ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1827/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1827/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 6 aprilie 2012,

reclamanta G.E.G.E. a chemat în judecată pârâta C.N.A.D.N.R. SA, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acesteia la

plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii,

s-a arătat că la data de 26 decembrie 2006, pe DN 13, s-a produs un accident de

circulație în urma căruia reclamanta a suferit vătămări grave constând în pierderea

membrului superior și alte afecțiuni secundare, diagnosticul fiind: amputație ⅓

superioară braț drept PSH drept Capsulita retractilă, scolioză dorso-lombară secundară.

S-a format Dosarul penal

nr. 11393/P/2008 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, efectuându-se cercetări

privind săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 184

alin. (2) și alin. (4) C. pen.

În cauză s-a efectuat

o expertiză tehnică auto judiciară, având ca obiective: stabilirea dinamicii producerii

accidentului rutier din data de 26 decembrie 2006 și stabilirea locului unde a avut

loc impactul; stabilirea vitezei de deplasare a autovehiculului condus de învinuitul

I.I.C. în momentul premergător accidentului și în momentul accidentului; posibilități

de evitare a accidentului de către învinuit; verificarea posibilității ca starea

de fapt prezentată de învinuit anterioară producerii impactului cu parapetul metalic

să fi determinat consecințele menționate.

Ca urmare a concluziilor

raportului de expertiză, prin ordonanța procurorului din 7 octombrie 2008 a fost

dispusă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului I.I.C. și disjungerea privind

pe administratorul drumului public, C.N.A.D.N.R. SA prin referatul Inspectoratului

de Poliție al județului Brașov, serviciul rutier, s-a propus neînceperea urmăririi

penale, punct de vedere însușit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, care,

prin rezoluția din 20 decembrie 2011, a dispus neînceperea urmăririi penale față

de C.N.A.D.N.R. SA, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare din culpă,

în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit.

b) C. proc. pen. și art. 19

1

alin. (1) C. pen. Împotriva respectivei

rezoluții nu s-a formulat plângere în conformitate cu art. 278

1

C. proc.

pen.

S-a mai arătat că, în

cursul urmăririi penale, reclamanta s-a constituit parte civilă cu o sumă neprecizată,

urmând ca eventuala cuantificare să fie efectuată în condițiile art. 15 alin.

(2) C. proc. pen.

Având în vedere soluția

adoptată de Parchet, reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței civile,

conform art. 19 C. proc. pen.

A arătat reclamanta, că

suma pretinsă cu titlu de daune morale este pe deplin justificată, având în vedere

că aceasta a pierdut, prin amputație, brațul drept, care i-a fost îndepărtat aproape

de umăr, făcând imposibilă protezarea acestuia.

Un prim aspect în cuantificarea

daunelor morale de care instanța trebuie să țină seama, îl reprezintă durerile

fizice (pretium doloris) suferite de reclamantă, atât în momentul producerii accidentului,

cât și ulterior, ca urmare a amputației membrului și a tratamentelor medicale necesare

în vederea recuperării. Aceste dureri sunt inimaginabile, fiind de o intensitate

și durată majore. Referitor la durerile fizice, o componentă a acestora o reprezintă

și cele încercate de reclamantă ca urmare a fizioterapiei necesare recuperării medicale

ulterioare pierderii membrului și înlăturării celorlalte efecte secundare derivate

din aceasta (scolioză, etc.). Totodată, chiar dacă amputarea membrului superior

a fost efectuată sub anestezie, dispariția efectelor acesteia i-a produs dureri

groaznice reclamantei.

Un al doilea aspect care

trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor, îl constituie durerea

psihică încercată de reclamantă ca urmare a pierderii brațului și care se manifestă

pregnant, creând victimei un complex de inferioritate pe mai multe planuri. Împrejurarea

că o tânără frumoasă, inteligentă (reclamanta fiind studentă în anul III la Facultatea

de Drept), cu potențial din toate punctele de vedere, nu are un braț, i-a cauzat

acesteia o depresie gravă ce a determinat schimbarea radicală a reclamantei, dintr-o

persoană veselă, extrovertită, perfect integrată social, într-o persoană retrasă,

introvertită, ce nu agreează compania tinerilor și preferă să trăiască singură.

Prejudiciul estetic (pretium

pulchritudinis) cuprinzând toate vătămările și leziunile ce aduc atingere armoniei

fizice sau înfățișării persoanei este de asemenea, un element fundamental, acesta

fiind imposibil de acoperit printr-o eventuală protejare care să mascheze infirmitatea,

iar impactul psihic asupra victimei este cu atât mai dur cu cât aceasta trăiește

într-o societate ce pune tot mai mult accent pe aspectul fizic și frumusețea exterioară.

Infirmitatea suferită

de reclamantă îi creează acesteia un complex de inferioritate aproape imposibil

de surmontat, dramatismul acestei situații fiind accentuat de faptul că reclamanta

va trăi toată viața cu acest handicap fizic și psihic. În condițiile în care reclamantei

îi lipsește un braț, este de la sine înțeles că multe activități îi sunt interzise

acesteia.

Mai mult, în literatura

de specialitate s-a afirmat că există o specie de prejudiciu numit prejudiciu juvenil,

reprezentând un tip aparte de daună corporală, care creează în favoarea victimei

un drept special la reparație, cunoscut sub denumirea de pretium juventutis. În

autonomia acestui tip de prejudiciu, vârsta victimei are o importanță aparte. S-a

spus că „indemnizarea separată a prejudiciului juvenil este justificată în cazul

în care victima este o persoană tânără și este în mod special afectată posibilitatea

sa de a beneficia de avantajele specifice vârstei tinere.

