ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1827/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1827/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de
față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 6 aprilie 2012,
reclamanta G.E.G.E. a chemat în judecată pârâta C.N.A.D.N.R. SA, solicitând
instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acesteia la
plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la
plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
În motivarea cererii,
s-a arătat că la data de 26 decembrie 2006, pe DN 13, s-a produs un accident de
circulație în urma căruia reclamanta a suferit vătămări grave constând în pierderea
membrului superior și alte afecțiuni secundare, diagnosticul fiind: amputație ⅓
superioară braț drept PSH drept Capsulita retractilă, scolioză dorso-lombară secundară.
S-a format Dosarul penal
nr. 11393/P/2008 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, efectuându-se cercetări
privind săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 184
alin. (2) și alin. (4) C. pen.
În cauză s-a efectuat
o expertiză tehnică auto judiciară, având ca obiective: stabilirea dinamicii producerii
accidentului rutier din data de 26 decembrie 2006 și stabilirea locului unde a avut
loc impactul; stabilirea vitezei de deplasare a autovehiculului condus de învinuitul
I.I.C. în momentul premergător accidentului și în momentul accidentului; posibilități
de evitare a accidentului de către învinuit; verificarea posibilității ca starea
de fapt prezentată de învinuit anterioară producerii impactului cu parapetul metalic
să fi determinat consecințele menționate.
Ca urmare a concluziilor
raportului de expertiză, prin ordonanța procurorului din 7 octombrie 2008 a fost
dispusă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului I.I.C. și disjungerea privind
pe administratorul drumului public, C.N.A.D.N.R. SA prin referatul Inspectoratului
de Poliție al județului Brașov, serviciul rutier, s-a propus neînceperea urmăririi
penale, punct de vedere însușit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, care,
prin rezoluția din 20 decembrie 2011, a dispus neînceperea urmăririi penale față
de C.N.A.D.N.R. SA, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare din culpă,
în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit.
b) C. proc. pen. și art. 19
1
alin. (1) C. pen. Împotriva respectivei
rezoluții nu s-a formulat plângere în conformitate cu art. 278
1
C. proc.
pen.
S-a mai arătat că, în
cursul urmăririi penale, reclamanta s-a constituit parte civilă cu o sumă neprecizată,
urmând ca eventuala cuantificare să fie efectuată în condițiile art. 15 alin.
(2) C. proc. pen.
Având în vedere soluția
adoptată de Parchet, reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței civile,
conform art. 19 C. proc. pen.
A arătat reclamanta, că
suma pretinsă cu titlu de daune morale este pe deplin justificată, având în vedere
că aceasta a pierdut, prin amputație, brațul drept, care i-a fost îndepărtat aproape
de umăr, făcând imposibilă protezarea acestuia.
Un prim aspect în cuantificarea
daunelor morale de care instanța trebuie să țină seama, îl reprezintă durerile
fizice (pretium doloris) suferite de reclamantă, atât în momentul producerii accidentului,
cât și ulterior, ca urmare a amputației membrului și a tratamentelor medicale necesare
în vederea recuperării. Aceste dureri sunt inimaginabile, fiind de o intensitate
și durată majore. Referitor la durerile fizice, o componentă a acestora o reprezintă
și cele încercate de reclamantă ca urmare a fizioterapiei necesare recuperării medicale
ulterioare pierderii membrului și înlăturării celorlalte efecte secundare derivate
din aceasta (scolioză, etc.). Totodată, chiar dacă amputarea membrului superior
a fost efectuată sub anestezie, dispariția efectelor acesteia i-a produs dureri
groaznice reclamantei.
Un al doilea aspect care
trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor, îl constituie durerea
psihică încercată de reclamantă ca urmare a pierderii brațului și care se manifestă
pregnant, creând victimei un complex de inferioritate pe mai multe planuri. Împrejurarea
că o tânără frumoasă, inteligentă (reclamanta fiind studentă în anul III la Facultatea
de Drept), cu potențial din toate punctele de vedere, nu are un braț, i-a cauzat
acesteia o depresie gravă ce a determinat schimbarea radicală a reclamantei, dintr-o
persoană veselă, extrovertită, perfect integrată social, într-o persoană retrasă,
introvertită, ce nu agreează compania tinerilor și preferă să trăiască singură.
Prejudiciul estetic (pretium
pulchritudinis) cuprinzând toate vătămările și leziunile ce aduc atingere armoniei
fizice sau înfățișării persoanei este de asemenea, un element fundamental, acesta
fiind imposibil de acoperit printr-o eventuală protejare care să mascheze infirmitatea,
iar impactul psihic asupra victimei este cu atât mai dur cu cât aceasta trăiește
într-o societate ce pune tot mai mult accent pe aspectul fizic și frumusețea exterioară.
Infirmitatea suferită
de reclamantă îi creează acesteia un complex de inferioritate aproape imposibil
de surmontat, dramatismul acestei situații fiind accentuat de faptul că reclamanta
va trăi toată viața cu acest handicap fizic și psihic. În condițiile în care reclamantei
îi lipsește un braț, este de la sine înțeles că multe activități îi sunt interzise
acesteia.
Mai mult, în literatura
de specialitate s-a afirmat că există o specie de prejudiciu numit prejudiciu juvenil,
reprezentând un tip aparte de daună corporală, care creează în favoarea victimei
un drept special la reparație, cunoscut sub denumirea de pretium juventutis. În
autonomia acestui tip de prejudiciu, vârsta victimei are o importanță aparte. S-a
spus că „indemnizarea separată a prejudiciului juvenil este justificată în cazul
în care victima este o persoană tânără și este în mod special afectată posibilitatea
sa de a beneficia de avantajele specifice vârstei tinere.
Pârâta C.N.A.D.N.R.
SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei,
iar pe cale de excepție, a invocat netimbrarea acțiunii, deoarece prevederile
art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 nu ar fi incidente, precum și prescripția
dreptului la acțiune, față de data la care a avut loc accidentul rutier
(26 decembrie 2006) și data la care a fost sesizată instanța.
Prin sentința civilă
nr. 830 din 12 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins
excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată. A admis cererea și
a obligat pârâta la plata către reclamantă, a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent
RON la cursul Băncii Naționale Române din ziua plății, cu titlu de daune morale.
A luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel,
prima instanță a reținut, ca fiind dovedită în cauză, situația de
fapt prezentată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu
producerea accidentului rutier din data de 26 decembrie 2006 și consecințele
grave asupra stării sănătății reclamantei.
În ceea ce privește prescripția
dreptului la acțiune al reclamantei, tribunalul a reținut că, având caracter patrimonial,
acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă. În cadrul procesului penal, persoana vătămată
poate cere acoperirea prejudiciului material sau moral încercat prin săvârșirea
infracțiunii, de la inculpat și persoana responsabilă civilmente, constituindu-se
parte civilă. Întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune
care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare
a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit
extrapenal.
Acțiunea civilă întemeiată
pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun prevăzut
de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul
a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de
ea [art. 8 alin. (2) Decretul nr. 167/1958].
Tribunalul a apreciat
că momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului reclamantei de
a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este cel de când s-a dispus prin rezoluție
neînceperea urmăririi penale față de C.N.A.D.N.R. S.A., respectiv 20 decembrie 2011,
întrucât din acest moment reclamanta a înțeles să-și valorifice pretențiile pe calea
unei acțiuni civile separate, neputându-se constitui parte civilă cât timp nu poate
exista un proces penal. Mai mult, având în vedere că, potrivit art. 22 alin.
(1) C. proc. pen. numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de
lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea în despăgubiri, cu privire
la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, rezultă
că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea urmăririi penale,
scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, indiferent pentru
care motive, soluția adoptată de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel
încât o acțiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă,
fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, ordonanța procurorului.
În consecință, având în
vedere momentul reținut în ceea ce privește începutul cursului prescripției dreptului
la acțiune (20 decembrie 2011), precum și faptul că reclamanta s-a constituit parte
civilă în cauza penală la data de 11 martie 2011, raportat la data formulării prezentei
cereri de chemare în judecată (6 aprilie 2012) și la dispozițiile art. 8 alin.
(2) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției
dreptului la acțiune. Nu au fost reținute argumentele pârâtei prin care s-a arătat
că termenul de prescripție curge de la data producerii accidentului (26
decembrie 2006), întrucât cerințele prevăzute la art. 8 alin. (1) din Decretul
nr. 167/1958 trebuie îndeplinite cumulativ, reclamanta cunoscând cauzele producerii
accidentului după ce s-au efectuat cercetări în dosarul de urmărire penală, reținându-se
prin raportul de expertiză tehnică efectuat, că elementele de protecție și siguranța
traficului rutier montate pe acostamentul dreapta al sensului de mers către Brașov
erau în stare distrusă și nereparate.
În ceea ce privește fondul
cauzei, tribunalul a apreciat că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta
a făcut dovada tuturor condițiilor prevăzute la art. 998 și art. 1000 alin. (1)
C. civ., privind angajarea răspunderii civile delictuală a pârâtei.
Astfel, la data de 26
decembrie 2006, pe DN 13, s-a produs un accident de circulație în urma căruia reclamanta
a suferit vătămări grave, constând în pierderea membrului drept superior și alte
afecțiuni. Evenimentul rutier s-a produs prin coliziunea autoturismului condus de
numitul I.I.C. (autoturism în care se afla și reclamanta) cu balustrada metalică
desprinsă din parapet, penetrarea acesteia prin portiera ușii dreapta față determinând
producerea mai multor traumatisme reclamantei. Conducătorul acestui autoturism a
încercat să evite coliziunea cu un autoturism marca X care a intrat pe contrasens
cu viteză ridicată.
În dosarul penal s-a efectuat
un raport de expertiză tehnică auto prin care s-a stabilit dinamica producerii accidentului
și posibilitățile de evitare a acestuia, reținându-se că elementele de protecție
și siguranța traficului rutier montate pe acostamentul dreapta al sensului de mers
către Brașov erau distruse și nereparate.
Din cuprinsul raportului
de expertiză a mai rezultat că autoturismul în care se afla reclamanta circula cu
viteză legală, că a fost efectuată o manevră de evitare a coliziunii cu autoturismul
ce venea în sens invers și a intrat în derapaj, lovind balustrada metalică, iar
aceasta dacă era în stare corectă de montaj, ducea la evitarea unor distrugeri sau
răsturnări ale autoturismului, protejând autoturismul ce și-a pierdut controlul
mișcării, rolul acestor parapete fiind tocmai acela de a asigura siguranța pasagerilor
și a conducătorilor auto.
În consecință, tribunalul
a reținut că traumatismele suferite de reclamantă s-au datorat tocmai penetrării
balustradei prin portiera ușii dreapta față, balustradă care era distrusă și nereparată
de 2 ani, deși rolul acesteia era tocmai de a proteja autoturismele în cazul unor
derapări.
Astfel, tribunalul a constatat
îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pârâtei pentru
acordarea daunelor morale solicitate de reclamantă.
Pentru determinarea cuantumului
daunelor, prima instanță a avut în vedere că la data producerii accidentului
și implicit, a vătămării corporale, reclamanta avea 17 ani, iar atingerea adusă
integrității corporale a unei persoane potențează existența unui prejudiciu care
trebuie să fie reparat, chiar dacă nu întotdeauna poate fi evaluat, pentru ca astfel
să se poată asigura o ocrotire deplină a drepturilor subiective ale celui vătămat.
