ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 30 ianuarie 2013, reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA și pe pârâtul S.Z.I., solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 125.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale, în temeiul art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 20/2008 și al Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere aferente sumei mai sus indicate, începând cu data de 23 septembrie 2009 (data avizării daunei) și până la data achitării efective a daunelor, în temeiul art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA nr. 20/2008.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în 29 octombrie 2009 pârâtul S.Z.I., aflat la volanul autoturismului proprietate personală, nu a acordat reclamantului prioritate de trecere la intersecția cu str. Vrancea și a intrat în coliziune cu scuterul condus de reclamant. Ca urmare a acestui accident, a suferit numeroase leziuni ce au necesitat peste 95-100 de zile de îngrijiri medicale, fapt dovedit prin raportul de expertiză medico-legală din data de 03 decembrie 2009. De asemenea, în tot acest timp a fost în imposibilitate fizică de a-și desfășura activitatea în baza raporturilor de muncă. Împotriva numitului S.Z.I. s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., fiind deschis Dosarul nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj.

Ulterior, între reclamant și învinuit a intervenit un acord de mediere, în data de 21 iunie 2011, act ce a stat la baza întocmirii de către procuror a rezoluției de încetare a urmăririi penale față de pârâtul S.Z.I. Reclamantul a mai arătat că temeiul legal al cererii îl constituie art. 49 și urm. din Legea nr. 136/1995, în baza căruia asigurătorul trebuie să plătească la momentul producerii riscului asigurat, fiind fără importanță ce se întâmplă între asigurat și beneficiarul asigurării. Totodată, reclamantul a invocat incidența prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 și art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008, arătând că legiuitorul stabilește că, în situația în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi acordate dacă acțiunea penală a fost stinsă sau se va stinge ca urmare a împăcării părților.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995, Ordinului CSA nr. 20/2008, art. 998, 999 și 1000 alin. (1) C. civ., art. 112 și 274 C. proc. civ. și art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997. Pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, prin întâmpinare, a solicitat în principal admiterea excepției lipsei de interes, cu consecința respingerii acțiunii ca lipsită de interes, sau respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale și materiale solicitate. Prin sentința civilă nr. 1094 din 12 aprilie 2013, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei de interes a reclamantului D.I., invocată de pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată.

În motivarea acestei soluții prima instanță a arătat că, în ceea ce privește excepția lipsei de interes a reclamantului D.I., invocată de pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, interesul reclamantului în obținerea de despăgubiri pentru daunele pricinuite prin fapta pârâtului este născut și actual, iar nu un interes eventual, întrucât acțiunea reclamantului privește daune produse în trecut, iar nu daune eventuale.

Sub aspectul excepției inadmisibilității, după cum rezultă din rezoluția de încetare a urmăririi penale din 08 august 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10604/P/2009, la data de 21 iunie 2011, între reclamantul D.I., în calitate de victimă, și pârâtul S.Z.I., în calitate de făptuitor, a fost încheiat un acord de mediere, privind accidentul auto din 19 octombrie 2009, în baza căruia reclamantul a convenit să nu ridice niciun fel de pretenții de natură penală împotriva pârâtului, să ridice pretenții civile doar împotriva asigurătorului pârâtului, A. SA, adică pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA sub denumirea actuală a acesteia, iar pârâtul a fost de acord ca asigurătorul să despăgubească pe reclamant în limitele prevederilor Ordinului CSA în vigoare la data producerii accidentului, 29 octombrie 2009. Față de încheierea acestui acord de mediere, reținându-se incidența dispozițiilor art. 10 lit. h) C. proc.

pen., întrucât părțile au încheiat un acord de mediere în condițiile legii cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prin rezoluția de încetare a urmăririi penale din 08 august 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10604/P/2009 s-a dispus încetarea urmăririi penale față de pârâtul S.Z.I. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. În cauză devin incidente dispozițiile art. 132 alin. (1) C. pen., potrivit cărora „împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă”. Nu se poate face în acest sens, sub aspectul consecințelor, distincție între împăcarea părților și încheierea unui acord de mediere.

