ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului

Specializat Cluj, la data de 30 ianuarie 2013, reclamantul D.I. a chemat în judecată

pe pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA și pe pârâtul S.Z.I., solicitând

tribunalului ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la

plata sumei de 125.000 euro în echivalent în RON, cu titlu de daune morale, în temeiul

art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 20/2008 și al Legii nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România, obligarea pârâtei la plata de penalități

de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere aferente sumei mai sus indicate,

începând cu data de 23 septembrie 2009 (data avizării daunei) și până la data achitării

efective a daunelor, în temeiul art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA nr. 20/2008.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că în 29 octombrie 2009 pârâtul S.Z.I., aflat la volanul autoturismului

proprietate personală, nu a acordat reclamantului prioritate de trecere la intersecția

cu str. Vrancea și a intrat în coliziune cu scuterul condus de reclamant. Ca urmare

a acestui accident, a suferit numeroase leziuni ce au necesitat peste 95-100 de

zile de îngrijiri medicale, fapt dovedit prin raportul de expertiză medico-legală

din data de 03 decembrie 2009. De asemenea, în tot acest timp a fost în imposibilitate

fizică de a-și desfășura activitatea în baza raporturilor de muncă. Împotriva numitului

S.Z.I. s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. (2) și (4) C.

pen., fiind deschis Dosarul nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Cluj. Ulterior, între reclamant și învinuit a intervenit un acord de mediere, în

data de 21 iunie 2011, act ce a stat la baza întocmirii de către procuror a rezoluției

de încetare a urmăririi penale față de pârâtul S.Z.I.

Reclamantul a mai arătat

că temeiul legal al cererii îl constituie art. 49 și urm. din Legea nr. 136/1995,

în baza căruia asigurătorul trebuie să plătească la momentul producerii riscului

asigurat, fiind fără importanță ce se întâmplă între asigurat și beneficiarul asigurării.

Totodată, reclamantul a invocat incidența prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995

și art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008, arătând că legiuitorul stabilește că, în

situația în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile

pot fi acordate dacă acțiunea penală a fost stinsă sau se va stinge ca urmare a

împăcării părților.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995, Ordinului CSA nr. 20/2008, art. 998,

999 și 1000 alin. (1) C. civ., art. 112 și 274 C. proc. civ. și art. 15 lit. o)

din Legea nr. 146/1997.

Pârâta SC G. Asigurare

Reasigurare România SA, prin întâmpinare, a solicitat în principal admiterea excepției

lipsei de interes, cu consecința respingerii acțiunii ca lipsită de interes, sau

respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și, în subsidiar, diminuarea

cuantumului daunelor morale și materiale solicitate.

Prin sentința civilă

nr. 1094 din 12 aprilie 2013, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei

de interes a reclamantului D.I., invocată de pârâta SC G. Asigurare Reasigurare

România SA, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată

din oficiu, și, în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată.

În motivarea acestei soluții

prima instanță a arătat că, în ceea

ce privește excepția lipsei de interes a reclamantului

D.I., invocată de pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA, interesul reclamantului

în obținerea de despăgubiri pentru daunele pricinuite prin fapta pârâtului este

născut și actual, iar nu un interes eventual, întrucât acțiunea reclamantului privește

daune produse în trecut, iar nu daune eventuale.

Sub aspectul excepției

inadmisibilității, după cum rezultă din rezoluția de încetare a urmăririi penale

din 08 august 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul

nr. 10604/P/2009, la data de 21 iunie 2011, între reclamantul D.I., în calitate

de victimă, și pârâtul S.Z.I., în calitate de făptuitor, a fost încheiat un acord

de mediere, privind accidentul auto din 19 octombrie 2009, în baza căruia reclamantul

a convenit să nu ridice niciun fel de pretenții de natură penală împotriva pârâtului,

să ridice pretenții civile doar împotriva asigurătorului pârâtului, A. SA, adică

pârâta SC G. Asigurare Reasigurare România SA sub denumirea actuală a acesteia,

iar pârâtul a fost de acord ca asigurătorul să despăgubească pe reclamant în limitele

prevederilor Ordinului CSA în vigoare la data producerii accidentului, 29

octombrie 2009.

Față de încheierea acestui

acord de mediere, reținându-se incidența dispozițiilor art. 10 lit. h) C. proc.

pen., întrucât părțile au încheiat un acord de mediere în condițiile legii cu privire

la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prin rezoluția de încetare

a urmăririi penale din 08 august 2011 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Cluj-Napoca în Dosarul nr. 10604/P/2009 s-a dispus încetarea urmăririi penale față

de pârâtul S.Z.I. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă,

prevăzută și sancționată de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

În cauză devin

incidente dispozițiile

art. 132 alin. (1) C. pen., potrivit cărora „împăcarea părților în cazurile prevăzute

de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă”.