Prejudiciul, ca element
esențial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de
o persoană, urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană sau lucru, pentru
care aceasta este ținută a răspunde, unul din cazurile particulare prezentându-i
vătămarea sănătății unei persoane, ce are ca urmare fie pierderea, fie reducerea
capacității sale de muncă.
Prejudiciul corporal suferit
de reclamantă este evident, aceasta având amputat brațul drept, fapt ce a determinat
nu numai suferința și durerea fizică pentru recuperarea sa, dar și suferința psihică,
reclamanta fiind la o vârstă la care se află în curs de formare profesională, speranțele
acesteia pentru viitor, inclusiv pentru întemeierea unei familii fiind reduse.
S-a reținut din declarațiile
martorilor audiați că dacă, înainte de accident, reclamanta era o persoană veselă,
sociabilă, ulterior a devenit extrem de tristă, izolată, refuzând să socializeze
cu persoane de vârsta sa și aceasta cu atât mai mult cu cât, fostul său prieten,
conducătorul autoturismului în care se afla în momentul producerii accidentului,
a părăsit-o după acest nefericit eveniment. Din declarațiile acelorași martori a
mai rezultat că reclamanta refuză să se întâlnească ziua cu prietenii, din cauza
infirmității, preferând să iasă mai mult seara, poartă numai haine cu mâneca lungă.
Cu referire la așa-numitul
prejudiciu estetic, instanța a constatat că acesta cuprinde suma vătămărilor
și leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfățișării unei persoane,
el referindu-se, în concret, la mutilările, desfigurările ori cicatricele cauzate
persoanei, la urmările dezagreabile pe care acestea le au sau le pot avea asupra
posibilităților ei de afirmare deplină în viață, precum și la suferințele psihice
pe care asemenea situații le pot determina. Această varietate de prejudiciu corporal
poate constitui, pentru o anumită persoană, în speță pentru reclamantă, un „handicap”
mereu supărător, generator de complexe și neliniște, având ca efect colateral excluderea
acesteia de la viața socială, stigmatizarea sau marginalizarea acesteia în raport
cu semenii sau colectivitatea din care face parte. Prejudiciul corporal cuprinde,
pe lângă prejudicii materiale diverse (imposibilitatea de a se descurca singură),
pe lângă cele morale exprimate în dureri fizice, și suferințe pur morale, pe care
reclamanta le resimte văzându-se mutilată.
Dacă înainte de accident
reclamanta era o persoană activă, căreia îi plăcea să danseze, să facă sport, ulterior
a renunțat la toate acestea, producându-i-se un prejudiciu de agrement, prin restrângerea
elementelor agreabile ale vieții.
Instanța a reținut
că tot o varietate a prejudiciului corporal suferit de reclamantă este prejudiciul
juvenil, în caracterizarea căruia se pornește de la faptul că urmările de durată
ale vătămărilor corporale sunt cu atât mai greu resimțite de către o persoană tânără
(care încă nu s-a realizat pe plan profesional, familial, social). Producerea acestui
prejudiciu creează pentru victimă un drept la reparații materiale, numit pretium
iuventutis.
Analizând toate aceste
aspecte, tribunalul a concluzionat că reclamanta este puternic marcată de pierderea
brațului drept, fiind un handicap în urma căruia se izolează de persoanele de vârsta
sa și care o împiedică să ducă o viață normală, descurcându-se foarte greu cu întreținerea
și procurarea celor necesare vieții de zi cu zi.
Întrucât pierderea suferită
de reclamantă nu poate fi cuantificată în bani, prejudiciul moral suferit de aceasta
fiind mare, dată fiind și vârsta acesteia, prima instanță a apreciat că asigurarea
unei reparații, în parte, a traumei suferite de reclamantă în urma accidentului
și a consecințelor care o vor marca pentru toată viața, înseamnă acordarea daunelor
morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinței a
declarat apel pârâta C.N.A.D.N.R. SA, prin care a solicitat admiterea apelului,
așa cum a fost formulat, rejudecarea excepției prescripției dreptului material la
acțiune și modificarea hotărârii pronunțate în primă instanță cu consecința respingerii
acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În motivare, s-a arătat,
sub un prim aspect, că soluția vizând
excepția prescripției dreptului material la acțiune
este greșită, având în vedere că reclamanta și-a motivat cererea de chemare în judecată
pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ., iar accidentul rutier a
avut loc la data de 26 decembrie 2006, acțiunea reclamantei fiind înregistrată pe
rolul tribunalului la data de 6 aprilie 2012, deci peste termenul de prescripție
(al cărui moment de început ar trebui considerat cel mai târziu la 12 noiembrie
2008, când s-a comunicat ordonanța procurorului de disjungere a cauzei penale).
Cât privește fondul cauzei,
apelanta-pârâtă menționează că nu este de acord cu obligarea sa la plata sumei de
1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, considerând că această sumă este exagerat
de mare în condițiile în care nu s-a reținut vinovăția C.N.A.D.N.R. SA, iar această
sumă ar fi achitată de la bugetul de stat.
Printr-o „cerere precizatoare
și completatoare a apelului”, pârâta a arătat că soluția privind excepția netimbrării
cererii de chemare în judecată este greșită, deoarece prevederile art. 15 lit. o)
din Legea nr. 146/1997 nu sunt incidente, nefiind pendinte o cauză penală. Referitor
la răspunderea civilă delictuală, prin nicio probă concludentă, directă sau indirectă,
nu s-a dovedit culpa sa. S-a arătat că în subsidiar, în cazul în care apelul va
fi respins, pârâta solicită reducerea cuantumului sumei acordate intimatei reclamante
cu titlu de daune morale.
