ÎCCJ, decizie (scj.ro #81688)

Accident de circulație soldat cu decesul unei persoane. Acțiune în daune morale. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Prescripția.

Index alfabetic : prescripție - răspundere civilă delictuală - despăgubiri - prejudiciu Decretul nr. 167/1958, art. 8 *Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulație soldat cu decesul unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată, respectiv de la data săvârșirii accidentului, având în vedere că aceste elemente i-au fost cunoscute încă de la momentul producerii evenimentului și nu de la data la care prin hotărâre penală definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și răspunderea sa penală, în situația în care reclamantul nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal.

Secția I civilă, decizia nr. 5362 din 20 noiembrie 2013 Prin sentința civilă nr. 4.995 din 5.10.2012 pronunțată de către Tribunalul Sălaj, s-a admis acțiunea reclamanților P.C. și P.A., acțiunea reclamantului P. A., decedat pe parcursul judecății, fiind însușită de reclamanții P. M., P.I. și P.T.R., împotriva pârâților R.D.F. și asigurătorul de răspundere civilă S.C. GRA R SA. București, care au fost obligați la 30.000 Euro, plătibili în lei la cursul din ziua plății, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că este lucru judecat că pârâtul R.D.F. a fost autorul unui accident de circulație în urma căruia fiul reclamanților a decedat. Prin decizia civilă nr. 340/P din 3 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, s-au admis recursurile formulate de inculpat și de către S.C.

A.R.A. S.A., Sucursala Bistrița, s-a dispus suspendarea condiționată a executării unei pedepse de 1 an închisoare și s-a fixat un termen de încercare de 3 ani. S-a redus cuantumul despăgubirilor civile de 11.880 lei daune materiale și la 80.000 lei daune morale, proporțional culpei inculpatului, de 80%. Aceste despăgubiri s-au acordat soției victimei în nume propriu dar și în calitate de reprezentant legal al fiului victimei. În cauza de față, prin acțiunea introductivă de instanță, părinții victimei sunt cei care solicită acordarea de daune morale. Instanța de fond a subliniat că acordarea printr-o hotărâre anterioară a despăgubirilor către soția și fiul victimei, în cuantumul sus arătat, nu exclude îndreptățirea și a părinților victimei la pretinderea unor daune morale, în nume propriu.

Tribunalul a apreciat că eronat a susținut pârâtul, prin întâmpinare, că instanța penală ar fi acordat despăgubiri pentru daunele morale în cuantum de 80.000 Euro, căci acest cuantum este în realitate de 80.000 lei, cum deja s-a arătat. Nici susținerea că această sumă ar fi acoperitoare pentru toți membrii familiei nu are fundament, fiind o simplă prezumție. În cauza de față, tribunalul este chemat a se pronunța exclusiv asupra cererii părinților victimei, respectiv a moștenitorilor tatălui său, fără ca acordarea unor despăgubiri către soția și fiul victimei să constituie un impediment legal pentru aceasta. Tribunalul a considerat că nu este ținut, din perspectiva dispozițiilor art. 998 C.civ., nici a aprecia asupra cuantumului despăgubirilor ce le va acorda prin raportare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța penală către soție și fiu, raportul juridic dedus judecății în cauza de față fiind unul distinct.

Fără a considera ca fiind avenită o „ierarhizare" a suferințelor umane, tribunalul a apreciat ca fiind de necontestat că pierderea unui copil este una din marile tragedii umane, marcând pentru totdeauna viața părinților. Durerea cauzată de moartea unui copil nu poate să dispară atâta timp cât părintele este în viață, căci el continuă să aibă acest statut, de părinte, și după dispariția copilului, prin legăturile nevăzute și profunde care există între cei doi, de la început. Decesul fiului reclamanților nu s-a produs în mod natural, ci a fost rezultatul unei infracțiuni comise asupra acestuia, din culpă, de către o altă persoană, pârâtul din cauza de față, R.D.F. Potrivit art. 998 C.civ., persoana care a săvârșit o faptă ilicită trebuie să repare integral prejudiciile rezultate din săvârșirea acesteia, indiferent de caracterul lor.

Daunele morale ce s-au acordat de către prima instanță reprezintă o compensare a suferinței psihice cauzate părinților victimei, cu sublinierea însă ca aceste daune nu pot fi cuantificate exact, nefiind susceptibile de o evaluare în raport de criterii obiective, stricte, efective. S-a apreciat astfel rezonabilă suma pretinsă de reclamanți, la stabilirea acesteia instanța de fond ținând seama și de culpa concretă a inculpatului de 80 %, stabilită definitiv de instanța penală, sens în care acțiunea a fost admisă în întregime, astfel cum a fost formulată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții R.D.F. și S.C. G.R.A.R. S.A. București. În apelul pârâtului R.D.F. s-a solicitat, în principal, respingerea acțiunii reclamanților ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu cheltuieli de judecată, În motivarea apelului, pârâtul a arătat că reclamanții P.A.

