete găsite la domiciliul său ori care au fost colectate, transportate ori depozitate de către aceasta.

A susținut recurenta că ulterior pronunțării sentinței penale nr. 135/27.01.2014 de către Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/109.2013 de restituire a cauzei către procuror pentru refacerea urmăririi penale, partea civilă nu a înțeles să formuleze o nouă cerere de constituire parte civilă în procesul penal, deși aceasta în mod evident avea cunoștință despre sentința penală pronunțată și care i-a fost comunicată, reclamanta fiind la acea dată parte în procesul penal.

Or, tocmai cererea inițială de constituire de parte civilă în procesul penal a fost avută în vedere de către instanța de apel atunci când a stabilit atât existența dar mai ales întinderea prejudiciului reclamat, precum și îndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale a recurentei, deși toate actele de urmărire penală efectuate anterior datei de 06.04.2011 au fost stabilite ca fiind nule absolut.

După comunicarea respectivelor cantități de țigarete descoperite cu ocazia perchezițiilor reclamanta din prezenta cauză a formulat cererea inițială de constituire de parte civilă în procesul penal, având în vedere cantitățile și tipurile de țigarete descoperite la fiecare dintre inculpați însă, procesele-verbale de percheziție domiciliară, au fost declarate nule absolut, astfel că acestea, în opinia recurentei, nu pot fi avute în vedere în nicio împrejurare.

Prin motivele de recurs formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că în privința cererii principale și în raport de momentul la care au fost săvârșite faptele pretins ilicite (07.02.2011), în cauză sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1959 (potrivit art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

Totodată, în cauză este aplicabil vechiul C. civ. și întreaga legislație aferentă de sub imperiul acestuia, așadar anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011).

Invocând incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ce prevăd că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea" recurenta a susținut că, în cauză, reclamanta a cunoscut despre existența pagubei și despre cei responsabili de producerea acesteia, cel mai târziu la data de 04.07.2012, dată la care s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2010

Pe cale de consecință, recurenta a susținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune curge de la acest moment și s-a împlinit la data de 04.07.2015 (potrivit art. 1 si art. 3 din Decretul nr. 167/1958) iar din actele dosarului nu rezultă că a intervenit nici suspendarea și nici întreruperea cursului prescripției, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 13 si art. 14, precum și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Față de aceste aspecte recurenta a arătat că nu se poate considera, contrar celor reținute de instanța de apel, că ar fi incidente dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât clasarea cauzei a fost dispusă de către procuror prin ordonanță, astfel că dosarul nu a ajuns pe rolul unei instanțe de judecată sau la un organ de arbitraj pentru a fi incidente dispozițiile normei mai sus menționate.

Astfel, recurenta a susținut că în absența oricăror cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției, teoria prezentată și reținută de către instanța de apel în considerentele deciziei civile nu poate fi primită, fiind vorba de o aplicare greșită a normelor de drept material.

Față de această situație recurenta a solicitat să se constate că reclamanta a cunoscut cel mai târziu la data de 04.07.2012, respectiv data când s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2010, atât paguba cât și pe cei responsabili de producerea ei, motiv pentru care termenul de prescripție s-a împlinit la data de 04.07.2015 (art. 1 și 3 din decretul nr. 167/1958) și nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

De asemenea, a susținut recurenta că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ., potrivit cărora prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței până la începerea cercetării judecătorești ci sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 167/1958 deoarece dreptul material la acțiune s-a născut la începutul anului 2011, atunci când noul C. civ. încă nu intrase în vigoare, iar potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, recurenta a arătat că nu poate fi primit raționamentul instanței de apel care a reținut că actul procedural al constituirii de parte civilă în procesul penal s-a realizat în interiorul termenului de prescripție și că trebuie recunoscut acesteia efectul întreruptiv asupra prescripției, fața de prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la prevederile art. 2537 din noul C. civ. care reglementează în mod expres constituirea de parte civilă drept o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, și astfel că prevederile din veche lege ar trebui interpretate în sensul legii noi (pag. 8 alin. (1) din considerentele deciziei civile).

În susținerea acestei critici recurenta a precizat că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 sunt imperative astfel că nu pot fi interpretate prin raportare la un alt act normativ.

Față de aceste considerente, concluzionând, recurenta a susținut că soluția instanței de apel este una nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea unor norme de drept imperative.

În ceea ce privește primul motiv de casare invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat, de asemenea, faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive străine de natura cauzei precum și motive contradictorii.