Prin decizia civilă
nr. 301 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat și, în consecință,
a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei
de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel,
instanța de apel a reținut, în primul rând, că aspectele de ordin procedural
invocate nu pot fi primite.
Astfel, în ce privește
prescripția extinctivă, s-a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare
a dispozițiilor legale (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), raportat la circumstanțele
de fapt rezultate din probele administrate. Câtă vreme, potrivit dispozițiilor legale,
prescripția
dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe
să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba,
cât și pe cel care răspunde de ea, determinarea momentului la care se naște dreptul
la acțiune al reclamantei trebuie să aibă în vedere ambele elemente la care face
referire textul citat, respectiv paguba, sub aspectul existenței și întinderii,
dar și autorul acesteia.
Susținerile apelantei
au fost înlăturate, având în vedere că la data producerii accidentului de circulație,
în urma căruia a rezultat paguba ce se urmărește a fi reparată, reclamanta nu cunoștea
pe autorul acesteia, în condițiile în care accidentul de circulație s-a produs
ca urmare a manevrei executate de conducătorul auto pentru a evita impactul cu un
alt autoturism al cărui șofer a rămas neidentificat, manevră ce s-a finalizat cu
oprirea într-un parapet metalic de protecție, deteriorat, ce a străpuns portiera
autoturismului și a amputat brațul drept al reclamantei.
Întrucât conducătorul
autoturismului care a pătruns pe sensul opus de mers a rămas neidentificat, iar
prin ordonanța procurorului din 27 octombrie 2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală a numitului I.I.C. (șoferul autoturismului în care s-a aflat reclamanta)
instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că la data producerii accidentului,
reclamanta cunoștea persoana răspunzătoare de producerea pagubei.
Pe de altă parte, nici
data la care s-a comunicat reclamantei ordonanța procurorului din 27 august 2008,
prin care s-a dispus alături de scoaterea de sub urmărire penală a conducătorului
autoturismului, disjungerea cauzei în ceea ce privea C.N.A.D.N.R. SA, nu a putut
fi considerată, așa cum s-a pretins, ca fiind momentul de la care curgea termenul
de prescripție. Aceasta, întrucât disjungerea s-a dispus în vederea efectuării de
cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă
de către C.N.A.D.N.R. S.A. Soluția definitivă în ce privește aceste cercetări s-a
dispus la data de 20 decembrie 2011, prin rezoluția procurorului, de neîncepere
a urmăririi penale, constatându-se că legea nu prevede răspunderea penală a persoanelor
exceptate de art. 19
1
alin. (1) C. pen.
Mai mult, pe parcursul
cercetărilor penale, la data de
11 martie 2011, reclamanta se constituise parte
civilă împotriva C.N.A.D.N.R. SA, pretențiile sale civile nemaiputând fi însă valorificate
în cadrul procesului penal, ca urmare a rezoluției din 20 decembrie 2011.
Ca atare, instanța
de apel a constatat că opțiunea reclamantei de a obține repararea pagubei suferite
în urma accidentului de circulație, în cadrul procesului penal, nu mai putea fi
realizată ca urmare a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, așa încât
dreptul acesteia la a-și valorifica pretențiile pe calea unei acțiuni civile nu
se putea naște mai devreme de 20 decembrie 2011, dată fiind obligația acesteia de
a opta pentru una din căile prevăzute de lege (art. 19 C. proc. pen.).
A fost apreciată ca neîntemeiată
și susținerea apelantei, potrivit căreia în cauză nu erau aplicabile prevederile
art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea în răspundere civilă delictuală
promovată de reclamantă se încadrează în sfera cererilor și acțiunilor avute în
vedere de textul menționat, fiind o acțiune ce decurge dintr-o cauză penală
și având ca obiect despăgubiri civile pentru daune morale.
S-a reținut că nici
dispozițiile art. 24 lit. o) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997
nu pot justifica susținerea apelantei, câtă vreme circumstanțele de fapt și de drept
în care reclamanta a sesizat instanța civilă, în vederea obținerii de despăgubiri
pentru acoperirea pagubei rezultate dintr-o infracțiune (neînceperea urmăririi penale
dispunându-se pentru existența unei cauze de impunitate penală), conduc la concluzia
că acțiunea reclamantei poate fi inclusă în categoria la care se referă teza a II-a
a textului legal menționat.
În ce privește fondul
cauzei, Curtea a constatat că apelanta a făcut referire
la două aspecte din perspectiva
cărora soluția primei instanțe este neîntemeiată, susținându-se, pe de o parte,
că nu s-a dovedit culpa sa în producerea faptei ce a cauzat paguba, iar pe de altă
parte, că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exagerat, întrucât „nu
s-a reținut vinovăția C.N.A.D.N.R. SA” și că această sumă ar urma să fie achitată
de la bugetul de stat.
Referitor la existența
culpei apelantei în producerea pagubei, Curtea a considerat necesar ca, anterior
analizei privind condiția vinovăției, să precizeze anumite aspecte legate de celelalte
cerințe ce trebuie îndeplinite, potrivit prevederilor art. 998-art. 999 C. civ.,
pentru ca răspunderea civilă delictuală să poată fi atrasă în ceea ce o privește
pe apelantă, anume fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre aceasta și paguba
produsă.
Astfel, în ce privește
fapta ilicită a pârâtei-apelante, aceasta constă în omisiunea de a menține în stare
corespunzătoare parapetul de protecție și rezultă din cercetările efectuate
în Dosarul nr. 11393/P/2008 (atașat la dosarul cauzei), pe parcursul cărora s-a
reținut că în urma reviziei din data de 25 decembrie 2006, „s-a constatat deformarea
parapetului metalic de protecție de la km 34, partea stângă, fără a exista lipsă
de elemente din parapet”.