Aceasta deoarece înseși dispozițiile speciale, privind medierea în cauzele penale cuprinse în secțiunea a 2-a din cap. VI al Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, fac referire tot la împăcare ca posibil rezultat al medierii în cauzele penale. Astfel, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, „procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eșuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți”. În ce privește medierea în cauzele penale, art. 67 alin. (1) din același act normativ prevăd în mod expres că dispozițiile din această lege „se aplică în mod corespunzător și în cauzele penale care privesc infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Or, potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, „în cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin împăcarea părților, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeași faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanța de judecată”. Deci acest text de lege prevede că procedura de mediere se poate închide în materie penală prin împăcarea părților. Astfel, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2006, împăcarea părților în materie penală se poate realiza și în cadrul procedurii medierii, ca rezultat al acesteia cuprins în acordul de mediere și procesul-verbal de mediere.

Tot astfel, face trimitere la împăcarea părților și alineatul al doilea al aceluiași articol de lege, potrivit căruia ”dacă procedura de mediere a fost declanșată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării medierii”, iar ”dacă părțile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare”.

Împăcarea părților ca rezultat al medierii este avută în vedere și de art. 70 din același act normativ, care prevede în mod expres că ”în cazul în care medierea se desfășoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părți a contractului de mediere”, ”suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere”, „mediatorul are obligația să comunice organului judiciar o copie de pe procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere”, „procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că părțile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2)”, iar „pentru soluționarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, părțile sunt obligate să depună la organul judiciar forma autentică a acordului sau să se prezinte în fața organului judiciar pentru a se lua act de voința acestora”.

Iată deci că, deși s-a desfășurat procedura medierii, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 70 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, procesul penal trebuie să fie reluat din oficiu atunci când părțile nu s-au împăcat. Prin urmare, ori procedura medierii conduce la împăcarea părților, ori procesul penal trebuie continuat. În alte cuvinte, dacă nu are loc împăcarea părților prin încheierea acordului de mediere, în urma desfășurării procedurii de mediere, procesul penal se reia din oficiu. Față de acestea, tribunalul reține că în cauzele penale încheierea unei înțelegeri între părți în sensul art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, ca modalitate de închidere a procedurii medierii, presupune împăcarea părților, în caz contrar procedura medierii închizându-se prin constatarea de către mediator a eșuării medierii sau prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți, ceea ce nu a fost cazul în speța de față.

Între reclamantul D.I. și pârâtul S.Z.I. a intervenit împăcarea, prin acordul de mediere și urmare a procedurii de mediere încheiate între aceștia. În consecință, față de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. pen., a fost stinsă și acțiunea civilă pe care reclamantul o avea împotriva intervenientului forțat pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma aceleiași fapte cu cea pentru care a intervenit împăcarea, respectiv s-a încheiat acordul de mediere în materie penală. Or, în condițiile în care reclamantul nu mai poate avea pretenții împotriva făptuitorului, acesta nu mai poate avea pretenții nici împotriva asigurătorului, în speță a pârâtei SC G. Asigurare Reasigurare România SA.

Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, „î n asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”, iar art. 42 din același act normativ prevede în mod expres că „drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei”, iar „asiguratorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare”.

În ce privește dispozițiile art. 46 teza I din Ordinul CSA nr. 20/2008, invocate de către reclamant, potrivit cărora „în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților”, reține că, pe de o parte, acestea au forță juridică inferioară prevederilor art. 132 alin. (1) C. pen., iar, pe de altă parte, din însuși conținutul lor rezultă că privesc stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă, astfel că nu sunt aplicabile și în cazul în care se solicită stabilirea despăgubirilor în fața instanței. Totodată, nici împrejurarea că răspunderea asiguratorului este o răspundere contractuală, după cum s-a statuat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de către reclamant, nu este de natură să înlăture efectele exprese ale art. 132 alin. (1) C. pen.

Prin decizia civilă nr. 128 din 25 septembrie 2013 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D.I.. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Acordul de mediere a produs efectele juridice specifice instituției împăcării în procesul penal, așa cum atestă rezoluția de încetare a urmării penale din 8 august 2011 emisă în dosarul penal nr. 10604/P/2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, reținându-se astfel că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. h) C. proc. pen. Acordul de mediere nu este altceva decât tot un act de împăcare numai că nu este stabilit exclusiv de persoanele implicate (autor și victimă), ci cu participarea unui terț în calitate de mediator.