Nu se poate face în acest

sens, sub aspectul consecințelor, distincție între împăcarea părților și încheierea

unui acord de mediere. Aceasta deoarece înseși dispozițiile speciale, privind medierea

în cauzele penale cuprinse în secțiunea a 2-a din cap. VI al Legii nr. 192/2006

privind medierea și organizarea profesiei de mediator, fac referire tot la împăcare

ca posibil rezultat al medierii în cauzele penale.

Astfel, potrivit art.

56 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, „procedura de mediere se închide, după caz:

a) prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului;

b) prin constatarea de către mediator a eșuării medierii; c) prin depunerea contractului

de mediere de către una dintre părți”.

În ce privește medierea

în cauzele penale, art. 67 alin. (1) din același act normativ prevăd în mod expres

că dispozițiile din această lege „se aplică în mod corespunzător și în cauzele penale

care privesc infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile

sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Or, potrivit dispozițiilor

art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, „în cazul în care procedura de mediere

se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin împăcarea

părților, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeași faptă, organul de

urmărire penală sau, după caz, instanța de judecată”. Deci acest text de lege prevede

că procedura de mediere se poate închide în materie penală prin împăcarea părților.

Astfel, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2006, împăcarea părților în

materie penală se poate realiza și în cadrul procedurii medierii, ca rezultat al

acesteia cuprins în acordul de mediere și procesul-verbal de mediere.

Tot astfel, face trimitere

la împăcarea părților și alineatul al doilea al aceluiași articol de lege, potrivit

căruia ”dacă procedura de mediere a fost declanșată în termenul prevăzut de lege

pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării

medierii”, iar ”dacă părțile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată

poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul

de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se

și timpul scurs înainte de suspendare”.

Împăcarea părților ca

rezultat al medierii este avută în vedere și de art. 70 din același act normativ,

care prevede în mod expres că ”în cazul în care medierea se desfășoară după începerea

procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul

prezentării de către părți a contractului de mediere”, ”suspendarea durează până

când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta

lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere”, „mediatorul

are obligația să comunice organului judiciar o copie de pe procesul-verbal de închidere

a procedurii de mediere”, „procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea

procesului-verbal prin care se constată că părțile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta

nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2)”, iar „pentru soluționarea

cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, părțile sunt

obligate să depună la organul judiciar forma autentică a acordului sau să se prezinte

în fața organului judiciar pentru a se lua act de voința acestora”.

Iată deci că, deși s-a

desfășurat procedura medierii, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 70 alin.

(4) din Legea nr. 192/2006, procesul penal trebuie să fie reluat din oficiu atunci

când părțile nu s-au împăcat. Prin urmare, ori procedura medierii conduce la împăcarea

părților, ori procesul penal trebuie continuat. În alte cuvinte, dacă nu are loc

împăcarea părților prin încheierea acordului de mediere, în urma desfășurării procedurii

de mediere, procesul penal se reia din oficiu.

Față de acestea, tribunalul

reține că în cauzele penale încheierea unei înțelegeri între părți în sensul art.

56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, ca modalitate de închidere a procedurii

medierii, presupune împăcarea părților, în caz contrar procedura medierii închizându-se

prin constatarea de către mediator a eșuării medierii sau prin depunerea contractului

de mediere de către una dintre părți, ceea ce nu a fost cazul în speța de față.

Între reclamantul D.I.

și pârâtul S.Z.I. a intervenit împăcarea, prin acordul de mediere și urmare a procedurii

de mediere încheiate între aceștia. În consecință, față de dispozițiile art. 132

alin. (1) C. pen., a fost stinsă și acțiunea civilă pe care reclamantul o avea împotriva

intervenientului forțat pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma

aceleiași fapte cu cea pentru care a intervenit împăcarea, respectiv s-a încheiat

acordul de mediere în materie penală.

Or, în condițiile în care

reclamantul nu mai poate avea pretenții împotriva făptuitorului, acesta nu mai poate

avea pretenții nici împotriva asigurătorului, în speță a pârâtei SC G. Asigurare

Reasigurare România SA. Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 41 alin.

(1) din Legea nr. 136/1995, „î

n asigurarea de răspundere

civilă, asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de

care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru

cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”, iar art. 42 din același act

normativ prevede în mod expres că „drepturile persoanelor păgubite se vor exercita

împotriva celor răspunzători de producerea pagubei”, iar „asiguratorul poate fi

chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia

din contractul de asigurare”.

În ce privește

dispozițiile art. 46 teza I din Ordinul CSA nr. 20/2008, invocate de către reclamant,

potrivit cărora „în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces

penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acțiunea

penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților”, reține că, pe

de o parte, acestea au forță juridică inferioară prevederilor art. 132 alin. (1)

C. pen., iar, pe de altă parte, din însuși conținutul lor rezultă că privesc stabilirea

despăgubirilor pe cale amiabilă, astfel că nu sunt aplicabile și în cazul în care

se solicită stabilirea despăgubirilor în fața instanței.