și P.C. (părinții victimei accidentului mortal de circulație care s-a produs la data de 1 august 2006), iar apoi (după decesul lui P.A.) și moștenitorii P.M. și P.I., au intentat acțiunea civilă la Tribunalul Sălaj, la peste 3 ani de la decesul victimei, după ce procesul penal a fost finalizat, iar hotărârea adoptată (în care s-a soluționat și latura civilă a cauzei), a rămas definitivă. Accidentul de circulație al cărui victimă a fost fiul reclamanților s-a produs la data de 1 august 2006, iar potrivit datelor din dosarul penal care a avut ca obiect cercetarea accidentului, rezultă că autorul accidentului (inculpat în cauza penală) a fost numitul R.D.F. (care are calitatea de pârât în acest dosar) și că acest făptuitor a fost găsit de organele de poliție la locul producerii accidentului, fiind identificat la aceeași dată, adică în momentele imediat următoare producerii accidentului.

Așadar, reclamanții, părinții persoanei decedate ca urmare a accidentului, au cunoscut persoana vinovată de producerea acestuia, implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1 august 2006, când s-a produs accidentul de circulație, dată la care a și început să curgă termenul de prescripție, ce avea să se împlinească cu 3 ani mai târziu. În opinia pârâtului, susținerile reclamanților în sensul că termenul de prescripție ar fi început să curgă la data la care s-au finalizat cercetările de către organele de urmărire penală și respectiv data la care s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată, nu pot fi acreditate, întrucât cauza penală nu a fost niciun moment cu autor neidentificat, și nici nu a vizat vreun dubiu, privind identitatea autorului infracțiunii de ucidere din culpă.

În aceste condiții, pârâtul a apreciat că promovarea acțiunii civile (abia la data de 14.10.2009) după aproape două luni și jumătate de la împlinirea termenului de prescripție), face necesară aplicarea prev. art. l, 3 si 8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958. În subsidiar, pârâtul arată că reclamanții din prezenta cauză nu au avut calitatea de părți vătămate în cazul infracțiunii reținute în sarcina pârâtului, nu au suferit o vătămare directă, iar latura civilă a cauzei a fost soluționată în dosarul penal nr. xxx3/337/2007 al Curții de Apel Constanța, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 340/P din 3 iunie 2009. Este incontestabil faptul că membrii familiei victimei au suferit un anumit prejudiciu moral, însă în perioada judecării cauzei penale au înțeles că este rezonabil să se constituie ca parte civilă în cauză doar P.D.

(soția victimei) și care se prezumă că a adunat pretențiile tuturor membrilor familiei victimei și a stat în proces ca parte civilă, susținând cererea de despăgubiri civile pentru totalitatea daunelor morale și pentru daunele materiale. A mai precizat pârâtul că prin decizia sus menționată a Curții de Apel Constanța, definitivă, s-au stabilit procentele de culpă la producerea accidentului reținându-se și în sarcina victimei o culpă de 20% (inculpatului revenindu-i culpa de 80%) . Această concluzie a influențat în mod evident și proporția în care s-au acordat daunele morale. A considerat pârâtul că prin decizia arătată s-a cuantificat prejudiciul moral suferit de partea civilă și s-au acordat despăgubiri pentru daunele morale în sumă de 80.000 lei, în raport de gravitatea prejudiciului moral și de principiul echității, situație în care noile pretenții materiale formulate în prezent sunt ne fondate, În apelul pârâtei S.C.

G.R.A.R. S.A., s-a solicitat, în principat, admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților intimați ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate. În motivarea apelului, pârâta a arătat că cererea intimaților reclamanți este o cerere cu caracter patrimonial și potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani. Intimații-reclamanții au avut cunoștință de procesul penal precizat și nu s-au constituit părți civile. Invocând dispozițiile art. 19 alin.(1)-(3) C.proc.pen. care reglementează situația juridică a părții vătămate, pârâta a susținut că reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze cu o acțiune civilă instanței civile în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, situație în care se suspenda acțiunea civilă până la soluționarea cauzei penale.

De asemenea, conform art. 20 alin.(1) C.proc.pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Termenul de prescripție al dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât si pe cei care răspunde de ea. În aceste condiții, pârâta a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că data de la care curge termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamanților - intimați este data de 03.06.2009, când Curtea de Apel Constanța a soluționat definitiv dosarul penal, ci data accidentului din 01.08.2006.

