ÎCCJ, decizie (scj.ro #81688)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81688) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Accident
de circulație soldat cu decesul unei persoane. Acțiune în daune
morale. Momentul de la care începe să curgă termenul de
prescripție al dreptului material la acțiune.
Cuprins pe materii :
Drept
civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Prescripția.
Index
alfabetic :
prescripție
-
răspundere civilă
delictuală
-
despăgubiri
-
prejudiciu
Decretul nr. 167/1958, art. 8
*Notă : Decretul
nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
Data de la care începe să curgă termenul de
prescripție a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii
răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat
alteia un prejudiciu printr-un accident de circulație soldat cu decesul
unei persoane, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile a
cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată,
respectiv de la data săvârșirii accidentului, având în vedere că
aceste elemente i-au fost cunoscute încă de la momentul producerii
evenimentului și nu de la data la care
prin
hotărâre penală definitivă, a fost stabilit gradul de
culpă al autorului
accidentului
și răspunderea sa penală, în situația în care reclamantul
nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal.
Secția
I civilă, decizia nr. 5362
din 20 noiembrie 2013
Prin sentința civilă nr. 4.995 din 5.10.2012
pronunțată
de către Tribunalul Sălaj, s-a admis acțiunea reclamanților
P.C. și P.A., acțiunea reclamantului P.
A., decedat pe parcursul judecății, fiind însușită
de reclamanții P.
M., P.I. și P.T.R., împotriva pârâților
R.D.F. și asigurătorul de răspundere civilă S.C. GRA
R SA. București, care au fost obligați
la 30.000 Euro, plătibili în lei la
cursul din ziua
plății, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de fond a reținut că este lucru
judecat
că pârâtul R.D.F. a fost autorul unui accident de circulație în urma
căruia fiul reclamanților a decedat.
Prin decizia civilă nr. 340/P din 3 iunie 2009 a
Curții de Apel Constanța, s-au admis recursurile formulate de
inculpat și de către S.C. A.R.A. S.A., Sucursala Bistrița, s-a
dispus suspendarea condiționată a executării
unei pedepse de 1 an închisoare și s-a fixat
un termen de încercare de 3 ani.
S-a redus cuantumul despăgubirilor
civile de 11.880 lei daune materiale și la 80.000 lei daune morale,
proporțional culpei inculpatului, de 80%.
Aceste despăgubiri
s-au acordat soției victimei în nume propriu dar și în calitate de
reprezentant
legal al fiului victimei.
În cauza de față, prin acțiunea introductivă
de instanță, părinții victimei sunt cei care solicită
acordarea de daune morale.
Instanța de fond a subliniat că acordarea printr-o
hotărâre anterioară a despăgubirilor către soția
și fiul victimei, în cuantumul sus arătat, nu exclude
îndreptățirea și a părinților victimei la pretinderea
unor daune morale, în nume propriu.
Tribunalul a apreciat că eronat a susținut pârâtul,
prin întâmpinare, că instanța penală ar fi acordat
despăgubiri pentru daunele morale în cuantum de 80.000 Euro, căci
acest cuantum este în realitate de 80.000 lei, cum deja s-a arătat. Nici
susținerea că această sumă ar fi acoperitoare pentru
toți membrii familiei nu are fundament, fiind o simplă
prezumție.
În cauza de față, tribunalul este chemat a se
pronunța exclusiv asupra cererii părinților victimei, respectiv
a moștenitorilor tatălui său, fără ca acordarea unor
despăgubiri către soția și fiul victimei să constituie
un impediment legal pentru aceasta.
Tribunalul a considerat că nu este ținut, din
perspectiva dispozițiilor art. 998 C.civ., nici a aprecia asupra
cuantumului despăgubirilor ce le va acorda
prin raportare la cuantumul despăgubirilor acordate de
instanța penală către soție
și fiu, raportul
juridic dedus judecății în cauza de față fiind unul
distinct.