Totodată,

nici împrejurarea că răspunderea asiguratorului este o răspundere contractuală,

după cum s-a statuat în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată

de către reclamant, nu este de natură să înlăture efectele exprese ale

art. 132 alin. (1) C.

pen.

Prin decizia civilă

nr. 128 din 25 septembrie 2013 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins

apelul declarat de reclamantul D.I..

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Acordul de mediere a produs

efectele juridice specifice instituției împăcării în procesul penal, așa cum atestă

rezoluția de încetare a urmării penale din 8 august 2011 emisă în dosarul penal

nr. 10604/P/2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, reținându-se

astfel că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. h) C. proc. pen.

Acordul de mediere nu

este altceva decât tot un act de împăcare numai că nu este stabilit exclusiv de

persoanele implicate (autor și victimă), ci cu participarea unui terț în calitate

de mediator.

Așa fiind, din perspectiva

procesului penal, atât sub aspectul laturii civile cât și al laturii penale, intervenirea

unui acord de mediere sub ambele aspecte înlătură răspunderea penală și civilă întocmai

ca în cazul împăcării.

Este de notat că, în speță,

acordul de mediere a vizat explicit atât raportul de drept penal în care a fost

implicat reclamantul în calitate de victimă a faptei prevăzute de legea penală,

cât și sub aspectul raportului juridic civil (de despăgubiri) în care reclamantul

a avut calitatea de păgubit.

Împrejurarea că reclamantul

și-a condiționat ori rezervat acordul de mediere nerenunțând la despăgubiri față

de asigurător, care este terț în raportul juridic de drept penal, stins prin efectul

acordului de mediere, nu are relevanță pe teren penal și nici civil, astfel încât

nu se poate constata în cauză că între părți a avut loc o mediere parțială de vreme

ce organul de urmărire penală a fost învestit sau putea să fie învestit cu soluționarea

celor două acțiuni: penală și civilă, aceasta din urmă îndreptată exclusiv împotriva

făptuitorului.

Dacă reclamantul, în calitatea

sa de titular al plângerii penale și al acțiunii civile, ar fi evidențiat că stingerea

procesului penal sub aspectul ambelor laturi ar fi fost în dezavantajul său și că

efectele acordului de mediere au fost ilicit recepționate de procuror, ar fi trebuit

să atace pe cale legală rezoluția acestuia.

Din perspectiva raportului

juridic izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă auto trebuie remarcat

faptul că asigurătorul răspunde doar pentru pretențiile pe care le-ar datora asiguratul

către terța persoană păgubită ca efect al intervenirii evenimentului asigurat.

Or, așa cum corect a reținut

prima instanță, în condițiile în care reclamantul nu mai justifică temei pentru

atragerea răspunderii civile a făptuitorului asigurat, el nu mai poate avea temei

pentru a atrage răspunderea patrimonială a asigurătorului, fiind incidente în acest

sens dispozițiile art. 41 și 42 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, înlăturarea

efectelor dispozițiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 a fost corect făcută

de prima instanță, ipoteza acestui text fiind diferită față de ipoteza din speță,

deoarece textul precizat din actul normativ secundum legem are efect exclusiv în

procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, și deci nu produce efecte

în situația în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor

pe cale judiciară.

Drept urmare, în ipoteza

în care intervine stingerea procesului penal ca efect al unui acord de mediere sub

aspectul laturii penale și civile a procesului penal, victima nu mai are la dispoziție

o acțiune directă împotriva asigurătorului câtă vreme acesta poate răspunde doar

în ipoteza în care se angajează răspunderea civilă a asiguratului față de păgubit.

Chiar dacă răspunderea

asigurătorului este o răspundere de natură contractuală, aceasta intervine, așa

cum s-a subliniat în precedent, doar în ipoteza în care cocontractantul, recte asiguratul,

este ținut să răspundă patrimonial față de terți.

Este de fapt o răspundere

pentru altul dar ca efect al contractului de asigurare. Câtă vreme asiguratul nu

mai este ținut să răspundă civil pentru prejudiciile aduse terțului nici asigurătorul

nu mai are niciun temei să o facă pentru că premisa unei atari răspunderi o constituie

angajarea răspunderii civile a asiguratului.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal reclamantul D.I. pentru motive

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La pronunțarea hotărârii,

se impunea ca instanța să aibă în vedere caracterul de normă specială a Legii

nr. 136/1995, așa cum rezultă și din art. 69, potrivit cu care „în toate problemele

privind asigurările și reasigurările în România se aplică prevederile prezentei

legi" și, pe cale de consecință, obligativitatea aplicării principiului "specialibus

generali derogant" în raport cu art. 132 C. pen.