Din referatul cu propunere
de neîncepere a urmăririi penale, întocmit la 14 decembrie 2011 în același dosar,
a mai rezultat că nu s-a trecut imediat la înlocuirea parapetului metalic deformat,
din lipsa fondurilor care să permită achiziționarea și montarea acestuia. De asemenea,
starea necorespunzătoare a parapetului de protecție a rezultat inclusiv din raportul
de expertiză întocmit pe parcursul cercetării penale, reținută pe baza constatărilor
de natură tehnică ale expertului.
Totodată, în concluziile
raportului de expertiză s-a menționat că accidentul putea fi evitat dacă elementele
de siguranță a traficului rutier montate pe partea dreaptă a drumului erau „în stare
reparată și nu creau pericole”, fiind deci dovedită și legătura de cauzalitate dintre
inacțiunea ilicită a apelantei și leziunile suferite de intimată.
Sub aspectul raportului
de cauzalitate, instanța de apel a constatat că în cuprinsul acestuia intră
nu numai cauza necesară (care în speță este dată de pierderea de către șofer a controlului
autoturismului ca urmare a manevrei de evitare a unui alt autoturism), dar și condițiile
cauzale, adică acele fapte ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acțiunea
cauzală.
În speță, o astfel
de natură, de condiție cauzală, o are omisiunea apelantei de a menține parapetul
de protecție în stare corespunzătoare, rezultatul vătămător producându-se ca urmare
a ambelor fapte (acțiunea șoferului și omisiunea ilicită a apelantei) și, în același
timp, fiind exclus în lipsa oricăruia dintre acestea.
Ca atare, câtă vreme paguba
reclamată s-a produs ca urmare a unei omisiuni din partea apelantei, fiind dovedită
legătura de cauzalitate dintre acestea, iar inacțiunea a fost rezultatul încălcării
obligațiilor pe care legea le stabilește în sarcina apelantei C.N.A.D.N.R.
SA în domeniul siguranței traficului pe drumurile publice, instanța de apel
a constatat că susținerile acesteia privind nedovedirea vinovăției sunt fără niciun
temei.
Vinovăția apelantei a
rezultat, din ansamblul elementelor la care s-a făcut referire anterior, în special
din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația de cauzalitate dintre inacțiunea
apelantei și rezultatul impactului dintre autoturism și parapet (amputația brațului).
În continuare, Curtea
de apel a reținut că cea de-a doua critică a apelantei, sub aspectul temeiniciei
soluției pronunțate de tribunal, vizează cuantumul sumei acordate cu titlu de daune
morale, susținându-se că acesta este unul exagerat, ținând seama că nu s-a
dovedit vinovăția sa și că acestea urmează să fie plătite de la bugetul de stat.
Sub un prim aspect, instanța
de apel a apreciat că tribunalul s-a raportat corect la situația de fapt rezultată
pe baza probelor administrate, constatându-se în mod judicios că prejudiciul pe
care reclamanta îl solicită a fi reparat prin acordarea daunelor morale este unul
complex, trebuind a fi avute în vedere, dincolo de suferințele fizice și psihice
produse, și aspecte legate de vârsta reclamantei la care trebuie raportate aceste
suferințe, dar și urmările acestora, precum și așa-numitul prejudiciu estetic.
Cât privește întinderea
prejudiciului, Curtea a constatat că,
spre deosebire de despăgubirile materiale, a căror
stabilire este posibilă pe baza probelor administrate, despăgubirile morale fac
în bună măsură obiectul evaluării instanței de judecată, care însă nu are la îndemână
concluzii certe deduse din probele administrate.
În materia daunelor morale,
dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura
de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea
lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca
o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea,
onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare
complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii
de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă
valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme
concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze
intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.
Deși stabilirea cuantumului
despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare,
instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele
negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor
morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care
au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația
familială, profesională și socială.
S-a
făcut referire la jurisprudența instanței europene, care a stabilit în
cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit
,
că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu
atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale
ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În speță, instanța
de apel a apreciat că este fără putință de tăgadă că reclamanta a suferit traume
fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier, o astfel de concluzie
fiind sprijinită de toate probele administrate (actele medicale, declarațiile martorilor),
acesteia fiindu-i limitată posibilitatea de a desfășura activități cotidiene, activități
de agrement, sportive, dar și acccesul în condiții normale la o activitate profesională,
la o viață de familie și socială.
Cu toate acestea, s-a
considerat că suma acordată de prima instanță nu poate fi considerată drept rezonabilă,
concluzia fiind determinată, în principal, de argumente legate de urmările pe care
pierderea brațului drept le are sub toate aspectele în viața reclamantei.
Deși pierderea menționată
are natura unei infirmități cu caracter permanent, nu poate fi negat faptul că aceasta
nu limitează, de exemplu, posibilitatea de deplasare autonomă a reclamantei. De
asemenea, chiar dacă accesul la o activitate profesională este limitat, fiind necesare
eforturi suplimentare, totuși aceasta nu poate echivala cu o situație de îngrădire
totală a acestei posibilități.
Față de aspectele
de fapt de natura celor menționate, Curtea a apreciat că suma de 200.000 euro
reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă,
reținând în plus că argumentul legat de sursa din care urmează să fie plătite despăgubirile
este fără nicio relevanță din perspectiva regulilor aplicabile în materia răspunderii
civile delictuale.
Împotriva deciziei au
declarat recurs ambele părți.
Reclamanta a susținut
că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) întrucât,
așa cum lesne se poate observa din motivele de apel formulate de către apelanta-pârâtă
C.N.A.D.N.R. SA, aceasta a invocat chestiuni referitoare la excepția prescripției
extinctive, excepția timbrajului și la lipsa vinovăției, ca element al răspunderii
civile delictuale.