Fără a considera ca fiind avenită o
„ierarhizare" a suferințelor umane,
tribunalul
a apreciat ca fiind de necontestat că pierderea unui copil este una din
marile
tragedii umane, marcând pentru totdeauna viața părinților.
Durerea
cauzată de moartea unui copil
nu poate să dispară atâta timp cât părintele este în
viață, căci el continuă să aibă acest statut, de
părinte, și după dispariția copilului,
prin
legăturile nevăzute și profunde care există între cei doi,
de la început. Decesul fiului reclamanților nu s-a
produs în mod natural, ci a fost rezultatul unei infracțiuni comise
asupra acestuia,
din culpă, de
către o altă persoană, pârâtul din cauza de față,
R.D.F.
Potrivit art. 998 C.civ., persoana care a săvârșit o
faptă
ilicită
trebuie
să repare integral prejudiciile rezultate din săvârșirea
acesteia, indiferent de caracterul lor. Daunele morale ce s-au acordat de
către prima instanță reprezintă o compensare a
suferinței psihice cauzate părinților victimei, cu sublinierea
însă ca aceste daune nu pot fi cuantificate exact, nefiind susceptibile de
o evaluare în raport de criterii obiective, stricte, efective.
S-a apreciat astfel rezonabilă suma pretinsă de
reclamanți, la stabilirea acesteia instanța de fond ținând seama
și de culpa concretă a inculpatului de 80 %, stabilită definitiv
de instanța penală, sens în care acțiunea a fost admisă în
întregime, astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei hotărâri au
declarat apel pârâții R.D.F. și S.C.
G.R.A.R.
S.A. București.
În apelul pârâtului R.D.F. s-a solicitat,
în principal, respingerea
acțiunii
reclamanților ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea ca
neîntemeiată a acțiunii, cu cheltuieli de judecată,
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că
reclamanții P.A. și P.C. (părinții victimei accidentului
mortal de circulație care s-a produs la data de 1 august 2006), iar apoi
(după decesul lui P.A.) și moștenitorii P.M. și P.I., au
intentat acțiunea civilă la Tribunalul Sălaj, la peste 3 ani de
la decesul victimei, după ce procesul penal a fost finalizat, iar
hotărârea adoptată (în care s-a soluționat și latura
civilă
a cauzei), a rămas
definitivă.
Accidentul de circulație al cărui victimă a fost
fiul reclamanților s-a
produs la data
de 1 august 2006, iar potrivit datelor din dosarul penal care a avut
ca
obiect cercetarea accidentului, rezultă că autorul accidentului
(inculpat în cauza penală) a fost numitul R.D.F. (care are calitatea de
pârât în acest dosar) și că acest făptuitor a fost găsit de
organele de poliție la locul producerii accidentului, fiind identificat la
aceeași dată, adică în momentele imediat următoare
producerii accidentului. Așadar, reclamanții, părinții
persoanei
decedate ca urmare a
accidentului, au cunoscut persoana vinovată de producerea
acestuia,
implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1
august 2006, când s-a produs accidentul de circulație, dată la care a
și început să curgă termenul de prescripție, ce avea
să se împlinească cu 3 ani mai târziu.
În opinia pârâtului, susținerile reclamanților în
sensul că termenul de prescripție ar fi început să curgă la
data la care s-au finalizat cercetările de către organele de
urmărire penală și respectiv data la care s-a dispus trimiterea
inculpatului în judecată, nu pot fi acreditate, întrucât cauza penală
nu a fost
niciun moment cu autor neidentificat,
și nici nu a vizat vreun dubiu, privind
identitatea autorului
infracțiunii de ucidere din culpă.
În aceste condiții, pârâtul a apreciat că promovarea
acțiunii civile (abia la data de 14.10.2009) după aproape două
luni și jumătate de la împlinirea termenului de prescripție),
face necesară aplicarea prev. art. l, 3 si 8 alin.(1) din Decretul
nr.167/1958.