Ordinul CSA nr. 20/2008

este emis în aplicarea Legii nr. 136/1995, lege specială care, în art. 69

2

,

prevede că „Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme obligatorii în aplicarea

dispozițiilor C. civ. și ale prezentei legi”.

Prin urmare, aceste ordine

completează o lege specială - Legea nr. 136/1995 a asigurărilor, care derogă în

tot cuprinsul ei de la C. pen.

În acest sens sunt și

dispozițiile Directivei nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului

care prevăd la art. 18 că „statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma

unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menționată la art. 3 dispun

de un drept de acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă

răspunderea civilă a persoanei responsabile”.

De asemenea, lipsirea

de eficacitate juridică a dispozițiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 este

nelegală, întrucât în mod greșit s-a apreciat că textul are efect exclusiv în procedura

de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă și deci nu produce efecte în situația

în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor pe cale

judiciară. Atât timp cât legea prevede că se pot acorda despăgubiri pe cale amiabilă,

cu atât mai mult se justifică solicitarea acestor despăgubiri prin instanță.

Din perspectiva legii

speciale a asigurărilor, Legea nr. 136/1995, legiuitorul nu este interesat de raportul

delictual dintre părți decât sub aspectul nașterii obligației asigurătorului de

a plăti suma stabilită în contractul de asigurare către terțul beneficiar (victima

accidentului) în cazul producerii riscului asigurat, fiindu-i indiferent dacă asiguratul

s-a împăcat civil sau penal cu beneficiarul asigurării, asta în baza faptului că

răspunderea asigurătorului este una contractuală și nu are relevanță dacă victima

a renunțat la pretenții față de asigurat.

În ceea ce privește justificarea

acțiunii directe împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, pe latură civilă,

instanța de apel a considerat greșit că societatea de asigurări nu are o răspundere

proprie în cadrul raportului de asigurări, ci o răspundere pentru altul, dar ca

efect al contractului de asigurare.

Din contră, cele precizate

anterior justifică o răspundere proprie a societății de asigurări, independentă

și distinctă de cea a făptuitorului.

Din art. 43, art. 49,

art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România rezultă

astfel că, într-o asemenea situație, coexistă două răspunderi: răspunderea civilă

delictuală a conducătorului auto și răspunderea contractuală a asigurătorului, intervenită

în baza contractului de asigurare dintre acesta și conducătorul auto. Fiind dovedită

răspunderea delictuală a conducătorului auto, se deschide calea angajării răspunderii

contractuale a asigurătorului care acoperă evenimentul asigurat, deci pagubele produse

prin accidentul auto.

Astfel cum rezultă din

cuprinsul deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 1/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, acțiunea în plata despăgubirilor se adresează în contra

asigurătorului, introdus în proces în această calitate.

Din coroborarea art. 57

alin. (1) cu art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 rezultă neîndoielnica voință

a legiuitorului de a limita poziția procesuală a societății de asigurare la calitatea

sa de „asigurător”, care îi oferă suficiente posibilități de apărare atât în nume

propriu, cât și prin subrogare în drepturile asiguratului. Caracterul limitat, derivat

din contract, al obligației asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea

poziției sale, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât

timp nicio prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.

Această poziție a fost

menținută ulterior și prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii

nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că, în raport

cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă

auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor

de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care

asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente

produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe

persoane. Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere

directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului

la riscurile conduitei asiguratului. De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit

de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru

făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată

prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul

prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

Raportat la textele legale

invocate mai sus și la poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că

obligația de plată a asigurătorului izvorăște din contractul de asigurare și singura

condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul a plătit ratele, este

producerea evenimentului asigurat. Societății de asigurare îi incumbă o răspundere

patrimonială directă, izvorâtă din contractul de asigurare deoarece, în calitate

de asigurător nu face plata nici pentru făptuitor, nici alături de acesta, ci își

îndeplinește propria obligație stipulată prin contractul de asigurare, ceea ce reprezintă

substanța raporturilor dintre asigurat și asigurător.

Instanța de apel a reținut

în parte textul recursului în interesul legii nr. 1/2005, fără a avea în vedere

și dispozițiile deciziei nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care

vin să clarifice, într-o manieră definitivă, calitatea pe care societatea de asigurări

o are în proces și răspunderea directă a acesteia, ca efect al unei obligații proprii

ce decurge din contractul de asigurare și de producere a riscului asigurat.

Dreptul unor persoane

de a acționa în justiție o parte contractantă, în raport cu care sunt terți, izvorăște

direct și nemijlocit din lege, fără acordul de voință al părților contractului respectiv.

În aceste condiții, chiar

având în vedere înțelegerea intervenită între victima accidentului și persoana vinovată,

nu este afectat dreptul persoanei păgubite de a solicita despăgubiri de la asigurător

și nu este înlăturată răspunderea asigurătorului deoarece plata despăgubirii se

datorează în baza contractului de asigurare. Aceasta cu atât mai mult cu cât părțile

nu au avut niciodată în vedere o renunțare definitivă la pretențiile civile, din

contră, tot timpul s-a prevăzut ca victima accidentului va putea să ceară despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat de la asigurător.