Pârâta C.N.A.D.N.R.

SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei,

iar pe cale de excepție, a invocat netimbrarea acțiunii, deoarece prevederile

art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 nu ar fi incidente, precum și prescripția

dreptului la acțiune, față de data la care a avut loc accidentul rutier

(26 decembrie 2006) și data la care a fost sesizată instanța.

Prin sentința civilă

nr. 830 din 12 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată. A admis cererea și

a obligat pârâta la plata către reclamantă, a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent

RON la cursul Băncii Naționale Române din ziua plății, cu titlu de daune morale.

A luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, ca fiind dovedită în cauză, situația de

fapt prezentată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu

producerea accidentului rutier din data de 26 decembrie 2006 și consecințele

grave asupra stării sănătății reclamantei.

În ceea ce privește prescripția

dreptului la acțiune al reclamantei, tribunalul a reținut că, având caracter patrimonial,

acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă. În cadrul procesului penal, persoana vătămată

poate cere acoperirea prejudiciului material sau moral încercat prin săvârșirea

infracțiunii, de la inculpat și persoana responsabilă civilmente, constituindu-se

parte civilă. Întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune

care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare

a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit

extrapenal.

Acțiunea civilă întemeiată

pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun prevăzut

de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea [art. 8 alin. (2) Decretul nr. 167/1958].

Tribunalul a apreciat

că momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului reclamantei de

a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este cel de când s-a dispus prin rezoluție

neînceperea urmăririi penale față de C.N.A.D.N.R. S.A., respectiv 20 decembrie 2011,

întrucât din acest moment reclamanta a înțeles să-și valorifice pretențiile pe calea

unei acțiuni civile separate, neputându-se constitui parte civilă cât timp nu poate

exista un proces penal. Mai mult, având în vedere că, potrivit art. 22 alin.

(1) C. proc. pen. numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de

lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea în despăgubiri, cu privire

la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, rezultă

că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea urmăririi penale,

scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, indiferent pentru

care motive, soluția adoptată de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel

încât o acțiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă,

fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, ordonanța procurorului.

În consecință, având în

vedere momentul reținut în ceea ce privește începutul cursului prescripției dreptului

la acțiune (20 decembrie 2011), precum și faptul că reclamanta s-a constituit parte

civilă în cauza penală la data de 11 martie 2011, raportat la data formulării prezentei

cereri de chemare în judecată (6 aprilie 2012) și la dispozițiile art. 8 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției

dreptului la acțiune. Nu au fost reținute argumentele pârâtei prin care s-a arătat

că termenul de prescripție curge de la data producerii accidentului (26

decembrie 2006), întrucât cerințele prevăzute la art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 trebuie îndeplinite cumulativ, reclamanta cunoscând cauzele producerii

accidentului după ce s-au efectuat cercetări în dosarul de urmărire penală, reținându-se

prin raportul de expertiză tehnică efectuat, că elementele de protecție și siguranța

traficului rutier montate pe acostamentul dreapta al sensului de mers către Brașov

erau în stare distrusă și nereparate.

În ceea ce privește fondul

cauzei, tribunalul a apreciat că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta

a făcut dovada tuturor condițiilor prevăzute la art. 998 și art. 1000 alin. (1)

C. civ., privind angajarea răspunderii civile delictuală a pârâtei.

Astfel, la data de 26

decembrie 2006, pe DN 13, s-a produs un accident de circulație în urma căruia reclamanta

a suferit vătămări grave, constând în pierderea membrului drept superior și alte

afecțiuni. Evenimentul rutier s-a produs prin coliziunea autoturismului condus de

numitul I.I.C. (autoturism în care se afla și reclamanta) cu balustrada metalică

desprinsă din parapet, penetrarea acesteia prin portiera ușii dreapta față determinând

producerea mai multor traumatisme reclamantei. Conducătorul acestui autoturism a

încercat să evite coliziunea cu un autoturism marca X care a intrat pe contrasens

cu viteză ridicată.

În dosarul penal s-a efectuat

un raport de expertiză tehnică auto prin care s-a stabilit dinamica producerii accidentului

și posibilitățile de evitare a acestuia, reținându-se că elementele de protecție

și siguranța traficului rutier montate pe acostamentul dreapta al sensului de mers

către Brașov erau distruse și nereparate.

Din cuprinsul raportului

de expertiză a mai rezultat că autoturismul în care se afla reclamanta circula cu

viteză legală, că a fost efectuată o manevră de evitare a coliziunii cu autoturismul

ce venea în sens invers și a intrat în derapaj, lovind balustrada metalică, iar

aceasta dacă era în stare corectă de montaj, ducea la evitarea unor distrugeri sau

răsturnări ale autoturismului, protejând autoturismul ce și-a pierdut controlul

mișcării, rolul acestor parapete fiind tocmai acela de a asigura siguranța pasagerilor

și a conducătorilor auto.

În consecință, tribunalul

a reținut că traumatismele suferite de reclamantă s-au datorat tocmai penetrării

balustradei prin portiera ușii dreapta față, balustradă care era distrusă și nereparată

de 2 ani, deși rolul acesteia era tocmai de a proteja autoturismele în cazul unor

derapări.

Astfel, tribunalul a constatat

îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pârâtei pentru

acordarea daunelor morale solicitate de reclamantă.

Pentru determinarea cuantumului

daunelor, prima instanță a avut în vedere că la data producerii accidentului

și implicit, a vătămării corporale, reclamanta avea 17 ani, iar atingerea adusă

integrității corporale a unei persoane potențează existența unui prejudiciu care

trebuie să fie reparat, chiar dacă nu întotdeauna poate fi evaluat, pentru ca astfel

să se poată asigura o ocrotire deplină a drepturilor subiective ale celui vătămat.