În subsidiar, pârâtul arată că reclamanții din
prezenta cauză nu au avut calitatea de părți vătămate
în cazul infracțiunii reținute în sarcina pârâtului, nu au suferit o
vătămare directă, iar latura civilă a cauzei a fost
soluționată în dosarul penal nr. xxx3/337/2007 al Curții de Apel
Constanța, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 340/P din 3
iunie 2009.
Este incontestabil faptul că membrii familiei victimei au
suferit un anumit prejudiciu moral, însă în perioada judecării cauzei
penale au înțeles că este rezonabil să se constituie ca parte
civilă în cauză doar P.D. (soția victimei) și care se
prezumă că a adunat pretențiile tuturor membrilor familiei
victimei și a stat în proces ca parte
civilă, susținând cererea de despăgubiri civile
pentru
totalitatea daunelor morale și pentru daunele materiale.
A mai precizat pârâtul că prin decizia sus
menționată a Curții de Apel
Constanța,
definitivă, s-au stabilit procentele de culpă la producerea
accidentului
reținându-se și în sarcina victimei o culpă
de 20% (inculpatului revenindu-i culpa de 80%) . Această concluzie a
influențat în mod evident și proporția în care s-au acordat
daunele morale.
A considerat pârâtul că prin decizia arătată s-a
cuantificat prejudiciul moral suferit de partea civilă și s-au
acordat despăgubiri pentru daunele morale
în sumă de 80.000
lei,
în
raport de gravitatea prejudiciului moral și de principiul
echității,
situație în care noile pretenții materiale formulate în prezent sunt
ne fondate,
În apelul pârâtei S.C. G.R.A.R. S.A., s-a solicitat, în
principat, admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinței
atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților intimați ca
fiind prescrisă, iar în subsidiar, reducerea cuantumului
despăgubirilor acordate.
În motivarea apelului, pârâta a arătat că cererea
intimaților reclamanți este o cerere cu caracter patrimonial și
potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul
la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani.
Intimații-reclamanții au avut
cunoștință de procesul penal precizat și nu s-au constituit
părți civile.
Invocând dispozițiile art. 19 alin.(1)-(3) C.proc.pen. care
reglementează situația juridică a părții
vătămate, pârâta a susținut că reclamanții
aveau posibilitatea să se adreseze cu o
acțiune civilă instanței civile în interiorul
termenului
de prescripție de 3 ani, situație în care se suspenda acțiunea
civilă până la soluționarea cauzei penale. De asemenea, conform
art. 20 alin.(1)
C.proc.pen., persoana
vătămată constituită parte civilă în procesul penal
poate să
pornească acțiune în fața instanței
civile, dacă instanța penală, prin hotărâre
rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată
acțiunea civilă.
Termenul de prescripție al dreptului la acțiune în
repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă
de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât
paguba cât si pe cei care răspunde de ea.
În aceste condiții, pârâta a susținut că
instanța de fond a apreciat în mod greșit că data de la care
curge termenul de prescripție al dreptului la acțiune al
reclamanților - intimați este data de
03.06.2009, când Curtea de Apel Constanța a
soluționat
definitiv dosarul penal, ci data accidentului din 01.08.2006.
În subsidiar, față de cererile de despăgubire
formulate de intimații-
reclamanți,
pârâta a solicitat reducerea cuantumului acestora având în vedere prev.
art.
49 și urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și
reasigurările în România, precum și de Normele privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin
accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor.
Referitor la excepția
prescripției dreptului la acțiune, reclamanții, prin
întâmpinare,
au menționat că susținerea că dreptul lor la acțiune
s-a născut din momentul producerii accidentului este în contradicție
cu principiul prezumției de nevinovăție a presupusului
făptuitor, până la condamnarea definitivă a
acestuia. De la producerea accidentului - 1
august 2006 - până la soluționarea
definitivă a dosarului
penal - 3 iunie 2009 - aproape se împliniseră 3 ani. În opinia
reclamanților, termenul general de 3 ani prevăzut de art. 1 din D.