Instanța de fond a interpretat

în mod eronat dispozițiile privind medierea, punând semnul egalității între acordul

de mediere și împăcarea părților, deoarece din formularea art. 10 lit. h) C.

proc. pen. ar rezulta că medierea și împăcarea părților sunt două instituții juridice

diferite, cu reglementări proprii.

Art. 132 alin. (1) C.

pen. se referă strict la împăcarea părților așa încât, fiind un text de strictă

interpretare, nu se poate extinde prin analogie și la instituția medierii.

Natura diferită și întinderea

acordului de mediere (respectiv faptul că nu e obligatoriu să se stingă atât latura

civilă, cât și latura penală a cauzei) rezultă și din art. 161 C. proc. pen., potrivit

căruia „în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul,

partea civilă și partea responsabilă civilmente, pot încheia o tranzacție sau un

acord de mediere, potrivit legii".

Mai mult, și din interpretarea

art. 56 alin. (2) din legea medierii, Legea nr. 192/2006, („în cazul în care părțile

au încheiat numai o înțelegere parțială (...), oricare parte se poate adresa instanței

judecătorești sau arbitrale competente”) rezultă că nu este obligatoriu ca printr-un

acord de mediere să se stingă ambele laturi ale cauzei.

Înțelegerea părților,

consemnată în acordul de mediere încheiat la data de 20 iunie  2011, se referă numai

la stingerea laturii penale a cauzei în timp ce ambele părți s-au înțeles ca victima

să beneficieze în continuare de dreptul de a obține despăgubiri, potrivit legii,

de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului. Or, instanța

de judecată nu poate trece peste voința părților.

Dacă, așa cum a reținut

instanța de fond, medierea duce la împăcarea părților iar, potrivit legii, aceasta

trebuie să fie totală și necondiționată, atunci procesul penal nu putea înceta pentru

că, în ceea ce privește latura civilă, așa cum rezultă din acordul de mediere, aceasta

nu a fost stinsă în mod necondiționat (reclamantul păstrând dreptul de a formula

pretenții de natură civilă).

Prin urmare, există suficiente

elemente ce asigură diferențierea instituției medierii de cea a împăcării părților,

cea dintâi putând să vizeze și înțelegerea părților cu privire numai la una din

laturile procesului - civil sau penal, în timp ce a doua este obligatoriu să se

refere la stingerea atât a laturii civile, cât și a celei penale.

Acordul de mediere nu

produce efecte juridice pe planul laturii civile deoarece părțile nu au ajuns la

nicio înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie

stabilite de comun acord sau prin judecată cu asigurătorul.

Trebuie analizată „voința

reală a părților” și nu faptul că forma unui act încheiat de acestea se poate plia

pe o anumită instituție a dreptului, contrară intențiilor celor două părți.

În faza procesuală a recursului,

intimata SC G. Asigurare Reasigurare România SA a formulat întâmpinare prin care

a ridicat excepția nulității recursului, argumentată de faptul că motivele care

susțin cererea de recurs nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ., recurentul

rezumându-se la a reitera faptele și considerentele juridice expuse în fața tribunalului

și a instanței de apel, solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Nu au fost administrate noi probe cu înscrisuri în această fază procesuală.

Analizând cu prioritate

excepția nulității recursului, în considerarea caracterului său peremptoriu, Înalta

Curte o va respinge, apreciind-o ca fiind nefondată, întrucât criticile privesc

aspecte de nelegalitate care se pot încadra în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Împrejurarea

că sunt readuse în discuție aspecte asupra cărora ambele instanțe de fond au dat

o dezlegare asemănătoare, nu împiedică reiterarea, pe calea recursului, a acelorași

critici menite să ducă la îndreptarea unor eventuale greșeli de interpretare sau

de aplicare a legii.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile indicate în cererea de recurs, Înalta Curte îl consideră

a fi fondat, pentru următoarele considerente:

În cauză

s-a dispus începerea urmăririi

penale împotriva pârâtului S.Z.I. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală

din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., fiind

deschis Dosarul nr. 10604/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj. Persoana

responsabilă de producerea accidentului este beneficiara unui contract de asigurare

obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule,

încheiat în temeiul art. 4 al Legii nr. 136/1995, și, după începerea procesului

penal, a încheiat un acord de mediere cu persoana păgubită.

Potrivit art. 132

alin. (1) C. pen. „împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea

penală și stinge acțiunea civilă”.

Instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a art. 132 alin. (1) C. pen. în primul rând prin interpretare

noțiunilor de împăcare și de mediere, ca fiind sinonime, iar în al doilea rând prin

aplicarea prezumției că stingerea acțiunii civile înlătură și răspunderea civilă

contractuală a asigurătorului, ca urmare a identificării unui raport de accesorialitate

între acțiunea în răspundere civilă contractuală, îndreptată împotriva asigurătorului,

față de acțiunea civilă la care face referire art. 132 alin. (1) C. pen.

O diferențiere a noțiunilor

de împăcare și de mediere poate fi realizată pornind de la definiția acestora.

Prin decizia nr. 26

din 18 septembrie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că împăcarea reprezintă o

înțelegere cu caracter personal, total și definitiv, iar în art. 56 alin. (2) al

Legii nr. 192/2006 se precizează că, în cazul în care părțile au încheiat numai

o înțelegere parțială, orice parte se poate adresa instanței judecătorești sau arbitrale

competente, ceea ce înseamnă că, în cazul medierii, înțelegerea poate fi și parțială.

În același sens este și art. 61 alin. (1) teza II al aceleiași legi unde se menționează

că „medierea poate avea ca obiect soluționarea în tot sau în parte a litigiului”.

Din cuprinsul art. 56

alin. (2) și art. 61 alin. (1) ale Legii nr. 192/2006, coroborate cu art. 1 al Legii

nr. 192/2006, rezultă că medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor

pe cale amiabilă, totală sau parțială, cu ajutorul unui mediator, în condiții de

neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al

părților.

Faptul că medierea presupune

atât o înțelegere totală a părților, cât și o înțelegere parțială, o deosebește

de împăcare, care trebuie să fie totală.

Este necontestat faptul

că prin acordul de mediere încheiat la data de 21 iunie 2011, între părțile procesului

penal s-a realizat o înțelegere parțială, reclamantul rezervându-și în mod explicit

dreptul de a solicita despăgubiri de la asigurător. Așadar, a avut loc un acord

de mediere parțial care nu poate fi echivalat unei împăcări.

Pornindu-se de la o greșită

sinonimie între mediere și împăcare s-a ajuns ca, între răspunderea civilă delictuală

pe care se întemeiază

latura

civilă a procesului penal și răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul

de asigurare, să se creeze un raport de accesorialitate care nu își are justificarea

în nici o dispoziție legală și, de asemenea, nu poate fi prezumat.

Contractul de asigurare

consfințește dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul

suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel

cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 și a art. 54 alin.

(1) ale Legii nr. 136/1995, urmând ca, numai pentru o eventuală diferență între

despăgubirea plătită de asigurător și prejudiciul efectiv suferit, să poată fi chemat

în judecată și autorul prejudiciului, în calitate de pârât.

Legea nr. 136/1995 reglementează

îndeosebi raporturile juridice născute, ca urmare a producerii riscului asigurat,

între asigurător și persoana păgubită, terț față de contractul de asigurare. Raporturi

juridice între asigurat și asigurător sunt reglementate numai în ipoteza acțiunii

în regres, când asigurătorul se poate întoarce împotriva asiguratului, conform

art. 58.

Potrivit art. 49, 50 și

54 ale Legii nr. 136/1995, prin plata de despăgubiri, societatea de asigurare își

îndeplinește o obligație proprie față de persoana păgubită, pe care și-a asumat-o

la încheierea contractului de asigurare, corelativă dreptului de a încasa prima

de asigurare de la asigurat.

Acest aspect a fost dezlegat,

cu putere obligatorie pentru instanțe, prin decizia nr. 1/2005 pronunțată în recurs

în interesul legii, de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

care au precizat că natura juridică a obligației pe care și-o asumă societatea de

asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită

de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. (1) C.

civ., precum și de răspunderea comitenților pentru prejudiciul cauzat de prepușii

lor, la care se referă alin. (3) al aceluiași art.

Ca atare, este fondată

critica recurentului potrivit cu care instanța de apel a considerat greșit că societatea

de asigurări nu are o răspundere proprie în cadrul raportului de asigurări, ci o

răspundere pentru altul, dar ca efect al contractului de asigurare, justificând

astfel caracterul accesoriu al răspunderii civile contractuale față de răspundere

civilă delictuală.

Între

răspunderea civilă delictuală,

care configurează latura civilă a procesului penal, și răspunderea civilă întemeiată

pe contractul de asigurare nu poate fi prezumat un raport de accesorialitate care

să conducă la înlăturarea răspunderii contractuale odată cu stingerea acțiunii civile

întemeiată pe răspundere civilă delictuală.

Coexistența laturii civile

a procesului penal, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a inculpatului,

bazată pe art. 998 C. civ.,

cu răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, asumată

în temeiul art. 1

1

pct. 1 coroborat cu art. 49 alin. (1) al Legii

nr. 136/1995, a fost subliniată în cuprinsul deciziei nr. 1/2005 pronunțată în recurs

în interesul legii.

