ÎCCJ, decizie (scj.ro #152713)

Acțiune în răspundere civilă extracontractuală. Momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic : acțiune în răspundere civilă extracontractuală

prescripția dreptului material la acțiune

condiție suspensivă

C. civ. din 1864, art. 493, art. 494, art. 1017

Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (1), (3), art. 16 alin. (1) lit. a), c)

Faptul că reclamanta a înțeles să-și valorice creanța pretinsă mai întâi printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, respinsă irevocabil prin hotărâre judecătorească, iar, ulterior, printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă extracontractuală nu poate conduce la concluzia că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data respingerii cererii inițiale.

Astfel, alegerea greșită a temeiului juridic de către reclamantă nu poate justifica amânarea începutului termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât această împrejurare ar echivala, pe de o parte, cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente și, pe de altă parte, cu protejarea unei atitudini nediligente a creditorului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 531 din 27 februarie 2018

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la 16 iunie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. și administrator judiciar C. S.P.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Registrul Auto Român la plata sumei de 3.054.323,48 lei, compusă din: suma de 1.106.669,98 lei, reprezentând contravaloarea materialelor pentru lucrările suplimentare executate la sediul R.A.R. - Piatra Neamț; suma de 788.420 lei, reprezentând daune-interese, evaluate provizoriu și calculate până la 2 iunie 2015; suma de 96.903,11 lei, reprezentând contravaloarea muncii prestate, evaluată provizoriu; suma de 1.061.473,18 lei, reprezentând dobânda legală la aceste sume, calculată de la data scadenței, respectiv aprilie 2007 și până la 2 iunie 2015, urmând a fi calculată în continuare până la plata efectivă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 493 și art. 494 C. civ. din 1864.

Prin întâmpinarea depusă la 5 august 2015, pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010 și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9, art. 11, art. 13, art. 17 și art. 23 din Legea nr. 10/1995, art. 1270 C. civ. și O.U.G. nr. 60/2001.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2015, Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a VI-a civile a Tribunalului București la 12 ianuarie 2016, sub nr. x/3/2015*.

Prin sentința civilă nr. 954/2016 din 17 februarie 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. și administrator judiciar C. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. și administrator judiciar C. S.P.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prin întâmpinarea depusă la 17 iunie 2016, pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1506A/2016 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, prin administrator special B. și administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva sentinței civile nr. 954/2016 din 17 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. și administrator judiciar C. S.P.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei din apel și, în rejudecare, admiterea apelului, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În drept, recurenta-reclamantă nu a indicat motivele de casare pe care își întemeiază recursul.

Recurenta-reclamantă a structurat criticile de nelegalitate în cinci motive de recurs.

În cadrul primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, fără să aplice și alin. 2 și alin. 3 ale aceluiași articol.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este nelegală întrucât, pe de o parte, calculul termenului de prescripție este greșit, iar, pe de altă parte, termenul de prescripție nu a început să curgă de la data procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007, ci de la data pronunțării deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013, de către Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, care reprezintă data nașterii raportului de drept.

Recurenta-reclamantă a susținut că decizia anterior evocată reprezintă și condiția suspensivă prevăzută la art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, condiția suspensivă s-a împlinit la data efectuării expertizei judiciare în dosarul nr. x/3/2010, prin care s-a constatat că lucrările suplimentare au fost solicitate de intimata-pârâtă și au fost efectuate de recurenta-reclamantă, fiind parțial plătite de intimata-pârâtă.

Prin urmare, pretențiile recurentei-reclamante erau sub condiție suspensivă la începutul litigiului din cadrul dosarului nr. x/3/2010, fiind incerte realitatea și necesitatea lucrărilor suplimentare anterior evocate, precum și temeiul lor.

Al doilea motiv de recurs vizează pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens s-a arătat că, în urma soluționării dosarului nr. x/3/2010, au intrat în puterea lucrului judecat considerentele prin s-a reținut că lucrările se află în afara contractului.

Or, acest aspect reprezintă o recunoaștere irevocabilă a existenței lucrărilor la cererea beneficiarului și implicit a dreptului recurentei-reclamante la acțiune, în temeiul art. 493 C. civ. din 1864.