Prejudiciul, ca element

esențial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de

o persoană, urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană sau lucru, pentru

care aceasta este ținută a răspunde, unul din cazurile particulare prezentându-i

vătămarea sănătății unei persoane, ce are ca urmare fie pierderea, fie reducerea

capacității sale de muncă.

Prejudiciul corporal suferit

de reclamantă este evident, aceasta având amputat brațul drept, fapt ce a determinat

nu numai suferința și durerea fizică pentru recuperarea sa, dar și suferința psihică,

reclamanta fiind la o vârstă la care se află în curs de formare profesională, speranțele

acesteia pentru viitor, inclusiv pentru întemeierea unei familii fiind reduse.

S-a reținut din declarațiile

martorilor audiați că dacă, înainte de accident, reclamanta era o persoană veselă,

sociabilă, ulterior a devenit extrem de tristă, izolată, refuzând să socializeze

cu persoane de vârsta sa și aceasta cu atât mai mult cu cât, fostul său prieten,

conducătorul autoturismului în care se afla în momentul producerii accidentului,

a părăsit-o după acest nefericit eveniment. Din declarațiile acelorași martori a

mai rezultat că reclamanta refuză să se întâlnească ziua cu prietenii, din cauza

infirmității, preferând să iasă mai mult seara, poartă numai haine cu mâneca lungă.

Cu referire la așa-numitul

prejudiciu estetic, instanța a constatat că acesta cuprinde suma vătămărilor

și leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfățișării unei persoane,

el referindu-se, în concret, la mutilările, desfigurările ori cicatricele cauzate

persoanei, la urmările dezagreabile pe care acestea le au sau le pot avea asupra

posibilităților ei de afirmare deplină în viață, precum și la suferințele psihice

pe care asemenea situații le pot determina. Această varietate de prejudiciu corporal

poate constitui, pentru o anumită persoană, în speță pentru reclamantă, un „handicap”

mereu supărător, generator de complexe și neliniște, având ca efect colateral excluderea

acesteia de la viața socială, stigmatizarea sau marginalizarea acesteia în raport

cu semenii sau colectivitatea din care face parte. Prejudiciul corporal cuprinde,

pe lângă prejudicii materiale diverse (imposibilitatea de a se descurca singură),

pe lângă cele morale exprimate în dureri fizice, și suferințe pur morale, pe care

reclamanta le resimte văzându-se mutilată.

Dacă înainte de accident

reclamanta era o persoană activă, căreia îi plăcea să danseze, să facă sport, ulterior

a renunțat la toate acestea, producându-i-se un prejudiciu de agrement, prin restrângerea

elementelor agreabile ale vieții.

Instanța a reținut

că tot o varietate a prejudiciului corporal suferit de reclamantă este prejudiciul

juvenil, în caracterizarea căruia se pornește de la faptul că urmările de durată

ale vătămărilor corporale sunt cu atât mai greu resimțite de către o persoană tânără

(care încă nu s-a realizat pe plan profesional, familial, social). Producerea acestui

prejudiciu creează pentru victimă un drept la reparații materiale, numit pretium

iuventutis.

Analizând toate aceste

aspecte, tribunalul a concluzionat că reclamanta este puternic marcată de pierderea

brațului drept, fiind un handicap în urma căruia se izolează de persoanele de vârsta

sa și care o împiedică să ducă o viață normală, descurcându-se foarte greu cu întreținerea

și procurarea celor necesare vieții de zi cu zi.

Întrucât pierderea suferită

de reclamantă nu poate fi cuantificată în bani, prejudiciul moral suferit de aceasta

fiind mare, dată fiind și vârsta acesteia, prima instanță a apreciat că asigurarea

unei reparații, în parte, a traumei suferite de reclamantă în urma accidentului

și a consecințelor care o vor marca pentru toată viața, înseamnă acordarea daunelor

morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta C.N.A.D.N.R. SA, prin care a solicitat admiterea apelului,

așa cum a fost formulat, rejudecarea excepției prescripției dreptului material la

acțiune și modificarea hotărârii pronunțate în primă instanță cu consecința respingerii

acțiunii ca netemeinică și nelegală.

În motivare, s-a arătat,

sub un prim aspect, că soluția vizând

excepția prescripției dreptului material la acțiune

este greșită, având în vedere că reclamanta și-a motivat cererea de chemare în judecată

pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ., iar accidentul rutier a

avut loc la data de 26 decembrie 2006, acțiunea reclamantei fiind înregistrată pe

rolul tribunalului la data de 6 aprilie 2012, deci peste termenul de prescripție

(al cărui moment de început ar trebui considerat cel mai târziu la 12 noiembrie

2008, când s-a comunicat ordonanța procurorului de disjungere a cauzei penale).

Cât privește fondul cauzei,

apelanta-pârâtă menționează că nu este de acord cu obligarea sa la plata sumei de

1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, considerând că această sumă este exagerat

de mare în condițiile în care nu s-a reținut vinovăția C.N.A.D.N.R. SA, iar această

sumă ar fi achitată de la bugetul de stat.

Printr-o „cerere precizatoare

și completatoare a apelului”, pârâta a arătat că soluția privind excepția netimbrării

cererii de chemare în judecată este greșită, deoarece prevederile art. 15 lit. o)

din Legea nr. 146/1997 nu sunt incidente, nefiind pendinte o cauză penală. Referitor

la răspunderea civilă delictuală, prin nicio probă concludentă, directă sau indirectă,

nu s-a dovedit culpa sa. S-a arătat că în subsidiar, în cazul în care apelul va

fi respins, pârâta solicită reducerea cuantumului sumei acordate intimatei reclamante

cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă

nr. 301 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat și, în consecință,

a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei

de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în primul rând, că aspectele de ordin procedural

invocate nu pot fi primite.