Asiguratorul este ținut

de obligația pe care și-a asumat-o la momentul perfectării contractului de asigurare,

aceea de a plăti despăgubiri persoanei păgubite după producerea riscului asigurat,

cât timp îndeplinirea acestei obligații nu este condiționată în nici un mod, iar

asiguratul a plătit prima de asigurare, deci și-a îndeplinit propria obligație care

rezultă din contractul sinalagmatic.

Un alt argument în susținerea

tezei că latura civilă a procesului penal nu include, ca accesoriu, și răspunderea

civilă contractuală a asigurătorului, este împrejurarea că asigurătorul nu face

parte dintre părțile procesului penal.

Potrivit art. 23 și 24

C. proc. pen., sunt părți ale procesului penal: inculpatul, partea vătămată, partea

civilă (care este identică cu partea vătămată, atunci când aceasta din urmă exercită

acțiunea civilă în cadrul procesului penal) și partea responsabilă civilmente (definită

ca persoana chemată în procesul penal să răspundă, conform legii civile, pentru

pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului).

Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în decizia nr. 1/2005 pronunțată de în recurs în interesul

legii, au decis că asigurătorul nu este parte responsabilă civilmente, ci asigurător

de răspundere civilă, calitate care nu îi conferă statutul de parte în procesul

penal, cu toate că urmează a fi citat pentru a-și formula apărări.

Sub aspectul părților

care pot încheia un acord de mediere, legiuitorul a adus lămuriri în noul C.

proc. pen. care, deși nu se aplică în cauză, susține punctul de vedere anterior

cu privire la părțile procesului penal care pot încheia un acord de mediere. Astfel,

art. 23 alin. (1) al noului C. proc. pen. precizează: „în cursul procesului penal,

cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă

civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii”.

În această enumerare nu

este menționat și asigurătorul, ceea ce demonstrează că nu este parte a procesului

penal, deci obligațiile sale nu pot fi stinse ca urmare a încheierii acordului de

mediere.

Asigurătorul nu a fost

parte în acordul de mediere, iar reclamantul și-a rezervat dreptul de a se adresa

instanței pentru recuperarea despăgubirilor datorate de asigurător, astfel încât

nu poate fi nesocotită voința reală a părților care este esențială în realizarea

acordului de mediere, conform art. 969 C. civ.

Ca atare, instanța de

apel a prezumat greșit că există o împăcare totală și că răspunderea contractuală

a asigurătorului a încetat odată cu cea a persoanei asigurate, ca urmare a stingerii

acțiunii civile în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen.

Argumentul instanței de

apel că între părți a avut loc o împăcare care a fost consfințită prin rezoluția

de scoatere de sub urmărire penală, motiv pentru care această constatare nu mai

poate fi pusă în discuție câtă vreme rezoluția procurorului nu a fost contestată,

este nerelevant deoarece, în cauză a avut loc un acord de mediere parțial și nu

o împăcare în accepțiunea art. 132 alin. (1) C. pen.

Instanța de apel a prezumat

în mod greșit existența raportului de accesorialitate amintit prin invocarea art.

41 și 42 ale Legii nr. 136/1995 întrucât acestea se referă la obligația asigurătorului

de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul în baza

legii, față de terțe persoane, și la limitele în care poate fi angajată răspunderea

asigurătorului. În considerarea argumentelor anterior expuse, aceste texte nu pot

fi interpretate ca născând o prezumție de accesorialitate dedusă din răspunderea

asigurătorului pentru altul, respectiv pentru asigurat.

Prin urmare, răspunderea

civilă delictuală a asiguratului și răspunderea civilă contractuală a asigurătorului

au temeiuri juridice diferite și coexistă, fără a se afla într-un raport de accesorialitate,

motiv pentru care nu se poate prezuma, în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen., că

stingerea răspunderii civile contractuale a asigurătorului se realizează ca efect

al stingerii acțiunii civile întemeiată pe răspundere civilă delictuală a asiguratului.

Soluția de respingere

a prezentei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, a fost motivată și de

imposibilitatea persoanei păgubite de a acționa în justiție pe asigurător atunci

când părțile din procesul penal au încheiat un acord de mediere, în considerarea

art. 69 alin. (1) și

art.

70 alin. (5) al Legii nr. 192/2006.

Însă art. 69 alin.

(1) ale Legii nr. 192/2006 nu este incident în cauză întrucât nu este îndeplinită

condiția ca procedura de mediere să se fi desfășurat anterior începerii procesului

penal. În speță, procedura de mediere a avut loc la 21 iunie 2011, deci ulterior

începerii procesului penal, astfel cum rezultă din data la care a fost configurat

dosarul penal nr.

10604/P/2009

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj.

O interpretare greșită

a fost dată și art. 70 alin. (5) al Legii nr. 192/2006, referitor la posibilitatea

părților de a ajunge la o „înțelegere” după începerea procesului penal, considerându-se

că scoaterea de sub urmărire penală constituie rezultatul unei împăcări, adică a

unei înțelegeri totale, deși procedura medierii s-a închis printr-o înțelegere parțială.