Recurentul a susținut că instanța de apel a reținut, în mod eronat că litigiul este reprezentat de acțiunea civilă (latura civilă) din dosarul penal, format din trimiterea în judecată a pârâților din prezenta cauza și a altor inculpați pentru acoperirea prejudiciului cauzat Statului Roman.

Recurentul a susținut că din actele dosarului nu rezultă că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea vreunei fapte penale, iar soluția dispusă cu privire la latura penală a cauzei a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale și nu de către instanță cu ocazia judecății.

Totodată a arătat că instanța de apel a dispus obligarea, în solidar cu cealaltă pârâtă la plata unei sume de bani, însă fără a preciza cu privire la modul de calcul al sumei. Astfel, instanța de apel s-a limitat doar la a face referire la un algoritm de calcul al taxelor aferente unui număr de țigarete (152.660), care se regăsește în anexa adresei de constituire ca parte civilă a reclamatei și prin care se obține valoarea totală a taxelor de 50284,320 RON, la care se vor aplica dobânzile si penalitățile legale potrivit art. 173 si urm. din Legea nr. 207/2015.

Recurentul a susținut că hotărârea recurată este nemotivată având în vedere lipsa motivelor pentru care a fost obligat la plata unei sumei de bani, dar si lipsa unei modalități de calcul a sumei respective.

La stabilirea existenței și a întinderii prejudiciului de către instanța de apel, aceasta a avut în vedere o cerere de constituire de parte civilă depusă în dosarul penal în care toate actele de urmărire penală efectuate anterior datei de 06.04.2011 au fost stabilite ca fiind nule absolut. Ulterior, nu a mai fost formulată alta cerere de constituire de parte civila in procesul penal.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel admițând apelul, a încălcat și aplicat greșit normele de drept material ce vizează instituția prescripției extinctive.

Astfel, raportat la cererea principală și la momentul la care au fost săvârșite pretinsele faptele ilicite, respectiv, 07.02.2011, recurentul a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1959 (potrivit art. 3 si art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.) precum și dispozițiile vechiul C. civ.

Invocând prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul a susținut că intimata-reclamantă a cunoscut, cel târziu la data de 04.07.2012, când s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x 7/P/2010/CM, atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea ei. Așadar, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit la data de 04.07.2015 potrivit dispozițiilor art. 1 si art. 3 din decretul 167/1958.

A susținut recurentul că, în cauză, nu a intervenit nici suspendarea și nici întreruperea cursului prescripției, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 13 și art. 14, precum și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurentului nu se poate considera că ar fi incidente dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât clasarea cauzei a fost dispusă de către procuror prin ordonanța, astfel ca dosarul nu a ajuns pe rolul unei instanțe de judecată sau la un organ de arbitraj pentru a aprecia că ar fi incidente dispozițiile normei legale mai sus menționate.

Recurentul a susținut că, instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ. în contextul în care, raportat la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, sunt aplicabile în dispozițiile Decretului Lege nr. 167/1958 privind prescripția.

Concluzionând, recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că actul procedural al constituirii de parte civilă în procesul penal s-a realizat în interiorul termenului de prescripție și că trebuie recunoscut acesteia efectul întreruptiv asupra prescripției, fata de prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la prevederile art. 2537 din noul C. civ. care reglementează în mod expres constituirea de parte civilă drept o cauza de întrerupere a termenului de prescripție, si astfel că prevederile din vechea lege ar trebui interpretate în sensul legii noi (pagina 8 alin. (1) din considerentele deciziei civile).

În raport de toate cele expuse mai sus precum și de dispozițiile legale incidente, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2 Apărările formulate în cauză

La data de 24 octombrie 2024, prin poștă, intimatul-reclamant Statul Român - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală Craiova a depus întâmpinări față de recursurile formulate, ce au cuprins, în esență, apărări similare.

În combaterea motivelor de recurs formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intimatul-reclamant a susținut că nu există contradicție între considerente și dispozitiv, iar recurenții nu au indicat vreo critică ce ar fi rămas neanalizată de instanța de apel, iar în disonanță cu opinia acesteia, se poate reține faptul că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel că nu există temei spre a se reține acest motiv de casare.