În subsidiar, față de cererile de despăgubire formulate de intimații- reclamanți, pârâta a solicitat reducerea cuantumului acestora având în vedere prev. art. 49 și urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, precum și de Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanții, prin întâmpinare, au menționat că susținerea că dreptul lor la acțiune s-a născut din momentul producerii accidentului este în contradicție cu principiul prezumției de nevinovăție a presupusului făptuitor, până la condamnarea definitivă a acestuia.

De la producerea accidentului - 1 august 2006 - până la soluționarea definitivă a dosarului penal - 3 iunie 2009 - aproape se împliniseră 3 ani. În opinia reclamanților, termenul general de 3 ani prevăzut de art. 1 din D. 167/1958 începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale de condamnare a inculpatului, aceea fiind data când păgubitul a cunoscut, cine este responsabil pentru paguba sa (art.8 din D. 167/58), astfel că se impune respingerea excepției invocată în ambele apeluri. Prin decizia nr.42 A din 12 martie 2013 a Curții de Apei Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost admise ambele apeluri, schimbată în tot sentința apelată, admisă excepția de prescripție și respinsă cererea de chemare în judecată pentru prescrierea dreptului material la acțiune.

Instanța de apel a reținut, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care constituie principalul motiv de apel în cazul ambilor apelanți, următoarele: Cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanții intimați este o cerere cu caracter patrimonial și potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se calculează cu începere de la momentul nașterii dreptului la acțiune.

Potrivit art. 8 din același act normativ, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". S-a apreciat că reclamanții au cunoscut persoana vinovată de producerea acestuia, implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1 august 2006, când s-a produs accidentul de circulație, dată la care a și început să curgă termenul de prescripție, ce avea să se împlinească cu 3 ani mai târziu. Dreptul la acțiune al acestor persoane nu era condiționat de stabilirea prealabilă de către o instanță penală a gradului de vinovăție al persoanei responsabile.

Acțiunea penală și procesul penal ulterior derulate împotriva pârâtului apelant nu au avut un efect de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției extinctive, deoarece aceste cazuri de întrerupere sau suspendare sunt limitativ reglementate de art. 13 și 16 din Decretul 167/1958, iar situația anterior expusă nu se regăsește în enumerarea limitativă a acestor texte. În aceste condiții, deși împrejurările în care s-a produs accidentul rutier din 01.08.2006, precum și gradul de vinovatei al pârâtului R.D. au fost stabilite în dosarul penal al Judecătoriei Zalău, intimații- reclamanții deși au avut cunoștință de procesul penal precizat, nu s-au constituit părți civile.

Invocând dispozițiile art. 19 alin.(1)-(3) C.p.p., care reglementează situația juridică a părții vătămate, reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată instanței civile în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, situație în care se suspendă acțiunea civilă până la soluționarea cauzei penale. De asemenea, conform art. 20 alin. (1) C.p.p., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fata instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. În consecință, pentru toate aceste argumente, instanța de apel a constatat că, având în vedere data accidentului - 01.08.2006 în urma căruia a decedat numitul P.A.P.

și data introducerii cererii de acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale de către intimații-reclamanți -14.10.2009, este prescris dreptul la acțiune al acestora. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții , în conformitate cu dispozițiile art. 312 pct.5 raportat la art.304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele motive: Instanța de apel a aplicat greșit legea, respectivul termenul de prescripție începând să curgă de la data condamnării, definitive a persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv de Ia condamnarea definitivă a lui R.D. F. Potrivit dispozițiilor art.23 pct.8 din Constituție, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Potrivit art. 8 din Decretul 167/1960, momentul în care păgubitul a cunoscut cine răspunde de fapta ce i-a adus prejudiciu nu este un element subiectiv, ci unul rațional, justificat, o concluzie pe care păgubitul o trage urmare unor investigații proprii, sau a unor persoane specializate. în cazul de față în urma concluziilor instanței de judecată. Sintagma prevăzută de art. 8, „cel ce răspunde de pagubă,, nu se referă la perceperea persoanei fizice ci a celui ce răspunde de paguba produsă. Acesta este un element obiectiv determinat pe cale judiciară și care nu depinde de percepția unei persoane obișnuite. Prin urmare termenul de la care recurenții reclamanți au cunoscut cine răspunde pentru decesul fiului lor, a fost acela al condamnării definitive a pârâtului R.D.F., nefiind în măsură a stabili răspunderea, când este vorba de o răspundere penală, ca fapt ilicit generator de prejudiciu.