Soluția pronunțată în

apel este contrară art. 69

2

al Legii nr. 136/1995 și art. 46 pct. 1 din

Ordinul CSA nr. 20/2008 care prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri chiar

în situația în care acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților.

Potrivit art. 69

2

al Legii nr. 136/1995, Autoritatea de Supraveghere Financiară (fosta Comisie de

Supraveghere a Asigurărilor - C.S.A.) are competența de a adopta norme obligatorii

în aplicarea dispozițiilor C. civ. și ale Legii nr. 136/1995.

În temeiul acestui articol

a fost emis Ordinul CSA nr. 20/2008 care este aplicabil în cauză întrucât era în

vigoare la data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere

civilă obligatorie, respectiv la data producerii accidentului:

29 octombrie 2009.

Potrivit art. 46 pct.

1 al Ordinului CSA nr. 20/2008 „

în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul

unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite dacă, potrivit legii, acțiunea

penală a fost stinsă prin împăcarea părților”. Cu alte cuvinte, despăgubirile pot

fi stabilite chiar atunci când a avut loc stingerea acțiunii penale prin împăcarea

părților, ceea ce demonstrează că nici chiar împăcarea părților, adică o înțelegere

totală și necondiționată, nu înlătură răspunderea asiguratorului.

Mai mult, în art. 27 al

Ordinului CSA nr. 20/2008 sunt precizate cazurile în care asigurătorul nu acordă

despăgubiri, între acestea neregăsindu-se situația împăcării sau cea a medierii.

Modificările aduse

art. 46 al Ordinului CSA nr. 20/2008 prin Ordinul CSA nr. 5/2010 și apoi prin Ordinul

nr. 14/2011 în sensul că „

despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă”, nu schimbă

concluzia anterioară. Precizarea vizează un aspect de procedură, deci este de imediată

aplicabilitate. Întrucât era în vigoare la data formulării prezentei cereri de chemare

în judecată, 30 ianuarie 2013, art. 46 al Ordinului CSA nr. 14/2011 este incident

în cauză și urmează a fi analizat.

Interpretarea instanței

de apel în sensul că art. 46 al Ordinului CSA nr. 14/2011 exclude dreptul persoanei

păgubite de a-l acționa în justiție pe asigurător, permițând persoanei păgubite

să obțină despăgubiri exclusiv pe cale amiabilă, nu poate fi primită dintr-un argument

de interpretare gramaticală.

Prin utilizarea verbului

„pot fi stabilite”, legiuitorul nu reglementează o singură cale de stabilire a despăgubirilor

(astfel cum s-ar prezuma dacă s-ar fi folosit verbul „vor fi stabilite”), ci acordă

părților posibilitatea de a stabili despăgubirile pe cale amiabilă, ca o alternativă

la regula instituită în art. 54 al Legii nr. 136/1995, prin care persoana păgubită

se poate îndrepta direct împotriva asigurătorului printr-o cerere de chemare în

judecată, care se va judeca cu citarea obligatorie a asiguratului.

De altfel o interpretare

restrictivă a prevederilor art. 54 al Legii nr. 136/1995 nu se poate realiza în

temeiul unui art. 46 al Ordinului nr. 14/2011, întrucât ordinul are forță juridică

inferioară legii.

Prin urmare, este fondată

critica recurentului referitoare la greșita înlăturare a efectelor dispozițiilor

art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 de către ambele instanțe de fond.

Atât Legea nr. 136/1995,

cât și Legea nr. 192/2006 constituie legi speciale față de C. pen. care, fiind lege

organică, are caracter general. În aplicarea principiului specialia generalibus

derogant dispozițiile acestor legi trebuiau aplicate cu prioritate.

Pentru toate aceste considerente

este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă,

întrucât în cauză nu s-a intrat în cercetarea fondului, devin aplicabile prevederile

art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 297 C. proc. civ., în temeiul cărora recursul

urmează a fi admis.

Va fi m

odificată în tot decizia

recurată, va fi admis apelul reclamantului D.I. declarat împotriva sentinței civile

nr. 1094 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, urmând a fi anulată

în parte sentința apelată și trimisă cauza la Curtea de Apel Cluj pentru evocarea

fondului cauzei, deoarece părțile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de

apel ori prin întâmpinare, trimiterea cauzei la prima instanță de fond.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, ca nefondată.

Admite recursul declarat

de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 128 din 25 septembrie 2013 a Curții de

Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia recurată

în tot.

Admite apelul reclamantului

D.I. declarat împotriva sentinței civile nr. 1094 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului

Specializat Cluj.

Anulează în parte sentința

apelată și trimite cauza la Curtea de Apel Cluj pentru evocarea fondului cauzei.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 septembrie 2014.