Cu privire la susținerea că instanța de apel a reținut în mod eronat că litigiul este reprezentat de acțiunea civilă (latura civilă) din dosarul penal, format prin trimiterea în judecată a pârâților și a altor inculpați pentru acoperirea prejudiciului cauzat Statului Român, acesta a precizat că este vorba de o eroare materială în condițiile în care prin considerentele deciziei instanța de apel a făcut trimitere la ordonanța din data de 20.06.2022, prin care s-a dispus clasarea cauzei în privința pârâților pentru infracțiunea de contrabandă asimilată, iar procedura îndreptării erorilor materiale din hotărâri nu poate face obiectul unor motive de recurs, fiind reglementată în mod expres de C. proc. civ.

Referitor la algoritmul de calcul al instanței de apel, intimatul-reclamant a arătat că instanța de apel s-a raportat la totalul numărul de țigarete reținute și confiscate conform constatărilor din ordonanța de clasare nr. 684/P/2022 din data de 20.06.2022 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 București, cu privire la pârâții din prezenta cauză, respectiv 152.660 bucăți țigarete (7.633 pachete de țigări), care potrivit algoritmului de calcul depus la solicitarea instanței conduce la suma de 50.284,32 RON (Valoarea accizelor = 76,60 euro/l.000 buc. țigarete x 152.660 buc. x 4,3001 RON/euro).

Referitor la sentința penală nr. 135/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul Argeș prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror invocată de către recurenți, s-a susținut că procesul-verbal de percheziție domiciliară constituie act de sesizare al organelor de urmărire penală, percheziția având loc în baza unui mandat emis de către instanța de judecată, iar ca atare prin sentința penală menționată nu s-a dispus anularea mandatului de percheziție emis de instanță și nu poate fi supus nulității.

De asemenea, cu privire la cererea de constituire de parte civilă formulată la data de 04.07.2012 conform adresei nr. x/04.07.2012 intimatul reclamant a arătat că este un act valabil care nu poate fi înlăturat în prezenta cauză.

În combaterea motivelor de recurs formulate în baza prevederilor de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a făcut precizarea că acestea nu reprezintă critici propriu-zise subsumate acestui caz de casare, reluând într-o formă identică susținerile din întâmpinarea la apel, care au fost deja dezlegate prin hotărârea atacată.

Totodată, s-a susținut faptul că hotărârea recurată este legală având în vedere faptul că instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958, iar referirea la dispozițiile art. 2537 din Noul C. civ. nu prezintă relevanță, întrucât instanța a făcut trimitere la dispozițiile acestuia întrucât constituie o legiferare a soluțiilor jurisprudențiale anterioare referitoare la întreruperea prescripției întemeiate pe vechea lege.

Cu privire la fapta ilicită, intimatul-reclamant a arătat faptul că este evidentă existența faptei ilicite determinată de activitatea desfășurată de pârâți, în legătură directă de cauzalitate cu prejudiciul produs bugetului de stat prin introducerea în mod fraudulos în România și comercializarea pe teritoriul țării de țigarete (netimbrate) de contrabandă, de diferite mărci în perioada noiembrie 2010 februarie 2011.

A susținut intimatul-reclamant faptul că instanțele penale sunt obligate să soluționeze latura civilă a cauzei în situația reținerii prescripției răspunderii penale, conform excepției de la regulă instituită prin dispozițiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.. reiterând susținerile referitoare fapta ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăția a recurenților-pârâți.

Concluzionând, intimatul-reclamant a arătat că neîndeplinirea obligațiilor fiscale și nerespectarea normelor fiscale și vamale cu privire la regimul produselor accizabile, relevă încălcarea cu intenție evidentă a dispozițiilor legale în materie și rezultă din situația de fapt reținută de organul de urmărire penală.

Întâmpinările formulate au fost comunicate recurenților-pârâți care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 noiembrie 2024 s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, în raport de motivele de casare invocate în ambele recursuri, acestea urmează a fi analizate împreună, dată fiind unitatea parțială a motivelor de recurs invocate de ambii recurenți-pârâți.

Un prim motiv de recurs a privit faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că obiectul acțiunii este reprezentat de acțiunea civilă din dosarul penal format din trimiterea în judecată a recurenților-pârâți, în contextul în care aceștia nu au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unei fapte penale, ci soluția a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale, iar nu de instanța de judecată.