Așa fiind, din perspectiva procesului penal, atât sub aspectul laturii civile cât și al laturii penale, intervenirea unui acord de mediere sub ambele aspecte înlătură răspunderea penală și civilă întocmai ca în cazul împăcării. Este de notat că, în speță, acordul de mediere a vizat explicit atât raportul de drept penal în care a fost implicat reclamantul în calitate de victimă a faptei prevăzute de legea penală, cât și sub aspectul raportului juridic civil (de despăgubiri) în care reclamantul a avut calitatea de păgubit.

Împrejurarea că reclamantul și-a condiționat ori rezervat acordul de mediere nerenunțând la despăgubiri față de asigurător, care este terț în raportul juridic de drept penal, stins prin efectul acordului de mediere, nu are relevanță pe teren penal și nici civil, astfel încât nu se poate constata în cauză că între părți a avut loc o mediere parțială de vreme ce organul de urmărire penală a fost învestit sau putea să fie învestit cu soluționarea celor două acțiuni: penală și civilă, aceasta din urmă îndreptată exclusiv împotriva făptuitorului. Dacă reclamantul, în calitatea sa de titular al plângerii penale și al acțiunii civile, ar fi evidențiat că stingerea procesului penal sub aspectul ambelor laturi ar fi fost în dezavantajul său și că efectele acordului de mediere au fost ilicit recepționate de procuror, ar fi trebuit să atace pe cale legală rezoluția acestuia.

Din perspectiva raportului juridic izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă auto trebuie remarcat faptul că asigurătorul răspunde doar pentru pretențiile pe care le-ar datora asiguratul către terța persoană păgubită ca efect al intervenirii evenimentului asigurat. Or, așa cum corect a reținut prima instanță, în condițiile în care reclamantul nu mai justifică temei pentru atragerea răspunderii civile a făptuitorului asigurat, el nu mai poate avea temei pentru a atrage răspunderea patrimonială a asigurătorului, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 41 și 42 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, înlăturarea efectelor dispozițiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 a fost corect făcută de prima instanță, ipoteza acestui text fiind diferită față de ipoteza din speță, deoarece textul precizat din actul normativ secundum legem are efect exclusiv în procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, și deci nu produce efecte în situația în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară. Drept urmare, în ipoteza în care intervine stingerea procesului penal ca efect al unui acord de mediere sub aspectul laturii penale și civile a procesului penal, victima nu mai are la dispoziție o acțiune directă împotriva asigurătorului câtă vreme acesta poate răspunde doar în ipoteza în care se angajează răspunderea civilă a asiguratului față de păgubit.

Chiar dacă răspunderea asigurătorului este o răspundere de natură contractuală, aceasta intervine, așa cum s-a subliniat în precedent, doar în ipoteza în care cocontractantul, recte asiguratul, este ținut să răspundă patrimonial față de terți. Este de fapt o răspundere pentru altul dar ca efect al contractului de asigurare. Câtă vreme asiguratul nu mai este ținut să răspundă civil pentru prejudiciile aduse terțului nici asigurătorul nu mai are niciun temei să o facă pentru că premisa unei atari răspunderi o constituie angajarea răspunderii civile a asiguratului. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal reclamantul D.I. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. La pronunțarea hotărârii, se impunea ca instanța să aibă în vedere caracterul de normă specială a Legii nr. 136/1995, așa cum rezultă și din art. 69, potrivit cu care „în toate problemele privind asigurările și reasigurările în România se aplică prevederile prezentei legi" și, pe cale de consecință, obligativitatea aplicării principiului "specialibus generali derogant" în raport cu art. 132 C. pen. Ordinul CSA nr. 20/2008 este emis în aplicarea Legii nr. 136/1995, lege specială care, în art. 69 2 , prevede că „Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme obligatorii în aplicarea dispozițiilor C. civ. și ale prezentei legi”. Prin urmare, aceste ordine completează o lege specială - Legea nr. 136/1995 a asigurărilor, care derogă în tot cuprinsul ei de la C. pen.

În acest sens sunt și dispozițiile Directivei nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului care prevăd la art. 18 că „statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menționată la art. 3 dispun de un drept de acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile”. De asemenea, lipsirea de eficacitate juridică a dispozițiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 este nelegală, întrucât în mod greșit s-a apreciat că textul are efect exclusiv în procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă și deci nu produce efecte în situația în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară.