167/1958 începe să curgă de la data rămânerii definitive a
deciziei penale de condamnare
a
inculpatului, aceea fiind data când păgubitul a cunoscut, cine este
responsabil
pentru paguba sa (art.8
din D. 167/58), astfel că se impune respingerea excepției
invocată
în ambele apeluri.
Prin decizia nr.42 A din 12 martie 2013 a
Curții de Apei Cluj,
Secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal
au fost
admise ambele apeluri,
schimbată în tot
sentința
apelată, admisă excepția de prescripție și
respinsă cererea de chemare în judecată pentru prescrierea dreptului
material la acțiune.
Instanța de apel a reținut, cu
privire la
excepția prescripției dreptului material la
acțiune, excepție care constituie principalul motiv de apel în cazul
ambilor apelanți, următoarele:
Cererea de chemare în judecată
introdusă de către reclamanții intimați este
o
cerere cu caracter patrimonial și
potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul
la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care
se
calculează cu începere de la momentul nașterii dreptului la
acțiune. Potrivit art. 8 din același act normativ, „prescripția
dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta
ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care
răspunde de ea".
S-a apreciat că reclamanții au
cunoscut persoana vinovată de producerea
acestuia,
implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1
august 2006, când s-a produs accidentul de circulație, dată la care a
și început să curgă termenul de prescripție, ce avea
să se împlinească cu 3 ani mai târziu. Dreptul la acțiune al
acestor persoane nu era condiționat de stabilirea prealabilă de
către o instanță penală a gradului de vinovăție
al persoanei responsabile.
Acțiunea penală și procesul penal ulterior
derulate împotriva pârâtului apelant nu au avut un efect de suspendare sau de
întrerupere a cursului
prescripției
extinctive, deoarece aceste cazuri de întrerupere sau suspendare sunt limitativ
reglementate de art. 13 și 16 din Decretul 167/1958, iar situația
anterior
expusă nu se regăsește în enumerarea limitativă
a acestor texte.
În aceste condiții, deși împrejurările în care
s-a produs accidentul rutier din 01.08.2006, precum și gradul de vinovatei
al pârâtului R.D. au fost stabilite în dosarul penal al Judecătoriei
Zalău, intimații-
reclamanții
deși au avut cunoștință de procesul penal precizat, nu s-au
constituit
părți civile.
Invocând dispozițiile art. 19 alin.(1)-(3) C.p.p., care
reglementează situația juridică a părții
vătămate, reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze cu
o cerere de chemare în judecată instanței civile în interiorul
termenului de prescripție de 3 ani, situație în care se suspendă
acțiunea civilă până la soluționarea cauzei penale. De
asemenea, conform art. 20 alin. (1) C.p.p., persoana vătămată
constituită parte civilă în procesul penal poate să
pornească acțiune în fata instanței civile, dacă
instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă,
a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
În consecință, pentru toate aceste argumente,
instanța de apel a constatat că, având în vedere data accidentului - 01.08.2006
în urma căruia a decedat numitul P.A.P. și data introducerii
cererii de acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale de către
intimații-reclamanți -14.10.2009, este prescris dreptul la
acțiune al acestora.
Împotriva acestei decizii au declarat
recurs
reclamanții
, în conformitate cu dispozițiile art.
312 pct.5 raportat la art.304 pct. 9 C.proc.civ., pentru
următoarele motive:
Instanța de apel a aplicat greșit
legea, respectivul termenul de prescripție
începând să curgă de la data condamnării,
definitive a persoanei vinovate de
producerea
accidentului, respectiv de Ia condamnarea definitivă a lui R.D.
F.
Potrivit dispozițiilor art.23 pct.8 din Constituție,
până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești de condamnare, persoana este considerată
nevinovată.
Potrivit art. 8 din
Decretul 167/1960, momentul în care păgubitul a cunoscut cine
răspunde
de fapta ce i-a adus prejudiciu nu este un element subiectiv, ci unul
rațional, justificat, o concluzie pe care
păgubitul o trage urmare unor investigații
proprii, sau a unor
persoane specializate. în cazul de față în urma concluziilor
instanței de judecată.