Doar instanța prin hotărârea de condamnare a stabilit persoana răspunzătoare, în procent de 80 %, pentru accident. Prin urmare, de la dala rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, curge termenul de 3 ani. Motivarea instanței de apel, că nu s-ar fi constituit părți civile în dosarul penal, deși au știut de existența lui, nu îi poate priva de dreptul unei cereri separate, pe cale civilă. Au mai susținut că nu sunt în culpă că procesul penal a durat 3 ani . Dreptul lor la acțiunea civilă este calculat în limita a 3 ani de la data la care au știut cine răspunde pentru pierderea lor, în condițiile în care identificarea persoanei care răspunde pentru o faptă penală, legiuitorul a dat-o în sarcina organelor judiciare și a instanței de judecată.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele: Recurenții reclamanți au criticat hotărârea pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (l) din Decretul nr.167/1958 în vigoare la data săvârșirii faptei licite, respectiv pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu. Astfel, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 dispun că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulație având ca autor pe pârâtul R.D.F., soldat cu decesul fiului reclamanților inițiali P.C. și P.A., care a avut loc la data de 1.08.2006. Instanța de apel a constatat că termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii accidentului, moment față de care acțiunea, introdusă la 13.10.2009 este prescrisă, iar reclamanții susțin că termenul de prescripție curge de la rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare a autorului pentru ucidere din culpă, 3.06.2009, dată la care au cunoscut făptuitorul, până la acea dată operând în sarcina acestuia prezumția de nevinovăție. Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției.

Astfel, ca regulă, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut de existența pagubei și a persoanei vinovate. În speță, faptul ilicit cauzator de prejudicii și existența prejudiciului au fost cunoscute la data decesului victimei accidentului de circulație. Problema litigioasă ce se impune a fi soluționată este reprezentată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a persoanei vinovate. Reclamanții au susținut că prescripția a început să curgă la data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și răspunderea sa penală, acesta fiind condamnat pentru ucidere din culpă.

Înalta Curte apreciază că acesta interpretare contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției extinctive, existența unui proces penal, neconstituind, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 un caz de întrerupere a cursului prescripției. Astfel o asemenea interpretare este aplicabilă, așa cum judicios a reținut instanța de apel, numai în situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată, întrucât, potrivit art. 20 C. p.p., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Or în cazul dedus judecății se constată că reclamanții nu au uzitat de calea procedurala pusă la dispoziția lor de legea procesual penală, întrucât nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Pe de altă parte, potrivit art. 19 C.p.p., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Aceasta este situația vizată de principiul potrivit căruia penalul ține în loc civilul, aplicabil însă, doar în situația în care, în fața instanței civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces, în termenul general de prescripție, judecata în fața instanței civile urmând a fi suspendată până la soluționarea laturii penale.

În cauza de față reclamanții nu au intentat un proces civil în termenul de prescripție ce a curs de la data la care au cunoscut de existența prejudiciului, 1.08.2006, ci cu mult după acest termen, respectiv la 13.10.2009, când procesul penal se încheiase prin decizia nr.340 din 3.06.2009 a Curții de Apei Constanta. Inițierea acestui mecanism al răspunderii civile delictuale, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă în procesul penal, este independentă de derularea procesului penal, având în vedere că existența prejudiciului și persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului și în condițiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de drept public, în care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni.

Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform art. 22 CPP, respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acțiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să prevadă expres această excepție. Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării judecații unei astfel de acțiuni civile, ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea dispozițiilor legale, în termenele defipte de lege.

În ceea ce privește afirmația referitoare la efectul întreruptiv pe care prezumția de nevinovăție a autorului faptei ilicite l-ar fi avut asupra prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, până la momentul stabilirii definitive a vinovăției penale, cu consecința identificării, la acel moment, a persoanei care ar fi cauzat prejudiciul, aceasta nu poate fi reținută ca o motivație a atitudinii procesuale de pasivitate a reclamanților, întrucât această prezumție acționează sub forma menționată numai în raportul juridic de stabilire a răspunderii penale; în cel de drept civil dedus prezentei judecăți, partea care face o afirmație trebuie să o probeze, dovedind că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în privința pârâtului indicai ca autor al unei fapte ilicite.

Dacă pentru a proba existența acestor elemente, respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, era necesară valorificarea situației juridice stabilită în procesul penal, atunci, după cum s-a menționat anterior, reclamanții aveau posibilitatea să solicite suspendarea procesului, pornit în condițiile legii civile, până la stabilirea definitivă în penal a existenței acestor elemente. În consecință, Înalta Curte apreciază că reclamanții puteau cere antrenarea răspunderii civile delictuale, față de ei, a autorului accidentului soldat cu decesul fiului lor în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care au cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată, neexistând o dispoziție legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripție.

Față de aceste împrejurări, reținând corecta interpretare a dispozițiilor legale aplicabile de către instanța de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.