Atât timp cât legea prevede că se pot acorda despăgubiri pe cale amiabilă, cu atât mai mult se justifică solicitarea acestor despăgubiri prin instanță. Din perspectiva legii speciale a asigurărilor, Legea nr. 136/1995, legiuitorul nu este interesat de raportul delictual dintre părți decât sub aspectul nașterii obligației asigurătorului de a plăti suma stabilită în contractul de asigurare către terțul beneficiar (victima accidentului) în cazul producerii riscului asigurat, fiindu-i indiferent dacă asiguratul s-a împăcat civil sau penal cu beneficiarul asigurării, asta în baza faptului că răspunderea asigurătorului este una contractuală și nu are relevanță dacă victima a renunțat la pretenții față de asigurat.

În ceea ce privește justificarea acțiunii directe împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, pe latură civilă, instanța de apel a considerat greșit că societatea de asigurări nu are o răspundere proprie în cadrul raportului de asigurări, ci o răspundere pentru altul, dar ca efect al contractului de asigurare. Din contră, cele precizate anterior justifică o răspundere proprie a societății de asigurări, independentă și distinctă de cea a făptuitorului. Din art. 43, art. 49, art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România rezultă astfel că, într-o asemenea situație, coexistă două răspunderi: răspunderea civilă delictuală a conducătorului auto și răspunderea contractuală a asigurătorului, intervenită în baza contractului de asigurare dintre acesta și conducătorul auto.

Fiind dovedită răspunderea delictuală a conducătorului auto, se deschide calea angajării răspunderii contractuale a asigurătorului care acoperă evenimentul asigurat, deci pagubele produse prin accidentul auto. Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 1/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în plata despăgubirilor se adresează în contra asigurătorului, introdus în proces în această calitate. Din coroborarea art. 57 alin. (1) cu art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 rezultă neîndoielnica voință a legiuitorului de a limita poziția procesuală a societății de asigurare la calitatea sa de „asigurător”, care îi oferă suficiente posibilități de apărare atât în nume propriu, cât și prin subrogare în drepturile asiguratului.

Caracterul limitat, derivat din contract, al obligației asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziției sale, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nicio prevedere legală nu permite o astfel de interpretare. Această poziție a fost menținută ulterior și prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că, în raport cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.

Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului. Raportat la textele legale invocate mai sus și la poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că obligația de plată a asigurătorului izvorăște din contractul de asigurare și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat.

Societății de asigurare îi incumbă o răspundere patrimonială directă, izvorâtă din contractul de asigurare deoarece, în calitate de asigurător nu face plata nici pentru făptuitor, nici alături de acesta, ci își îndeplinește propria obligație stipulată prin contractul de asigurare, ceea ce reprezintă substanța raporturilor dintre asigurat și asigurător. Instanța de apel a reținut în parte textul recursului în interesul legii nr. 1/2005, fără a avea în vedere și dispozițiile deciziei nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care vin să clarifice, într-o manieră definitivă, calitatea pe care societatea de asigurări o are în proces și răspunderea directă a acesteia, ca efect al unei obligații proprii ce decurge din contractul de asigurare și de producere a riscului asigurat.

Dreptul unor persoane de a acționa în justiție o parte contractantă, în raport cu care sunt terți, izvorăște direct și nemijlocit din lege, fără acordul de voință al părților contractului respectiv. În aceste condiții, chiar având în vedere înțelegerea intervenită între victima accidentului și persoana vinovată, nu este afectat dreptul persoanei păgubite de a solicita despăgubiri de la asigurător și nu este înlăturată răspunderea asigurătorului deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare. Aceasta cu atât mai mult cu cât părțile nu au avut niciodată în vedere o renunțare definitivă la pretențiile civile, din contră, tot timpul s-a prevăzut ca victima accidentului va putea să ceară despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de la asigurător.

Instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile privind medierea, punând semnul egalității între acordul de mediere și împăcarea părților, deoarece din formularea art. 10 lit. h) C. proc. pen. ar rezulta că medierea și împăcarea părților sunt două instituții juridice diferite, cu reglementări proprii. Art. 132 alin. (1) C. pen. se referă strict la împăcarea părților așa încât, fiind un text de strictă interpretare, nu se poate extinde prin analogie și la instituția medierii. Natura diferită și întinderea acordului de mediere (respectiv faptul că nu e obligatoriu să se stingă atât latura civilă, cât și latura penală a cauzei) rezultă și din art. 161 C. proc.

pen., potrivit căruia „în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii". Mai mult, și din interpretarea art. 56 alin. (2) din legea medierii, Legea nr. 192/2006, („în cazul în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială (...), oricare parte se poate adresa instanței judecătorești sau arbitrale competente”) rezultă că nu este obligatoriu ca printr-un acord de mediere să se stingă ambele laturi ale cauzei. Înțelegerea părților, consemnată în acordul de mediere încheiat la data de 20 iunie 2011, se referă numai la stingerea laturii penale a cauzei în timp ce ambele părți s-au înțeles ca victima să beneficieze în continuare de dreptul de a obține despăgubiri, potrivit legii, de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului.

Or, instanța de judecată nu poate trece peste voința părților. Dacă, așa cum a reținut instanța de fond, medierea duce la împăcarea părților iar, potrivit legii, aceasta trebuie să fie totală și necondiționată, atunci procesul penal nu putea înceta pentru că, în ceea ce privește latura civilă, așa cum rezultă din acordul de mediere, aceasta nu a fost stinsă în mod necondiționat (reclamantul păstrând dreptul de a formula pretenții de natură civilă). Prin urmare, există suficiente elemente ce asigură diferențierea instituției medierii de cea a împăcării părților, cea dintâi putând să vizeze și înțelegerea părților cu privire numai la una din laturile procesului - civil sau penal, în timp ce a doua este obligatoriu să se refere la stingerea atât a laturii civile, cât și a celei penale.

Acordul de mediere nu produce efecte juridice pe planul laturii civile deoarece părțile nu au ajuns la nicio înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie stabilite de comun acord sau prin judecată cu asigurătorul. Trebuie analizată „voința reală a părților” și nu faptul că forma unui act încheiat de acestea se poate plia pe o anumită instituție a dreptului, contrară intențiilor celor două părți. În faza procesuală a recursului, intimata SC G. Asigurare Reasigurare România SA a formulat întâmpinare prin care a ridicat excepția nulității recursului, argumentată de faptul că motivele care susțin cererea de recurs nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ., recurentul rezumându-se la a reitera faptele și considerentele juridice expuse în fața tribunalului și a instanței de apel, solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Nu au fost administrate noi probe cu înscrisuri în această fază procesuală. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în considerarea caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, apreciind-o ca fiind nefondată, întrucât criticile privesc aspecte de nelegalitate care se pot încadra în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Împrejurarea că sunt readuse în discuție aspecte asupra cărora ambele instanțe de fond au dat o dezlegare asemănătoare, nu împiedică reiterarea, pe calea recursului, a acelorași critici menite să ducă la îndreptarea unor eventuale greșeli de interpretare sau de aplicare a legii. Analizând recursul formulat, în raport de criticile indicate în cererea de recurs, Înalta Curte îl consideră a fi fondat, pentru următoarele considerente: În cauză s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva pârâtului S.Z.I.

pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., fiind deschis Dosarul nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj. Persoana responsabilă de producerea accidentului este beneficiara unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, încheiat în temeiul art. 4 al Legii nr. 136/1995, și, după începerea procesului penal, a încheiat un acord de mediere cu persoana păgubită. Potrivit art. 132 alin. (1) C. pen. „împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă”. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 132 alin. (1) C. pen.

în primul rând prin interpretare noțiunilor de împăcare și de mediere, ca fiind sinonime, iar în al doilea rând prin aplicarea prezumției că stingerea acțiunii civile înlătură și răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, ca urmare a identificării unui raport de accesorialitate între acțiunea în răspundere civilă contractuală, îndreptată împotriva asigurătorului, față de acțiunea civilă la care face referire art. 132 alin. (1) C. pen. O diferențiere a noțiunilor de împăcare și de mediere poate fi realizată pornind de la definiția acestora.