Astfel, în ce privește

prescripția extinctivă, s-a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor legale (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), raportat la circumstanțele

de fapt rezultate din probele administrate. Câtă vreme, potrivit dispozițiilor legale,

prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba,

cât și pe cel care răspunde de ea, determinarea momentului la care se naște dreptul

la acțiune al reclamantei trebuie să aibă în vedere ambele elemente la care face

referire textul citat, respectiv paguba, sub aspectul existenței și întinderii,

dar și autorul acesteia.

Susținerile apelantei

au fost înlăturate, având în vedere că la data producerii accidentului de circulație,

în urma căruia a rezultat paguba ce se urmărește a fi reparată, reclamanta nu cunoștea

pe autorul acesteia, în condițiile în care accidentul de circulație s-a produs

ca urmare a manevrei executate de conducătorul auto pentru a evita impactul cu un

alt autoturism al cărui șofer a rămas neidentificat, manevră ce s-a finalizat cu

oprirea într-un parapet metalic de protecție, deteriorat, ce a străpuns portiera

autoturismului și a amputat brațul drept al reclamantei.

Întrucât conducătorul

autoturismului care a pătruns pe sensul opus de mers a rămas neidentificat, iar

prin ordonanța procurorului din 27 octombrie 2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a numitului I.I.C. (șoferul autoturismului în care s-a aflat reclamanta)

instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că la data producerii accidentului,

reclamanta cunoștea persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Pe de altă parte, nici

data la care s-a comunicat reclamantei ordonanța procurorului din 27 august 2008,

prin care s-a dispus alături de scoaterea de sub urmărire penală a conducătorului

autoturismului, disjungerea cauzei în ceea ce privea C.N.A.D.N.R. SA, nu a putut

fi considerată, așa cum s-a pretins, ca fiind momentul de la care curgea termenul

de prescripție. Aceasta, întrucât disjungerea s-a dispus în vederea efectuării de

cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă

de către C.N.A.D.N.R. S.A. Soluția definitivă în ce privește aceste cercetări s-a

dispus la data de 20 decembrie 2011, prin rezoluția procurorului, de neîncepere

a urmăririi penale, constatându-se că legea nu prevede răspunderea penală a persoanelor

exceptate de art. 19

1

alin. (1) C. pen.

Mai mult, pe parcursul

cercetărilor penale, la data de

11 martie 2011, reclamanta se constituise parte

civilă împotriva C.N.A.D.N.R. SA, pretențiile sale civile nemaiputând fi însă valorificate

în cadrul procesului penal, ca urmare a rezoluției din 20 decembrie 2011.

Ca atare, instanța

de apel a constatat că opțiunea reclamantei de a obține repararea pagubei suferite

în urma accidentului de circulație, în cadrul procesului penal, nu mai putea fi

realizată ca urmare a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, așa încât

dreptul acesteia la a-și valorifica pretențiile pe calea unei acțiuni civile nu

se putea naște mai devreme de 20 decembrie 2011, dată fiind obligația acesteia de

a opta pentru una din căile prevăzute de lege (art. 19 C. proc. pen.).

A fost apreciată ca neîntemeiată

și susținerea apelantei, potrivit căreia în cauză nu erau aplicabile prevederile

art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea în răspundere civilă delictuală

promovată de reclamantă se încadrează în sfera cererilor și acțiunilor avute în

vedere de textul menționat, fiind o acțiune ce decurge dintr-o cauză penală

și având ca obiect despăgubiri civile pentru daune morale.

S-a reținut că nici

dispozițiile art. 24 lit. o) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997

nu pot justifica susținerea apelantei, câtă vreme circumstanțele de fapt și de drept

în care reclamanta a sesizat instanța civilă, în vederea obținerii de despăgubiri

pentru acoperirea pagubei rezultate dintr-o infracțiune (neînceperea urmăririi penale

dispunându-se pentru existența unei cauze de impunitate penală), conduc la concluzia

că acțiunea reclamantei poate fi inclusă în categoria la care se referă teza a II-a

a textului legal menționat.

În ce privește fondul

cauzei, Curtea a constatat că apelanta a făcut referire

la două aspecte din perspectiva

cărora soluția primei instanțe este neîntemeiată, susținându-se, pe de o parte,

că nu s-a dovedit culpa sa în producerea faptei ce a cauzat paguba, iar pe de altă

parte, că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exagerat, întrucât „nu

s-a reținut vinovăția C.N.A.D.N.R. SA” și că această sumă ar urma să fie achitată

de la bugetul de stat.

Referitor la existența

culpei apelantei în producerea pagubei, Curtea a considerat necesar ca, anterior

analizei privind condiția vinovăției, să precizeze anumite aspecte legate de celelalte

cerințe ce trebuie îndeplinite, potrivit prevederilor art. 998-art. 999 C. civ.,

pentru ca răspunderea civilă delictuală să poată fi atrasă în ceea ce o privește

pe apelantă, anume fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre aceasta și paguba

produsă.

Astfel, în ce privește

fapta ilicită a pârâtei-apelante, aceasta constă în omisiunea de a menține în stare

corespunzătoare parapetul de protecție și rezultă din cercetările efectuate

în Dosarul nr. 11393/P/2008 (atașat la dosarul cauzei), pe parcursul cărora s-a

reținut că în urma reviziei din data de 25 decembrie 2006, „s-a constatat deformarea

parapetului metalic de protecție de la km 34, partea stângă, fără a exista lipsă

de elemente din parapet”.