Sintagma prevăzută de art. 8,
„cel ce răspunde de pagubă,, nu se referă la
perceperea persoanei fizice ci a celui ce răspunde
de paguba produsă. Acesta este
un
element obiectiv determinat pe cale judiciară și care nu depinde de
percepția
unei persoane obișnuite.
Prin urmare termenul de la care recurenții reclamanți
au cunoscut cine răspunde pentru decesul fiului lor, a fost acela al condamnării
definitive a pârâtului R.D.F., nefiind în măsură a stabili
răspunderea, când este
vorba de o
răspundere penală, ca fapt ilicit generator de prejudiciu. Doar
instanța
prin hotărârea de condamnare a stabilit persoana
răspunzătoare, în procent de 80
%,
pentru accident. Prin urmare, de
la dala rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, curge
termenul de 3 ani.
Motivarea instanței de apel, că
nu s-ar fi
constituit părți civile în dosarul penal, deși au
știut de existența lui, nu îi poate priva de dreptul unei cereri
separate, pe cale civilă.
Au mai susținut că nu sunt în
culpă că procesul penal a durat 3 ani
.
Dreptul lor la acțiunea civilă este calculat în limita a 3 ani de la
data la care au știut cine răspunde pentru
pierderea lor, în condițiile în care identificarea persoanei care
răspunde pentru o
faptă
penală, legiuitorul a dat-o în sarcina organelor judiciare și a
instanței de
judecată.
Analizând decizia recurată prin
prisma criticilor formulate, Înalta Curte a
reținut
următoarele:
Recurenții reclamanți au criticat hotărârea
pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (l) din Decretul
nr.167/1958 în vigoare la data săvârșirii faptei licite, respectiv
pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de
prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul
stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei
persoane care a cauzat alteia un prejudiciu.
Astfel, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul
nr.167/1958 dispun că
prescripția
dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta
ilicită,
începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât
paguba cât și pe cel care
răspunde de ea.
În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este
reprezentată de accidentul de circulație având ca autor pe pârâtul
R.D.F., soldat cu
decesul fiului
reclamanților inițiali P.C. și P.A., care a
avut loc la
data de 1.08.2006.
Instanța de apel a constatat că termenul de
prescripție începe să curgă de la data săvârșirii
accidentului, moment față de care acțiunea, introdusă la
13.10.2009 este prescrisă, iar
reclamanții susțin că termenul de prescripție curge de la
rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare a
autorului pentru
ucidere din culpă, 3.06.2009, dată la care au
cunoscut făptuitorul, până la acea dată operând în sarcina
acestuia prezumția de nevinovăție.
Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul
instanței de apel care a procedat la o corectă interpretare și
aplicare a legii în materia prescripției.
Astfel, ca regulă, termenul de
prescripție începe să curgă de la data la care
păgubitul
a cunoscut de existența pagubei și a persoanei vinovate.
În speță, faptul ilicit cauzator de prejudicii și
existența prejudiciului au fost cunoscute la data decesului victimei
accidentului de circulație.
Problema litigioasă ce se impune a fi soluționată
este reprezentată de data
de la care
începe să curgă termenul de prescripție, raportat la
identificarea,
din perspectiva celui vătămat, a persoanei
vinovate.
Reclamanții au susținut că
prescripția a început să curgă la data la care, prin
hotărâre
judecătorească definitivă, a fost stabilit gradul de culpă
al autorului
accidentului și
răspunderea sa penală, acesta fiind condamnat pentru ucidere din
culpă.
Înalta Curte apreciază că acesta interpretare
contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției extinctive,
existența unui proces penal, neconstituind, potrivit dispozițiilor
art. 16 din Decretul nr. 167/1958 un caz de întrerupere a cursului
prescripției.