Prin decizia nr. 26 din 18 septembrie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că împăcarea reprezintă o înțelegere cu caracter personal, total și definitiv, iar în art. 56 alin. (2) al Legii nr. 192/2006 se precizează că, în cazul în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială, orice parte se poate adresa instanței judecătorești sau arbitrale competente, ceea ce înseamnă că, în cazul medierii, înțelegerea poate fi și parțială. În același sens este și art. 61 alin. (1) teza II al aceleiași legi unde se menționează că „medierea poate avea ca obiect soluționarea în tot sau în parte a litigiului”.

Din cuprinsul art. 56 alin. (2) și art. 61 alin. (1) ale Legii nr. 192/2006, coroborate cu art. 1 al Legii nr. 192/2006, rezultă că medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, totală sau parțială, cu ajutorul unui mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților. Faptul că medierea presupune atât o înțelegere totală a părților, cât și o înțelegere parțială, o deosebește de împăcare, care trebuie să fie totală. Este necontestat faptul că prin acordul de mediere încheiat la data de 21 iunie 2011, între părțile procesului penal s-a realizat o înțelegere parțială, reclamantul rezervându-și în mod explicit dreptul de a solicita despăgubiri de la asigurător.

Așadar, a avut loc un acord de mediere parțial care nu poate fi echivalat unei împăcări. Pornindu-se de la o greșită sinonimie între mediere și împăcare s-a ajuns ca, între răspunderea civilă delictuală pe care se întemeiază latura civilă a procesului penal și răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul de asigurare, să se creeze un raport de accesorialitate care nu își are justificarea în nici o dispoziție legală și, de asemenea, nu poate fi prezumat. Contractul de asigurare consfințește dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 și a art. 54 alin. (1) ale Legii nr. 136/1995, urmând ca, numai pentru o eventuală diferență între despăgubirea plătită de asigurător și prejudiciul efectiv suferit, să poată fi chemat în judecată și autorul prejudiciului, în calitate de pârât.

Legea nr. 136/1995 reglementează îndeosebi raporturile juridice născute, ca urmare a producerii riscului asigurat, între asigurător și persoana păgubită, terț față de contractul de asigurare. Raporturi juridice între asigurat și asigurător sunt reglementate numai în ipoteza acțiunii în regres, când asigurătorul se poate întoarce împotriva asiguratului, conform art. 58. Potrivit art. 49, 50 și 54 ale Legii nr. 136/1995, prin plata de despăgubiri, societatea de asigurare își îndeplinește o obligație proprie față de persoana păgubită, pe care și-a asumat-o la încheierea contractului de asigurare, corelativă dreptului de a încasa prima de asigurare de la asigurat.

Acest aspect a fost dezlegat, cu putere obligatorie pentru instanțe, prin decizia nr. 1/2005 pronunțată în recurs în interesul legii, de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care au precizat că natura juridică a obligației pe care și-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. (1) C. civ., precum și de răspunderea comitenților pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, la care se referă alin. (3) al aceluiași art. Ca atare, este fondată critica recurentului potrivit cu care instanța de apel a considerat greșit că societatea de asigurări nu are o răspundere proprie în cadrul raportului de asigurări, ci o răspundere pentru altul, dar ca efect al contractului de asigurare, justificând astfel caracterul accesoriu al răspunderii civile contractuale față de răspundere civilă delictuală.

Între răspunderea civilă delictuală, care configurează latura civilă a procesului penal, și răspunderea civilă întemeiată pe contractul de asigurare nu poate fi prezumat un raport de accesorialitate care să conducă la înlăturarea răspunderii contractuale odată cu stingerea acțiunii civile întemeiată pe răspundere civilă delictuală. Coexistența laturii civile a procesului penal, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a inculpatului, bazată pe art. 998 C. civ., cu răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, asumată în temeiul art. 1 1 pct. 1 coroborat cu art. 49 alin. (1) al Legii nr. 136/1995, a fost subliniată în cuprinsul deciziei nr. 1/2005 pronunțată în recurs în interesul legii.