Din referatul cu propunere

de neîncepere a urmăririi penale, întocmit la 14 decembrie 2011 în același dosar,

a mai rezultat că nu s-a trecut imediat la înlocuirea parapetului metalic deformat,

din lipsa fondurilor care să permită achiziționarea și montarea acestuia. De asemenea,

starea necorespunzătoare a parapetului de protecție a rezultat inclusiv din raportul

de expertiză întocmit pe parcursul cercetării penale, reținută pe baza constatărilor

de natură tehnică ale expertului.

Totodată, în concluziile

raportului de expertiză s-a menționat că accidentul putea fi evitat dacă elementele

de siguranță a traficului rutier montate pe partea dreaptă a drumului erau „în stare

reparată și nu creau pericole”, fiind deci dovedită și legătura de cauzalitate dintre

inacțiunea ilicită a apelantei și leziunile suferite de intimată.

Sub aspectul raportului

de cauzalitate, instanța de apel a constatat că în cuprinsul acestuia intră

nu numai cauza necesară (care în speță este dată de pierderea de către șofer a controlului

autoturismului ca urmare a manevrei de evitare a unui alt autoturism), dar și condițiile

cauzale, adică acele fapte ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acțiunea

cauzală.

În speță, o astfel

de natură, de condiție cauzală, o are omisiunea apelantei de a menține parapetul

de protecție în stare corespunzătoare, rezultatul vătămător producându-se ca urmare

a ambelor fapte (acțiunea șoferului și omisiunea ilicită a apelantei) și, în același

timp, fiind exclus în lipsa oricăruia dintre acestea.

Ca atare, câtă vreme paguba

reclamată s-a produs ca urmare a unei omisiuni din partea apelantei, fiind dovedită

legătura de cauzalitate dintre acestea, iar inacțiunea a fost rezultatul încălcării

obligațiilor pe care legea le stabilește în sarcina apelantei C.N.A.D.N.R.

SA în domeniul siguranței traficului pe drumurile publice, instanța de apel

a constatat că susținerile acesteia privind nedovedirea vinovăției sunt fără niciun

temei.

Vinovăția apelantei a

rezultat, din ansamblul elementelor la care s-a făcut referire anterior, în special

din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația de cauzalitate dintre inacțiunea

apelantei și rezultatul impactului dintre autoturism și parapet (amputația brațului).

În continuare, Curtea

de apel a reținut că cea de-a doua critică a apelantei, sub aspectul temeiniciei

soluției pronunțate de tribunal, vizează cuantumul sumei acordate cu titlu de daune

morale, susținându-se că acesta este unul exagerat, ținând seama că nu s-a

dovedit vinovăția sa și că acestea urmează să fie plătite de la bugetul de stat.

Sub un prim aspect, instanța

de apel a apreciat că tribunalul s-a raportat corect la situația de fapt rezultată

pe baza probelor administrate, constatându-se în mod judicios că prejudiciul pe

care reclamanta îl solicită a fi reparat prin acordarea daunelor morale este unul

complex, trebuind a fi avute în vedere, dincolo de suferințele fizice și psihice

produse, și aspecte legate de vârsta reclamantei la care trebuie raportate aceste

suferințe, dar și urmările acestora, precum și așa-numitul prejudiciu estetic.

Cât privește întinderea

prejudiciului, Curtea a constatat că,

spre deosebire de despăgubirile materiale, a căror

stabilire este posibilă pe baza probelor administrate, despăgubirile morale fac

în bună măsură obiectul evaluării instanței de judecată, care însă nu are la îndemână

concluzii certe deduse din probele administrate.

În materia daunelor morale,

dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura

de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea

lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca

o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea,

onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare

complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii

de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă

valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Deși stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare,

instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care

au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

S-a

făcut referire la jurisprudența instanței europene, care a stabilit în

cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit

,

că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu

atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale

ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

În speță, instanța

de apel a apreciat că este fără putință de tăgadă că reclamanta a suferit traume

fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier, o astfel de concluzie

fiind sprijinită de toate probele administrate (actele medicale, declarațiile martorilor),

acesteia fiindu-i limitată posibilitatea de a desfășura activități cotidiene, activități

de agrement, sportive, dar și acccesul în condiții normale la o activitate profesională,

la o viață de familie și socială.

Cu toate acestea, s-a

considerat că suma acordată de prima instanță nu poate fi considerată drept rezonabilă,

concluzia fiind determinată, în principal, de argumente legate de urmările pe care

pierderea brațului drept le are sub toate aspectele în viața reclamantei.

Deși pierderea menționată

are natura unei infirmități cu caracter permanent, nu poate fi negat faptul că aceasta

nu limitează, de exemplu, posibilitatea de deplasare autonomă a reclamantei. De

asemenea, chiar dacă accesul la o activitate profesională este limitat, fiind necesare

eforturi suplimentare, totuși aceasta nu poate echivala cu o situație de îngrădire

totală a acestei posibilități.

Față de aspectele

de fapt de natura celor menționate, Curtea a apreciat că suma de 200.000 euro

reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă,

reținând în plus că argumentul legat de sursa din care urmează să fie plătite despăgubirile

este fără nicio relevanță din perspectiva regulilor aplicabile în materia răspunderii

civile delictuale.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) întrucât,

așa cum lesne se poate observa din motivele de apel formulate de către apelanta-pârâtă

C.N.A.D.N.R. SA, aceasta a invocat chestiuni referitoare la excepția prescripției

extinctive, excepția timbrajului și la lipsa vinovăției, ca element al răspunderii

civile delictuale.