Criticile aduse sentinței
tribunalului au vizat exclusiv aceste aspecte, fără a se antama cuantumul daunelor
morale, pârâta-apelantă nesolicitând diminuarea acestora și neindicând vreun motiv
pe care instanța de apel să-l poată avea în vedere la analizarea cuantumului daunelor.
În realitate, solicitarea
apelantei-pârâte, conform criticilor deduse judecății, a vizat exonerarea de plata
daunelor întrucât nu s-a reținut vinovăția C.N.A.D.N.R. SA, iar suma ar trebui să
fie achitată de la bugetul de stat.
În aceste condiții, pronunțându-se
asupra a ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care motivele de apel au vizat neîndeplinirea
elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce ar fi condus la respingerea acțiunii,
iar nu la diminuarea daunelor, instanța de apel a dat o hotărâre susceptibilă din
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
- Hotărârea este lipsită
de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, decizia curții
de apel a nesocotit dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care obligă instanța învestită
cu această cale de atac să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației
de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Deși apelul este o cale
devolutivă de atac, potrivit principiului tantum devolutum quantum apellatum, efectul
devolutiv se raportează la criticile apelantului și eventual, atunci când există,
la motive de ordine publică.
În speță, instanța de
apel a depășit limitele învestirii sale, nesocotind, astfel, dispozițiile art. 295
C. proc. civ.
Pe de altă parte, în condițiile
în care curtea de apel ar fi apreciat că există motive de ordine publică, de natură
să conducă la diminuarea sumei acordate de instanța de fond, trebuia să le pună
în discuția contradictorie a părților și, evident, să le identifice și să le expliciteze
ca atare în decizia pronunțată.
Or, nu există în cauză
motive de ordine publică, de natură a avea incidență asupra cuantumului daunelor
morale, iar apelantul nu a criticat soluția sub aspectul dimensionării despăgubirilor,
pentru a putea obține reducerea acestora.
Pârâta C.N.A.D.N.R.
SA a criticat decizia din apel sub următoarele aspecte:
- Instanța a înlăturat
greșit excepția de netimbrare, neobservând că în cauză nu erau incidente dispozițiile
art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, câtă vreme prin rezoluția procurorului din
20 decembrie 2011, s-a dispus neînceperea urmării penale față de C.N.A.D.N.R.
SA, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât
fapta nu e prevăzută de legea penală.
Potrivit dispozițiilor
anterior menționate, pentru a fi incidentă scutirea de plata taxelor judiciare de
timbru, trebuie să fie sau să fi fost pendinte o cauză penală, în sensul ca acțiunea
penală să fi fost pusă în mișcare printr-un act de inculpare prevăzut de lege.
- Decizia recurată este
criticabilă și sub aspectul soluției date excepției de prescripție extinctivă, reținând
greșit că dreptul reclamantei de a-și valorifica pretențiile pe calea unei acțiuni
civile nu se putea naște mai devreme de 20 decembrie 2011, dată fiind obligația
acesteia de a opta pentru una din căile prevăzute de lege (art. 19 C. proc. pen.).
În speță, reclamanta se
prezumă că a avut cunoștință de săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu,
așa cum rezultă și din cererea de chemare în judecată, încă din 12 noiembrie 2008,
data când i s-a comunicat ordonanța procurorului prin care s-a dispus disjungerea
cauzei penale privind pe administratorul drumului public C.N.A.D.N.R. SA, nefiind
necesară în acest sens o hotărâre de stabilire a vinovăției.
De la acest moment au
trecut mai mult de 3 ani până la data introducerii acțiunii, dreptul material la
acțiune fiind prescris, iar întreruperea prescripției în temeiul art. 16 lit.
b) din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă, întrucât, în cauză, acțiunea civilă
nu a fost exercitată pe cale separată, anterior începerii urmăririi penale sau în
timpul urmăririi penale.
Or, dacă legiuitorul ar
fi intenționat ca dreptul material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului produs
prin fapta ilicită să poată fi exercitat oricând după darea unei soluții, de către
procuror, prevederea legală prin care se recunoaște dreptul de a exercita acțiunea
civilă separat de procesul penal și suspendarea cauzei civile până la soluționarea
cauzei penale nu ar fi avut nicio rațiune.
- Pe fondul cauzei, s-a
susținut că decizia este greșită, întrucât ar fi trebuit să respingă acțiunea întemeiată
pe răspunderea civilă delictuală, neexistând fapta ilicită a C.N.A.D.N.R. SA.
Astfel, raportul de expertiză
a fost efectuat la doi ani de la producerea accidentului, moment la care parapetul
de pe DN 13 era distrus urmare altor evenimente rutiere. La data producerii accidentului,
25 decembrie 2006, parapetul era deformat, fără a exista elemente lipsă din acesta,
conform cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală.
Nu poate fi considerat
corect nici considerentul instanței de apel conform căruia vinovăția C.N.A.D.N.R.
SA ar rezulta, în special, din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația
de cauzalitate dintre inacțiunea C.N.A.D.N.R. SA și impactul dintre autoturism și
parapet, în condițiile în care nu C.N.A.D.N.R. SA a provocat accidentul.
Decizia este criticabilă
și pentru că instanța de apel a respins toate probele solicitate de pârâtă, încălcând
rolul activ pe care trebuie să-l manifeste judecătorul și, astfel, nesocotind dreptul
la un proces echitabil.
În concluzie, pentru că
nu s-a dovedit răspunderea civilă a C.N.A.D.N.R. SA față de prejudiciul cauzat reclamantei,
recurenta-pârâtă a solicitat să fie exonerată de plata daunelor morale.