Asiguratorul este ținut de obligația pe care și-a asumat-o la momentul perfectării contractului de asigurare, aceea de a plăti despăgubiri persoanei păgubite după producerea riscului asigurat, cât timp îndeplinirea acestei obligații nu este condiționată în nici un mod, iar asiguratul a plătit prima de asigurare, deci și-a îndeplinit propria obligație care rezultă din contractul sinalagmatic. Un alt argument în susținerea tezei că latura civilă a procesului penal nu include, ca accesoriu, și răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, este împrejurarea că asigurătorul nu face parte dintre părțile procesului penal. Potrivit art. 23 și 24 C. proc.

pen., sunt părți ale procesului penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă (care este identică cu partea vătămată, atunci când aceasta din urmă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal) și partea responsabilă civilmente (definită ca persoana chemată în procesul penal să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului). Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în decizia nr. 1/2005 pronunțată de în recurs în interesul legii, au decis că asigurătorul nu este parte responsabilă civilmente, ci asigurător de răspundere civilă, calitate care nu îi conferă statutul de parte în procesul penal, cu toate că urmează a fi citat pentru a-și formula apărări.

Sub aspectul părților care pot încheia un acord de mediere, legiuitorul a adus lămuriri în noul C. proc. pen. care, deși nu se aplică în cauză, susține punctul de vedere anterior cu privire la părțile procesului penal care pot încheia un acord de mediere. Astfel, art. 23 alin. (1) al noului C. proc. pen. precizează: „în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii”. În această enumerare nu este menționat și asigurătorul, ceea ce demonstrează că nu este parte a procesului penal, deci obligațiile sale nu pot fi stinse ca urmare a încheierii acordului de mediere.

Asigurătorul nu a fost parte în acordul de mediere, iar reclamantul și-a rezervat dreptul de a se adresa instanței pentru recuperarea despăgubirilor datorate de asigurător, astfel încât nu poate fi nesocotită voința reală a părților care este esențială în realizarea acordului de mediere, conform art. 969 C. civ. Ca atare, instanța de apel a prezumat greșit că există o împăcare totală și că răspunderea contractuală a asigurătorului a încetat odată cu cea a persoanei asigurate, ca urmare a stingerii acțiunii civile în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen. Argumentul instanței de apel că între părți a avut loc o împăcare care a fost consfințită prin rezoluția de scoatere de sub urmărire penală, motiv pentru care această constatare nu mai poate fi pusă în discuție câtă vreme rezoluția procurorului nu a fost contestată, este nerelevant deoarece, în cauză a avut loc un acord de mediere parțial și nu o împăcare în accepțiunea art. 132 alin. (1) C. pen.

Instanța de apel a prezumat în mod greșit existența raportului de accesorialitate amintit prin invocarea art. 41 și 42 ale Legii nr. 136/1995 întrucât acestea se referă la obligația asigurătorului de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul în baza legii, față de terțe persoane, și la limitele în care poate fi angajată răspunderea asigurătorului. În considerarea argumentelor anterior expuse, aceste texte nu pot fi interpretate ca născând o prezumție de accesorialitate dedusă din răspunderea asigurătorului pentru altul, respectiv pentru asigurat.

Prin urmare, răspunderea civilă delictuală a asiguratului și răspunderea civilă contractuală a asigurătorului au temeiuri juridice diferite și coexistă, fără a se afla într-un raport de accesorialitate, motiv pentru care nu se poate prezuma, în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen., că stingerea răspunderii civile contractuale a asigurătorului se realizează ca efect al stingerii acțiunii civile întemeiată pe răspundere civilă delictuală a asiguratului. Soluția de respingere a prezentei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, a fost motivată și de imposibilitatea persoanei păgubite de a acționa în justiție pe asigurător atunci când părțile din procesul penal au încheiat un acord de mediere, în considerarea art. 69 alin. (1) și art. 70 alin. (5) al Legii nr. 192/2006.

Însă art. 69 alin. (1) ale Legii nr. 192/2006 nu este incident în cauză întrucât nu este îndeplinită condiția ca procedura de mediere să se fi desfășurat anterior începerii procesului penal. În speță, procedura de mediere a avut loc la 21 iunie 2011, deci ulterior începerii procesului penal, astfel cum rezultă din data la care a fost configurat dosarul penal nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj. O interpretare greșită a fost dată și art. 70 alin. (5) al Legii nr. 192/2006, referitor la posibilitatea părților de a ajunge la o „înțelegere” după începerea procesului penal, considerându-se că scoaterea de sub urmărire penală constituie rezultatul unei împăcări, adică a unei înțelegeri totale, deși procedura medierii s-a închis printr-o înțelegere parțială.