Criticile aduse sentinței

tribunalului au vizat exclusiv aceste aspecte, fără a se antama cuantumul daunelor

morale, pârâta-apelantă nesolicitând diminuarea acestora și neindicând vreun motiv

pe care instanța de apel să-l poată avea în vedere la analizarea cuantumului daunelor.

În realitate, solicitarea

apelantei-pârâte, conform criticilor deduse judecății, a vizat exonerarea de plata

daunelor întrucât nu s-a reținut vinovăția C.N.A.D.N.R. SA, iar suma ar trebui să

fie achitată de la bugetul de stat.

În aceste condiții, pronunțându-se

asupra a ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care motivele de apel au vizat neîndeplinirea

elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce ar fi condus la respingerea acțiunii,

iar nu la diminuarea daunelor, instanța de apel a dat o hotărâre susceptibilă din

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

- Hotărârea este lipsită

de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, decizia curții

de apel a nesocotit dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care obligă instanța învestită

cu această cale de atac să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Deși apelul este o cale

devolutivă de atac, potrivit principiului tantum devolutum quantum apellatum, efectul

devolutiv se raportează la criticile apelantului și eventual, atunci când există,

la motive de ordine publică.

În speță, instanța de

apel a depășit limitele învestirii sale, nesocotind, astfel, dispozițiile art. 295

C. proc. civ.

Pe de altă parte, în condițiile

în care curtea de apel ar fi apreciat că există motive de ordine publică, de natură

să conducă la diminuarea sumei acordate de instanța de fond, trebuia să le pună

în discuția contradictorie a părților și, evident, să le identifice și să le expliciteze

ca atare în decizia pronunțată.

Or, nu există în cauză

motive de ordine publică, de natură a avea incidență asupra cuantumului daunelor

morale, iar apelantul nu a criticat soluția sub aspectul dimensionării despăgubirilor,

pentru a putea obține reducerea acestora.

SA a criticat decizia din apel sub următoarele aspecte:

- Instanța a înlăturat

greșit excepția de netimbrare, neobservând că în cauză nu erau incidente dispozițiile

art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, câtă vreme prin rezoluția procurorului din

20 decembrie 2011, s-a dispus neînceperea urmării penale față de C.N.A.D.N.R.

SA, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât

fapta nu e prevăzută de legea penală.

Potrivit dispozițiilor

anterior menționate, pentru a fi incidentă scutirea de plata taxelor judiciare de

timbru, trebuie să fie sau să fi fost pendinte o cauză penală, în sensul ca acțiunea

penală să fi fost pusă în mișcare printr-un act de inculpare prevăzut de lege.

- Decizia recurată este

criticabilă și sub aspectul soluției date excepției de prescripție extinctivă, reținând

greșit că dreptul reclamantei de a-și valorifica pretențiile pe calea unei acțiuni

civile nu se putea naște mai devreme de 20 decembrie 2011, dată fiind obligația

acesteia de a opta pentru una din căile prevăzute de lege (art. 19 C. proc. pen.).

În speță, reclamanta se

prezumă că a avut cunoștință de săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu,

așa cum rezultă și din cererea de chemare în judecată, încă din 12 noiembrie 2008,

data când i s-a comunicat ordonanța procurorului prin care s-a dispus disjungerea

cauzei penale privind pe administratorul drumului public C.N.A.D.N.R. SA, nefiind

necesară în acest sens o hotărâre de stabilire a vinovăției.

De la acest moment au

trecut mai mult de 3 ani până la data introducerii acțiunii, dreptul material la

acțiune fiind prescris, iar întreruperea prescripției în temeiul art. 16 lit.

b) din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă, întrucât, în cauză, acțiunea civilă

nu a fost exercitată pe cale separată, anterior începerii urmăririi penale sau în

timpul urmăririi penale.

Or, dacă legiuitorul ar

fi intenționat ca dreptul material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului produs

prin fapta ilicită să poată fi exercitat oricând după darea unei soluții, de către

procuror, prevederea legală prin care se recunoaște dreptul de a exercita acțiunea

civilă separat de procesul penal și suspendarea cauzei civile până la soluționarea

cauzei penale nu ar fi avut nicio rațiune.

- Pe fondul cauzei, s-a

susținut că decizia este greșită, întrucât ar fi trebuit să respingă acțiunea întemeiată

pe răspunderea civilă delictuală, neexistând fapta ilicită a C.N.A.D.N.R. SA.

Astfel, raportul de expertiză

a fost efectuat la doi ani de la producerea accidentului, moment la care parapetul

de pe DN 13 era distrus urmare altor evenimente rutiere. La data producerii accidentului,

25 decembrie 2006, parapetul era deformat, fără a exista elemente lipsă din acesta,

conform cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală.

Nu poate fi considerat

corect nici considerentul instanței de apel conform căruia vinovăția C.N.A.D.N.R.

SA ar rezulta, în special, din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația

de cauzalitate dintre inacțiunea C.N.A.D.N.R. SA și impactul dintre autoturism și

parapet, în condițiile în care nu C.N.A.D.N.R. SA a provocat accidentul.

Decizia este criticabilă

și pentru că instanța de apel a respins toate probele solicitate de pârâtă, încălcând

rolul activ pe care trebuie să-l manifeste judecătorul și, astfel, nesocotind dreptul

la un proces echitabil.