Astfel cum a susținut și intimatul-reclamant prin apărările formulate, mențiunea instanței de apel nu echivalează cu o motivare străină de natura cauzei și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

Deși instanța de apel reține faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a trimiterii în judecată a pârâților această motivare nu determină nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivării străine, în contextul în care în considerentele hotărârii este expusă în mod corect situația de fapt față de care a fost analizată cererea de chemare în judecată. Astfel, instanța de apel a reținut că, prin ordonanța din data de 24 decembrie 2021 s-a dispus clasarea cauzei în privința pârâților pentru infracțiunea de constituire de grup infracțional și declinarea competenței de soluționare a cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 pentru infracțiunea de contrabandă. Totodată, s-a reținut că prin ordonanța din data de 20 iunie 2022 s-a dispus clasarea cauzei în privința pârâților pentru infracțiunea de contrabandă asimilată, dată față de care instanța de apel a calculat termenul de prescripție aplicabil în cauză.

Prin urmare, considerentele prin care s-a reținut faptul că recurenții au fost trimiși în judecată nu au fost argumente care să fundamenteze soluția instanței de apel cu privire la excepția prescripției invocată, motivul de recurs fiind astfel nefondat sub acest aspect.

Printr-o altă critică comună a recurenților s-a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere decizia penală nr. 135/27.01.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2013 prin care Tribunalul Argeș a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale constatând că actele efectuate în perioada 03.02.2011-06.04.2011 au fost efectuate de către un organ penal necompetent material, motiv pentru care cererea de constituire de parte civilă formulată de intimatul-reclamant nu poate fi avută în considerare în contextul în care acesta, după anularea actelor, nu a mai depus o nouă cerere de constituire de parte civilă în procesul penal.

Suplimentar, recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs și faptul că anularea actelor de procedură din perioada 03.02.2011-06.04.2011 a avut ca efect și anularea actelor prin care au fost stabilite cantitățile și sortimentele de țigarete pentru fiecare dintre inculpați, respectiv procesele-verbale de percheziție domiciliară din datele de 04.02.2011, respectiv 07.02.2011, motiv pentru care nu ar putea fi reținute drept temei al răspunderii civile delictuale acte și împrejurări despre care s-a stabilit în mod definitiv că sunt nule absolut. Pentru aceste motive a susținut recurenta că nu s-ar putea stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă, care a fost numărul de țigarete găsite la domiciliul acesteia.

Criticile, ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât se invocă nemotivarea hotărârii recurate, sunt nefondate.

Pe lângă faptul că aceste critici nu aduc în discuție, în acord cu exigențele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspecte de nelegalitate, care să poată forma obiectul controlului judiciar în prezenta cale extraordinară de atac, se observă că susținerile apar inclusiv ca fiind formulate omisso medio, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului), din moment ce recurenții-pârâți au omis să le deducă, spre analiză, în cadrul judecării apelului.

Prin urmare, nu poate fi criticată soluția instanței de apel sub aspectul nemotivării în contextul în care aceasta nu a fost investită să se pronunțe asupra chestiunilor pe care recurenții le-au invocat direct în recurs.

În ceea ce privește cererea de constituire ca parte civilă, aceasta a fost formulată la data de 14 iulie 2012, ulterior perioadei pentru care s-a dispus refacerea urmăririi penale, motiv pentru care nu se poate pune în discuție legalitatea modului de constituire a părții civile în procesul penal.

În același mod trebuie precizat și faptul că numărul de țigarete reținute și confiscate de la cei doi recurenți a fost stabilit prin ordonanța de clasare nr. 684/P/2022 din data de 20.06.2022 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 București, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac a plângerii împotriva soluției procurorului de clasare.

De altfel, instanța de apel s-a raportat la ordonanța de clasare mai sus menționată și nu la procesele-verbale de percheziție domiciliară a căror nulitate a fost invocată de către recurentă direct în calea de atac a recursului, criticile, sub acest aspect, neputând fi primite.

Printr-o altă critică comună a recurenților a fost criticată soluția instanței de fond sub aspectul modului de calcul al cuantumului prejudiciului la plata cărora au fost obligați aceștia în solidar.

În concret, recurenții au arătat că instanța de apel nu a precizat modul de calcul al sumei limitându-se a face referire la algoritmul de calcul al taxelor aferente unui număr de țigarete care se regăsește în anexa adresei de constituire ca parte civilă a reclamantului, la care se vor adăuga dobânzi și penalități.

Suplimentar, recurenta a invocat și faptul că instanței de apel îi revenea obligația nu doar de a-și însuși solicitarea și modalitatea de calcul formulată de reclamant în procesul penal dar și aceea de a explica modul de calcul și compunerea respectivei sume la plata cărora recurenții au fost obligați, în contextul în care suma solicită inițial de reclamantă și suma stabilită de instanța de apel există o diferență semnificativă.