În drept, au fost invocate
dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
- Printr-o precizare a
motivelor de recurs depusă la 7 februarie 2014, pârâta a arătat că solicită diminuarea
daunelor morale de 200.000 euro acordate reclamantei de instanța de apel.
Reclamanta-recurentă a
depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului
celeilalte părți, întrucât aceasta indică formal dispozițiile art. 304 pct. 8 și
pct. 9 C. proc. civ., fără a dezvolta aspecte de nelegalitate, reiterând apărările
invocate la fond. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului întrucât instanțele
anterioare au dat o corectă dezlegare raportului juridic vizând răspunderea civilă
delictuală.
La rândul său, pârâta-recurentă
a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului reclamantei, arătând
că, în fața instanței de apel, a formulat „precizare și completare” la apelul exercitat
prin care a pretins, în subsidiar, reducerea cuantumului sumei acordate cu titlu
de daune morale.
În primul rând, pe aspectul
nulității invocate a recursului pârâtei, Înalta Curte constată că aceasta invocă
împrejurări legate de greșita aplicare a legii în ce privește prescripția
extinctivă, timbrarea acțiunii și instituția răspunderii civile delictuale,
încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
și că indicarea formală vizează doar motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.
proc. civ. (în condițiile în care nu se indică un act juridic în sens material,
ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate prin interpretare de
către instanță). Ca atare, nu poate fi învestită instanța de recurs cu
exercitarea controlului doar în privința acestui din urmă pretins aspect nelegalitate,
celelalte critici fiind subsumabile dispozițiilor procedurale menționate.
Analizând recursurile
deduse judecății, cu precizările anterioare și în ordinea impusă de aspectele
ce fac obiect al criticilor, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul pârâtei C.N.A.D.N.R.
SA are caracter nefondat.
- În ce privește chestiunea
timbrajului, pârâta-recurentă reiterează în recurs aceeași susținere, conform căreia
s-ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997,
invocată și în fața instanței de control judiciar anterioare.
Fără să combată punctual
dezlegările date pe acest aspect de instanța de apel, recurenta pretinde că norma
legală menționată nu ar fi incidentă întrucât nu există „pendinte” o cauză penală,
adică „situația în care acțiunea penală, ce are ca obiect tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni a fost pusă în mișcare printr-un
act de inculpare prevăzut de lege”.
Cu privire la sintagma
„cauză penală”, recurenta-pârâtă limitează în mod eronat accepțiunea acesteia la
ipoteza în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, ignorând faptul că procesul
penal (sau cauza penală) cunoaște mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având
ca etape procesuale cercetarea penală și soluționarea cauzei de către procuror),
judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze și etape
procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).
Împrejurarea că, în speță,
procesul penal a luat sfârșit în faza urmăririi penale, prin soluții de scoatere
de sub urmărire penală, respectiv de neîncepere a urmăririi penale, nu înseamnă
inexistența cauzei penale, cum pretinde recurenta, care confundă diferitele etape
ale desfășurării procedurii judiciare penale, reducând cauza penală la situația
inculpării persoanei față de care s-au efectuat actele de urmărire penală.
De aceea, ambele instanțe
de fond au constatat corect că, fiind vorba de o acțiune ce decurge dintr-o cauză
penală, operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de
art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.
Referirea la Normele metodologice
de aplicare a Legii nr. 146/1997 [art. 24 lit. o)] nu justifică nici ea susținerea
recurentei privind necesitatea timbrării cererii de chemare în judecată.
Normele respective detaliază
textul legii (care face referire la „cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile
pentru daunele materiale și morale decurgând din acestea”) arătând că este vorba
despre „despăgubiri pentru daune materiale și morale decurgând din cauzele penale,
formulate cu prilejul soluționării dosarului penal sau prin acțiunea civilă separată,
introdusă la instanța civilă potrivit art. 19 și art. 20 C. proc. pen., ori ca urmare
a amnistiei intervenite în cursul procesului penal”.
Sub acest aspect, instanța
de apel a reținut corect că în speță este vorba despre o acțiune ce a învestit instanța
civilă după ce s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru existența unei cauze
de impunitate (derivând din calitatea de persoană juridică a C.N.A.D.N.R. SA, așa
cum statuează art. 19
1
C. pen.), astfel încât, rămânând nesoluționată
latura civilă în procesul penal devenea incident, pentru identitate de rațiune (mutatis
mutandis), art. 20 C. proc. pen. și, implicit, teza a II-a a art. 24 lit. o) din
Normele metodologice menționate de către recurentă.
- Este, de asemenea, lipsită
de fundament legal susținerea pârâtei-reclamante conform căreia termenul de prescripție
ar fi început să curgă la data de 12 noiembrie 2008, când i s-a comunicat reclamantei
ordonanța parchetului (din 27 octombrie 2008) prin care s-a dispus disjungerea cauzei
penale față de administratorul drumului public, moment în raport de care acțiunea
civilă ar fi prescrisă.
Potrivit ordonanței menționate,
după ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a conducătorului autoturismului,
s-a disjuns cauza penală față de
C.N.A.D.N.R. SA, în vederea continuării cercetărilor
penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală.
În dosarul astfel disjuns,
reclamanta s-a constituit parte civilă la data de 11 martie 2011, precizând că va
indica ulterior întinderea despăgubirilor pretinse.
Împrejurarea că în dosarul
penal, față de
C.N.A.D.N.R.
SA s-a dispus neînceperea urmăririi penale, pe aspectul legat de calitatea de persoană
juridică a acesteia, care excludea răspunderea penală, nu înseamnă decât că opțiunea
părții vătămate, de a-și valorifica pretențiile civile în procesul penal, nu mai
putea fi realizată în acel cadru procesual.