În concluzie, pentru că

nu s-a dovedit răspunderea civilă a C.N.A.D.N.R. SA față de prejudiciul cauzat reclamantei,

recurenta-pârâtă a solicitat să fie exonerată de plata daunelor morale.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

- Printr-o precizare a

motivelor de recurs depusă la 7 februarie 2014, pârâta a arătat că solicită diminuarea

daunelor morale de 200.000 euro acordate reclamantei de instanța de apel.

Reclamanta-recurentă a

depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului

celeilalte părți, întrucât aceasta indică formal dispozițiile art. 304 pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ., fără a dezvolta aspecte de nelegalitate, reiterând apărările

invocate la fond. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului întrucât instanțele

anterioare au dat o corectă dezlegare raportului juridic vizând răspunderea civilă

delictuală.

La rândul său, pârâta-recurentă

a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului reclamantei, arătând

că, în fața instanței de apel, a formulat „precizare și completare” la apelul exercitat

prin care a pretins, în subsidiar, reducerea cuantumului sumei acordate cu titlu

de daune morale.

În primul rând, pe aspectul

nulității invocate a recursului pârâtei, Înalta Curte constată că aceasta invocă

împrejurări legate de greșita aplicare a legii în ce privește prescripția

extinctivă, timbrarea acțiunii și instituția răspunderii civile delictuale,

încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și că indicarea formală vizează doar motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. (în condițiile în care nu se indică un act juridic în sens material,

ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate prin interpretare de

către instanță). Ca atare, nu poate fi învestită instanța de recurs cu

exercitarea controlului doar în privința acestui din urmă pretins aspect nelegalitate,

celelalte critici fiind subsumabile dispozițiilor procedurale menționate.

Analizând recursurile

deduse judecății, cu precizările anterioare și în ordinea impusă de aspectele

ce fac obiect al criticilor, Înalta Curte constată următoarele:

SA are caracter nefondat.

- În ce privește chestiunea

timbrajului, pârâta-recurentă reiterează în recurs aceeași susținere, conform căreia

s-ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997,

invocată și în fața instanței de control judiciar anterioare.

Fără să combată punctual

dezlegările date pe acest aspect de instanța de apel, recurenta pretinde că norma

legală menționată nu ar fi incidentă întrucât nu există „pendinte” o cauză penală,

adică „situația în care acțiunea penală, ce are ca obiect tragerea la răspundere

penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni a fost pusă în mișcare printr-un

act de inculpare prevăzut de lege”.

Cu privire la sintagma

„cauză penală”, recurenta-pârâtă limitează în mod eronat accepțiunea acesteia la

ipoteza în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, ignorând faptul că procesul

penal (sau cauza penală) cunoaște mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având

ca etape procesuale cercetarea penală și soluționarea cauzei de către procuror),

judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze și etape

procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).

Împrejurarea că, în speță,

procesul penal a luat sfârșit în faza urmăririi penale, prin soluții de scoatere

de sub urmărire penală, respectiv de neîncepere a urmăririi penale, nu înseamnă

inexistența cauzei penale, cum pretinde recurenta, care confundă diferitele etape

ale desfășurării procedurii judiciare penale, reducând cauza penală la situația

inculpării persoanei față de care s-au efectuat actele de urmărire penală.

De aceea, ambele instanțe

de fond au constatat corect că, fiind vorba de o acțiune ce decurge dintr-o cauză

penală, operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de

art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.

Referirea la Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 146/1997 [art. 24 lit. o)] nu justifică nici ea susținerea

recurentei privind necesitatea timbrării cererii de chemare în judecată.

Normele respective detaliază

textul legii (care face referire la „cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile

pentru daunele materiale și morale decurgând din acestea”) arătând că este vorba

despre „despăgubiri pentru daune materiale și morale decurgând din cauzele penale,

formulate cu prilejul soluționării dosarului penal sau prin acțiunea civilă separată,

introdusă la instanța civilă potrivit art. 19 și art. 20 C. proc. pen., ori ca urmare

a amnistiei intervenite în cursul procesului penal”.

Sub acest aspect, instanța

de apel a reținut corect că în speță este vorba despre o acțiune ce a învestit instanța

civilă după ce s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru existența unei cauze

de impunitate (derivând din calitatea de persoană juridică a C.N.A.D.N.R. SA, așa

cum statuează art. 19

1

C. pen.), astfel încât, rămânând nesoluționată

latura civilă în procesul penal devenea incident, pentru identitate de rațiune (mutatis

mutandis), art. 20 C. proc. pen. și, implicit, teza a II-a a art. 24 lit. o) din

Normele metodologice menționate de către recurentă.

- Este, de asemenea, lipsită

de fundament legal susținerea pârâtei-reclamante conform căreia termenul de prescripție

ar fi început să curgă la data de 12 noiembrie 2008, când i s-a comunicat reclamantei

ordonanța parchetului (din 27 octombrie 2008) prin care s-a dispus disjungerea cauzei

penale față de administratorul drumului public, moment în raport de care acțiunea

civilă ar fi prescrisă.

Potrivit ordonanței menționate,

după ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a conducătorului autoturismului,

s-a disjuns cauza penală față de

C.N.A.D.N.R. SA, în vederea continuării cercetărilor

penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală.

În dosarul astfel disjuns,

reclamanta s-a constituit parte civilă la data de 11 martie 2011, precizând că va

indica ulterior întinderea despăgubirilor pretinse.

Împrejurarea că în dosarul

penal, față de

C.N.A.D.N.R.

SA s-a dispus neînceperea urmăririi penale, pe aspectul legat de calitatea de persoană

juridică a acesteia, care excludea răspunderea penală, nu înseamnă decât că opțiunea

părții vătămate, de a-și valorifica pretențiile civile în procesul penal, nu mai

putea fi realizată în acel cadru procesual.