Astfel o asemenea interpretare este aplicabilă, așa
cum judicios a reținut instanța de apel, numai în situația în
care acțiunea civilă ar fi fost pornită în
cadrul procesului penal și ar fi rămas
nesoluționată, întrucât, potrivit art. 20 C.
p.p., persoana
vătămată constituită parte civilă în procesul penal
poate să pornească acțiune în fața instanței civile,
dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă
definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea
civilă.
Or în cazul dedus judecății se
constată că reclamanții nu au uzitat de calea
procedurala
pusă la dispoziția lor de legea procesual penală, întrucât nu
s-au constituit părți civile în procesul penal.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 C.p.p., persoana
vătămată care
nu s-a
constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța
civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor
morale pricinuite prin
infracțiune. Judecata în fața
instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă
a cauzei penale.
Aceasta este situația vizată de
principiul potrivit căruia penalul ține în loc
civilul,
aplicabil însă, doar în situația în care, în fața instanței
civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă
a intentat un proces, în termenul general de prescripție, judecata în
fața instanței civile urmând a fi suspendată până la
soluționarea laturii penale.
În cauza de față
reclamanții nu au intentat un proces civil în termenul de prescripție
ce a curs de la data la care au cunoscut de existența prejudiciului,
1.08.2006, ci cu mult după acest termen, respectiv la 13.10.2009, când
procesul
penal se încheiase prin decizia nr.340 din 3.06.2009 a
Curții de Apei Constanta.
Inițierea acestui mecanism al răspunderii civile
delictuale, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă
în procesul penal, este independentă de derularea procesului penal, având
în vedere că existența prejudiciului și persoana
făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii
accidentului și în condițiile în care, raportul juridic civil este
distinct de cel penal, de drept public, în care se urmărește
stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârșirea
unei infracțiuni. Faptul că anumite elemente din raportul penal se
impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al
răspunderii civile delictuale, conform art. 22 CPP, respectiv
existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a
vinovăției acesteia, nu înseamnă că dreptul material la
acțiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor
elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să prevadă expres
această excepție. Dimpotrivă, legea face referire la
posibilitatea suspendării judecații unei astfel de acțiuni
civile, ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea
dispozițiilor legale, în termenele defipte de lege.
În ceea ce privește afirmația referitoare la efectul
întreruptiv pe care
prezumția de
nevinovăție a autorului faptei ilicite l-ar fi avut asupra
prescripției
dreptului la acțiune al reclamanților,
până la momentul stabilirii definitive a
vinovăției
penale, cu consecința identificării, la acel moment, a persoanei care
ar
fi cauzat prejudiciul, aceasta nu poate fi reținută ca o
motivație a atitudinii procesuale de pasivitate a reclamanților,
întrucât această prezumție acționează sub forma
menționată numai în raportul juridic de stabilire a răspunderii
penale; în cel de drept civil dedus prezentei judecăți, partea care
face o afirmație trebuie
să o
probeze, dovedind că sunt îndeplinite condițiile răspunderii
civile delictuale
în privința pârâtului indicai ca autor al unei
fapte ilicite.
Dacă pentru a proba existența acestor elemente,
respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o
și a vinovăției acesteia, era necesară valorificarea
situației juridice stabilită în procesul penal, atunci, după cum
s-a menționat anterior, reclamanții aveau posibilitatea să
solicite suspendarea procesului, pornit în condițiile legii civile,
până la stabilirea definitivă în penal a existenței acestor
elemente.
În consecință, Înalta Curte
apreciază că reclamanții puteau cere antrenarea
răspunderii civile delictuale, față de ei,
a autorului accidentului soldat cu decesul
fiului
lor în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care
au cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată,
neexistând o dispoziție legală care să întrerupă cursul
acestui termen de prescripție.
Față de aceste împrejurări, reținând corecta
interpretare a dispozițiilor legale aplicabile de către instanța
de apel, nefiind incident motivul de recurs
întemeiat
pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a respins
recursul
ca nefondat.