Motivele de recurs, ce vor fi analizate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt fondate.

Se reține în prealabil, cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătorești trebuie să fie clară, coerentă și completă, să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă a statuat că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar și coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justițiabilul să-și poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei și cauza Boldea împotriva României).

În speță, se observă totodată că, în raport cu dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., constatând că prima instanță a soluționat greșit cauza prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și, prin aceeași decizie, recurată în dosarul de față, a evocat fondul, admițând în parte cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că la stabilirea prejudiciului la plata cărora au fost obligați recurenții în solidar, instanța de apel a avut în vedere doar algoritmul de calcul al taxelor aferente numărului de țigări de 152660 găsite în detenția celor doi recurenți conform considerentelor ordonanței de clasare din data de 20 iunie 2022, respectiv cuantumul taxelor stabilit prin anexa cererii de constituire parte civilă a instituției reclamante.

În concret, Înalta Curte reține că instanța de apel nu și-a înfățișat propriul raționament juridic și argumentele de care aceasta a uzat în stabilirea prejudiciului și a cuantumului acestuia în contextul în care s-a mărginit la a prelua considerentele prezentate de intimatul-reclamant prin anexa cererii de constituire ca parte civilă în procesul penal.

Instanța de apel nu a indicat temeiurile legale și propriul mod de calcul a taxelor aferente cantității de țigarete deținute de către recurenți și nici nu a fost dispusă efectuarea în cauză a unei expertize de specialitate prin care să se stabilească, în mod nemijlocit, cuantumul prejudiciului datorat de recurenții-pârâți.

Altfel spus, deși antrenarea răspunderii civile delictuale presupune certitudinea prejudiciului, atât cu privire la existența sa, cât și cu privire la posibilitatea de evaluare, instanța de apel, nemotivând în nici un fel de ce și-a însușit algoritmul de calcul al intimatei, a abdicat, practic, de la obligația ce îi incumba de a analiza acele elemente de fapt ce conturează mecanismul de producere a prejudiciului și, în ultimă instanță, certitudinea pagubei ce se cere a fi reparată, făcând imposibilă pe cale de consecință, exercitarea controlului judiciar, fiind atrasă, în această situație, incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Decizia recurată este, de asemenea, nemotivată în drept în sensul că nu sunt precizate temeiurile legale în baza cărora a fost calculat prejudiciul, iar astfel cum rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivarea unei decizii pronunțate de către instanța de apel nu poate privi numai împrejurările de fapt, ci ea trebuie să se refere, deopotrivă, și la împrejurările de drept ce fundamentează soluția.

Față de aceste considerente, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se impune casare deciziei recurate pentru considerentele mai sus menționate, urmând ca instanța de apel să procedeze la stabilirea prejudiciului produs de recurenții-pârâți prin raportare la situația de fapt și temeiurile de drept incidente în cauză.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel, în exercitarea rolului activ, va aprecia dacă, pentru soluționarea justă a cauzei și lămurirea tuturor aspectelor invocate de părți cu privire la întinderea prejudiciului produs statului, este necesară suplimentarea probatoriului cu o expertiză de specialitate care să clarifice întinderea pretențiilor reclamantului potrivit legislației în vigoare la data producerii prejudiciului, pentru care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Recurentul a mai susținut și faptul că soluția dispusă cu privire la latura penală a cauzei a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale și nu de către instanța cu ocazia rejudecării. Cu privire la acest aspect, recurenta a susținut că nu ar putea fi incidente prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 deoarece clasarea a fost dispusă de procuror prin ordonanță astfel că dosarul nu a ajuns pe rolul unei instanțe de judecată sau alt organ de arbitraj.

Criticile, ce pot fi subsumate motivului de casare invocat de recurenți, sunt nefondate.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor celor doi recurenți, că instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea hotărârii dispozițiile Decretului nr. 167/1958 față de data la care activitatea infracțională a fost finalizată, respectiv 08.02.2011, dată anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ.

Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

De asemenea, instanța de apel a stabilit că la data de 14.07.2012 - dată necontestată de recurenți - intimatul s-a constituit parte civilă în dosarul penal.

În acest context, se reține că prin ordonanța de clasare din data de 20.06.2022 emisă în dosarul penal nr. x/2010 s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de contrabandă asimilată față de cei doi recurenți.