Reclamanta care optase,

cum s-a menționat, pentru realizarea pretențiilor civile în procedura judiciară

penală, în cadrul căreia se putea constitui parte civilă până la citirea actului

de sesizare a instanței, nu poate să-și vadă paralizat dreptul de a sesiza instanța

civilă doar pentru că această opțiune legală a rămas nefinalizată din cauza soluției

date urmăririi penale.

În realitate, dreptul

de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale

civile, s-a născut pentru reclamantă abia în momentul în care aceasta a luat cunoștință,

ca urmare a rezoluției din 20 decembrie 2011, că latura civilă a procesului penal

nu mai poate fi soluționată.

Pe de o parte, întrucât

prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a

celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege,

atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamantei, care în procesul penal

se constituise parte civilă, cu respectarea dispozițiilor procedurii penale.

Pe de altă parte, este

un principiu de drept, aplicabil speței, conform căruia prescripția extinctivă nu

curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit

praescriptio).

Or, în cauză, reclamanta

nu putea acționa separat în fața instanței civile (pentru ca, operând această obligație,

să se determine altfel momentul de la care începea să curgă termenul de prescripție

a dreptului la acțiune), câtă vreme aceasta se constituise deja parte civilă în

procesul penal.

Potrivit art. 19 C. proc.

pen., „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate

introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor

morale” [alin. (1)] și, de asemenea, „poate să pornească acțiune în fața instanței

civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal dar

acesta a fost suspendat [alin. (3)].

Așadar, fiind deja constituită

parte civilă în procesul penal, concretizându-și astfel vocația de a pretinde despăgubiri

morale, reclamanta nu se putea îndrepta separat cu o acțiune civilă, în valorificarea

acelorași pretenții (în absența suspendării procesului penal), pentru a i se opune

prescripția extinctivă.

Aceasta, întrucât opțiunea

valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă și partea nu o poate părăsi (electa

una via non datur recursus ad alteram), cu rezerva situației în care aceasta este

împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, de exemplu, când s-a

dispus de către procuror scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi

penale (ca în speță) ori când instanța penală a lăsat nerezolvată acțiunea civilă

sau când procesul penal a fost suspendat.

În speță, abia în momentul

pronunțării soluției de scoatere de sub urmărire penală, 20 decembrie 2011, și astfel,

a rămânerii laturii civile nerezolvate, reclamanta a putut acționa separat de procedura

penală pentru care optase și sesiza astfel, instanța civilă.

Raportat la acest moment,

sesizarea instanței civile, la data de 6 aprilie 2012, s-a făcut înăuntrul și cu

respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Este eronată afirmația

recurentei, conform căreia „se prezumă că reclamanta a cunoscut săvârșirea faptei

ilicite încă din data de 12 noiembrie 2008, când i s-a comunicat ordonanța de disjungere

a cauzei penale”, întrucât ignoră faptul că procesul penal, cu faza sa, de urmărire

penală, a continuat și că nu este suficientă cunoașterea faptei ilicite,

pentru a începe să curgă prescripția, fiind necesară și cunoașterea

persoanei vinovate [art. 8 alin. (1) din Decretul nr 167/1958].

De altfel, chiar indicând

acest moment (12 noiembrie 2008) ca marcând debutul prescripției extinctive,

recurenta-pârâtă nesocotește faptul că la 11 martie 2011, reclamanta s-a constituit

parte civilă, ceea ce înseamnă promovarea acțiunii civile în procesul penal

și implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripției conform

art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Incidența acestui din

urmă text pentru ipoteza avansată de către recurentă este negată în mod greșit

de aceasta, care apreciază că, pentru a fi operant efectul întreruptiv de prescripție,

ar fi trebuit ca acțiunea civilă să fi fost exercitată pe cale separată. În

realitate, ceea ce interesează este lipsa pasivității părții, manifestată

procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acțiunii civile procesului

penal, astfel cum s-a întâmplat în speță.

Totodată, este eronată

susținerea recurentei potrivit căreia, dacă legiuitorul ar fi intenționat ca dreptul

material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită să

poată fi exercitat oricând după darea unei soluții de netrimitere în judecată de

către procuror, atunci ar rămâne lipsită de rațiune prevederea legală privind exercitarea

acțiunii civile separat de procesul penal și suspendarea cauzei civile până la soluționarea

celei penale.

Pe de o parte, nu este

vorba despre o „exercitare oricând a dreptului material la acțiune”, întrucât dreptul

subiectiv nevalorificat în procesul penal din cauza unor impedimente de natura celor

menționate anterior nu se transformă într-un drept imprescriptibil.

Pe de altă parte, exercitarea

acțiunii civile separat de cea penală, cu suspendarea judecății în fața instanței

civile până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, se realizează într-o altă

situație decât cea din speță, respectiv, atunci când persoana vătămată nu s-a constituit

parte civilă în procesul penal și introduce direct la instanța civilă acțiunea (a

cărei judecată este suspendată pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 22 C.

proc. pen., referitoare la modalitatea în care se repercutează efectele autorității

de lucru judecat din penal în procesul civil).

- În privința criticilor

pe fondul cauzei, pârâta-recurentă redă, de o manieră nepermisă procedural, față

de faza procesuală în care se află, aspecte de probațiune legate de întocmirea raportului

de expertiză, a procesului-verbal de la locul accidentului, arătând, totodată, că

nu poate fi de acord cu aprecierea instanțelor fondului, în sensul că vinovăția

pârâtei ar decurge „din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația de cauzalitate

între inacțiunea C.N.A.D.N.R. SA și impactul dintre autoturism și parapet”