Reclamanta care optase,
cum s-a menționat, pentru realizarea pretențiilor civile în procedura judiciară
penală, în cadrul căreia se putea constitui parte civilă până la citirea actului
de sesizare a instanței, nu poate să-și vadă paralizat dreptul de a sesiza instanța
civilă doar pentru că această opțiune legală a rămas nefinalizată din cauza soluției
date urmăririi penale.
În realitate, dreptul
de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale
civile, s-a născut pentru reclamantă abia în momentul în care aceasta a luat cunoștință,
ca urmare a rezoluției din 20 decembrie 2011, că latura civilă a procesului penal
nu mai poate fi soluționată.
Pe de o parte, întrucât
prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a
celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege,
atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamantei, care în procesul penal
se constituise parte civilă, cu respectarea dispozițiilor procedurii penale.
Pe de altă parte, este
un principiu de drept, aplicabil speței, conform căruia prescripția extinctivă nu
curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit
praescriptio).
Or, în cauză, reclamanta
nu putea acționa separat în fața instanței civile (pentru ca, operând această obligație,
să se determine altfel momentul de la care începea să curgă termenul de prescripție
a dreptului la acțiune), câtă vreme aceasta se constituise deja parte civilă în
procesul penal.
Potrivit art. 19 C. proc.
pen., „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate
introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor
morale” [alin. (1)] și, de asemenea, „poate să pornească acțiune în fața instanței
civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal dar
acesta a fost suspendat [alin. (3)].
Așadar, fiind deja constituită
parte civilă în procesul penal, concretizându-și astfel vocația de a pretinde despăgubiri
morale, reclamanta nu se putea îndrepta separat cu o acțiune civilă, în valorificarea
acelorași pretenții (în absența suspendării procesului penal), pentru a i se opune
prescripția extinctivă.
Aceasta, întrucât opțiunea
valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă și partea nu o poate părăsi (electa
una via non datur recursus ad alteram), cu rezerva situației în care aceasta este
împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, de exemplu, când s-a
dispus de către procuror scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi
penale (ca în speță) ori când instanța penală a lăsat nerezolvată acțiunea civilă
sau când procesul penal a fost suspendat.
În speță, abia în momentul
pronunțării soluției de scoatere de sub urmărire penală, 20 decembrie 2011, și astfel,
a rămânerii laturii civile nerezolvate, reclamanta a putut acționa separat de procedura
penală pentru care optase și sesiza astfel, instanța civilă.
Raportat la acest moment,
sesizarea instanței civile, la data de 6 aprilie 2012, s-a făcut înăuntrul și cu
respectarea termenului de prescripție extinctivă.
Este eronată afirmația
recurentei, conform căreia „se prezumă că reclamanta a cunoscut săvârșirea faptei
ilicite încă din data de 12 noiembrie 2008, când i s-a comunicat ordonanța de disjungere
a cauzei penale”, întrucât ignoră faptul că procesul penal, cu faza sa, de urmărire
penală, a continuat și că nu este suficientă cunoașterea faptei ilicite,
pentru a începe să curgă prescripția, fiind necesară și cunoașterea
persoanei vinovate [art. 8 alin. (1) din Decretul nr 167/1958].
De altfel, chiar indicând
acest moment (12 noiembrie 2008) ca marcând debutul prescripției extinctive,
recurenta-pârâtă nesocotește faptul că la 11 martie 2011, reclamanta s-a constituit
parte civilă, ceea ce înseamnă promovarea acțiunii civile în procesul penal
și implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripției conform
art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Incidența acestui din
urmă text pentru ipoteza avansată de către recurentă este negată în mod greșit
de aceasta, care apreciază că, pentru a fi operant efectul întreruptiv de prescripție,
ar fi trebuit ca acțiunea civilă să fi fost exercitată pe cale separată. În
realitate, ceea ce interesează este lipsa pasivității părții, manifestată
procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acțiunii civile procesului
penal, astfel cum s-a întâmplat în speță.
Totodată, este eronată
susținerea recurentei potrivit căreia, dacă legiuitorul ar fi intenționat ca dreptul
material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită să
poată fi exercitat oricând după darea unei soluții de netrimitere în judecată de
către procuror, atunci ar rămâne lipsită de rațiune prevederea legală privind exercitarea
acțiunii civile separat de procesul penal și suspendarea cauzei civile până la soluționarea
celei penale.
Pe de o parte, nu este
vorba despre o „exercitare oricând a dreptului material la acțiune”, întrucât dreptul
subiectiv nevalorificat în procesul penal din cauza unor impedimente de natura celor
menționate anterior nu se transformă într-un drept imprescriptibil.
Pe de altă parte, exercitarea
acțiunii civile separat de cea penală, cu suspendarea judecății în fața instanței
civile până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, se realizează într-o altă
situație decât cea din speță, respectiv, atunci când persoana vătămată nu s-a constituit
parte civilă în procesul penal și introduce direct la instanța civilă acțiunea (a
cărei judecată este suspendată pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 22 C.
proc. pen., referitoare la modalitatea în care se repercutează efectele autorității
de lucru judecat din penal în procesul civil).
- În privința criticilor
pe fondul cauzei, pârâta-recurentă redă, de o manieră nepermisă procedural, față
de faza procesuală în care se află, aspecte de probațiune legate de întocmirea raportului
de expertiză, a procesului-verbal de la locul accidentului, arătând, totodată, că
nu poate fi de acord cu aprecierea instanțelor fondului, în sensul că vinovăția
pârâtei ar decurge „din caracterul ilicit obiectiv al faptei și din relația de cauzalitate
între inacțiunea C.N.A.D.N.R. SA și impactul dintre autoturism și parapet”