Înalta Curte reține, totodată, că întreruperea prescripției extinctive operează și prin cererea de constituire ca parte civilă, care este o formă de exercitare a acțiunii civile în procesul penal. În această situație, titularul dreptului la acțiune iese din pasivitatea sancționabilă prin intermediul prescripției.

De aceea, trebuie reamintit că stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție are la bază o prezumție de pasivitate a titularului dreptului; ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancționator al prescripției nu se mai justifică.

Potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în răspundere delictuală de 3 ani, care începe să curgă, conform art. 8 din același act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, se întrerupe, între altele, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, sub condiția să nu se fi pronunțat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunțat la ea, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din același decret.

Astfel, legea civilă asimilează cazului de întrerupere al prescripției și ipoteza constituirii ca parte civilă în procesul penal, expres prevăzut de lege, și pe cel în care sesizarea organelor penale cu o pretenție civilă, derivată din fapta cercetată ca infracțiune, a rămas nesoluționată de instanța penală.

În această situație, constituirea de parte civilă în procesul penal semnifică ieșirea din pasivitate a subiectului activ prin afirmarea dreptului încălcat prin fapta cercetată penal, iar consecințele asupra prescripției sunt cele stabilite prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Condițiile cerute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripție, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a cărui acțiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanță judecătorească sau organ de arbitraj necompetent și sub condiția admiterii acesteia, conform alin. (2) al art. 16 din același Decret.

Astfel, cererea de constituire parte civilă în procesul penal poate fi asimilată unei cereri în sensul dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 deoarece reprezintă, în fapt, acțiunea civilă a persoanei vătămate care aceasta aduce în dezbatere dreptul subiectiv civil, în acest caz neputându-i-se reproșa părții lipsa de diligență în rezolvarea pretențiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul prin opunerea efectului prescripției).

Fiind stabilită ca și caz de întrerupere a prescripției extinctive, prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această împrejurare a fost reținută în mod corect de instanța de apel ca fiind o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Înalte Curte, reține, de asemenea, că art. 17 din Decretul nr. 167/1958, statuează că actul întrerupător de prescripție șterge prescripția începută anterior și o nouă prescripție, de aceeași durată, începe să curgă după pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței penale.

Or, astfel cum rezultă din actele cauzei, intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar de la data soluționării definitive a acestuia a început, potrivit legii, să curgă un nou termen de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în despăgubiri în contextul în care acțiunea civilă a rămas nesoluționată în procesul penal.

Împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus clasarea față de recurenți pentru intervenirea prescripției răspunderii penale pentru infracțiunile ce au făcut obiectul cercetării penale, în condițiile în care reclamantul se constituise parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acestuia de a sesiza instanța civilă cu o acțiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluționată ca urmare a soluției date în procedura judiciară penală. Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, în cauză nu are relevanță faptul că încetarea procesului penal nu s-a dispus de instanța de judecată ci de către organul de urmărire penală.

Dreptul de a învesti instanța civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale civile, s-a născut pentru reclamant abia în momentul în care acesta a luat cunoștință de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată, iar de la data ordonanței de clasare a început să curgă termenul de 3 ani în care putea fi sesizată instanța civilă pentru valorificarea pretențiilor în temeiul răspunderii civile delictuale, cum de altfel a reținut și instanța de apel.

În acest context, efectul întreruptiv al prescripției s-a manifestat pe toată perioada cuprinsă între 14 iulie 2012 (data constituirii de parte civilă în dosarul penal) și data finalizării procesului penal, 20 iunie 2022, motiv pentru care, în mod corect instanța de apel a reținut că cererea introductivă de instanță, din 26 octombrie 2022, a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, contrar susținerilor recurenților.

În ceea ce privește dispozițiile art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ., Înalta Curte reține că soluția instanței de apel, în ceea ce privește efectul întreruptiv al cererii de constituire parte civilă în procesul penal, nu s-a întemeiat pe aceste prevederi ci pe prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 2537 pct. 3 C. civ. doar ca argument în susținerea modalității de interpretare jurisprudențială a aplicabilității dispozițiilor art. 16 lit. b) din vechea reglementare în ceea ce privește cererile de constituire ca parte civilă în procesul penal, criticile fiind, și sub acest aspect, nefondate.

Pentru considerentele arătate, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt fondate, pentru motivele arătate în analiza acestui motiv de casare, drept pentru care, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B. și recursul declarat de pârâtul A., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 686A din data de 18 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2025.