Soluția pronunțată în apel este contrară art. 69 2 al Legii nr. 136/1995 și art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 20/2008 care prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri chiar în situația în care acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților. Potrivit art. 69 2 al Legii nr. 136/1995, Autoritatea de Supraveghere Financiară (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor - C.S.A.) are competența de a adopta norme obligatorii în aplicarea dispozițiilor C. civ. și ale Legii nr. 136/1995.

În temeiul acestui articol a fost emis Ordinul CSA nr. 20/2008 care este aplicabil în cauză întrucât era în vigoare la data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie, respectiv la data producerii accidentului: 29 octombrie 2009. Potrivit art. 46 pct. 1 al Ordinului CSA nr. 20/2008 „ în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite dacă, potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților”. Cu alte cuvinte, despăgubirile pot fi stabilite chiar atunci când a avut loc stingerea acțiunii penale prin împăcarea părților, ceea ce demonstrează că nici chiar împăcarea părților, adică o înțelegere totală și necondiționată, nu înlătură răspunderea asiguratorului.

Mai mult, în art. 27 al Ordinului CSA nr. 20/2008 sunt precizate cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, între acestea neregăsindu-se situația împăcării sau cea a medierii. Modificările aduse art. 46 al Ordinului CSA nr. 20/2008 prin Ordinul CSA nr. 5/2010 și apoi prin Ordinul nr. 14/2011 în sensul că „ despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă”, nu schimbă concluzia anterioară. Precizarea vizează un aspect de procedură, deci este de imediată aplicabilitate. Întrucât era în vigoare la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, 30 ianuarie 2013, art. 46 al Ordinului CSA nr. 14/2011 este incident în cauză și urmează a fi analizat. Interpretarea instanței de apel în sensul că art. 46 al Ordinului CSA nr. 14/2011 exclude dreptul persoanei păgubite de a-l acționa în justiție pe asigurător, permițând persoanei păgubite să obțină despăgubiri exclusiv pe cale amiabilă, nu poate fi primită dintr-un argument de interpretare gramaticală.

Prin utilizarea verbului „pot fi stabilite”, legiuitorul nu reglementează o singură cale de stabilire a despăgubirilor (astfel cum s-ar prezuma dacă s-ar fi folosit verbul „vor fi stabilite”), ci acordă părților posibilitatea de a stabili despăgubirile pe cale amiabilă, ca o alternativă la regula instituită în art. 54 al Legii nr. 136/1995, prin care persoana păgubită se poate îndrepta direct împotriva asigurătorului printr-o cerere de chemare în judecată, care se va judeca cu citarea obligatorie a asiguratului. De altfel o interpretare restrictivă a prevederilor art. 54 al Legii nr. 136/1995 nu se poate realiza în temeiul unui art. 46 al Ordinului nr. 14/2011, întrucât ordinul are forță juridică inferioară legii.

Prin urmare, este fondată critica recurentului referitoare la greșita înlăturare a efectelor dispozițiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 de către ambele instanțe de fond. Atât Legea nr. 136/1995, cât și Legea nr. 192/2006 constituie legi speciale față de C. pen. care, fiind lege organică, are caracter general. În aplicarea principiului specialia generalibus derogant dispozițiile acestor legi trebuiau aplicate cu prioritate. Pentru toate aceste considerente este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă, întrucât în cauză nu s-a intrat în cercetarea fondului, devin aplicabile prevederile art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 297 C. proc. civ., în temeiul cărora recursul urmează a fi admis.

Va fi m odificată în tot decizia recurată, va fi admis apelul reclamantului D.I. declarat împotriva sentinței civile nr. 1094 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, urmând a fi anulată în parte sentința apelată și trimisă cauza la Curtea de Apel Cluj pentru evocarea fondului cauzei, deoarece părțile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, trimiterea cauzei la prima instanță de fond. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată. Admite recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 128 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia recurată în tot. Admite apelul reclamantului D.I. declarat împotriva sentinței civile nr. 1094 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj. Anulează în parte sentința apelată și trimite cauza la Curtea de Apel Cluj pentru evocarea fondului cauzei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2014.