Astfel, termenul de prescripție a fost întrerupt, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prin recunoașterea dreptului, introducerea unei cereri și prin plată, ca act începător de executare.

După evocarea dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a subliniat că existența lucrărilor suplimentare realizate cu materialele sale nu este contestată de intimata-pârâtă, care a refuzat plata acestora, întrucât nu au bază contractuală.

Odată cu pronunțarea deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013, de către Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a deschis calea unei acțiuni în răspundere civilă extracontractuală, în temeiul art. 493 C. civ. din 1864.

Astfel, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 493 C. civ. din 1864 s-a născut la momentul pronunțării sentinței civile nr. 976 din 7 martie 2012, de către Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, întrucât, până la acea dată, recurenta-reclamantă a avut credința că se află pe tărâm contractual.

Prin al treilea motiv de recurs s-a susținut că instanța de apel a ignorat incidența dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât actul începător de executare este reprezentat de plata parțială făcută de intimata-pârâtă la finalizarea lucrărilor suplimentare.

Al patrulea motiv de recurs vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 348 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a statuat că dreptul material la acțiune s-a născut la momentul încheierii procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007, reținând că aceasta este și poziția procesuală a reclamantei care are valoarea unei mărturisiri.

În legătură cu acest aspect, s-a susținut că aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanta a recunoscut că dreptul material la acțiune s-a născut la momentul încheierii procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007 a fost combătută prin motivele din cererea de apel.

În sprijinul acestei susțineri, recurenta-reclamantă a reprodus o parte din motivele invocate prin acțiunea introductivă.

Prin ultimul motiv de recurs s-a arătat că, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 273/1993, contractul încheiat între părți este în vigoare de la data semnării și până la data încheierii procesului-verbal de recepție finală.

Având în vedere că intimata-pârâtă susține că nu s-a realizat recepția finală rezultă că, din punct de vedere juridic, contractul este încă în vigoare.

Or, consecința juridică a acestui fapt este că recurenta-reclamantă este îndreptățită la plată pe durata contractului, întrucât dreptul material la acțiune nu se prescrie cât timp contractul este în vigoare.

Mai mult decât atât, procesul-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007 este un act provizoriu în care s-a consemnat că obiectivul este funcțional și nu conduce la încetarea contractului.

Procesul-verbal anterior evocat este atacat chiar de intimata-pârâtă cu acțiune în contencios administrativ, cu motivarea că nu are caracter definitiv.

Or, această atitudine procesuală are valoarea unei recunoașteri din partea intimatei-pârâte a faptului că perioada contractuală nu este încheiată, astfel încât este nelegală aprecierea instanței de apel în sensul că raportul juridic contractual a încetat.

La 13 februarie 2017, intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 13 iunie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

În ședința din 14 noiembrie 2017, constatând că recursul nu poate fi soluționat conform art. 493 alin. 5 sau art. 493 alin. 6 C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. 7 din același act normativ, o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen de judecată la 27 februarie 2018, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că, deși recurenta-reclamantă nu a indicat în drept motivele de casare pe care își întemeiază recursul, prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate care pot fi subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia se poate cere casarea unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține în esență că termenul de prescripție trebuia calculat de la data pronunțării deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013 de către Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, care reprezintă condiția suspensivă la care face referire art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 1017 C. civ. din 1864, „Obligația sub condiție suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor și incert. Obligația condițională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”.

Condiția suspensivă este o modalitate a actului juridic civil de a cărei realizare depinde nașterea drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că decizia civilă nr. 4968 din 14 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, nu reprezintă o condiție suspensivă în sensul art. 1017 C. civ. din 1864.

Faptul că recurenta-reclamantă a înțeles să-și valorice creanța pretinsă, mai întâi, printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, respinsă irevocabil prin decizia anterior evocată, iar ulterior, printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă extracontractuală, nu poate conduce la concluzia că termenul de prescripție a început să curgă de la data respingerii cererii inițiale.

Astfel spus, alegerea greșită a temeiului juridic de către recurenta-reclamantă nu poate justifica amânarea începutului termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât această împrejurare ar echivala cu protejarea unei atitudini nediligente a creditorului.

Dat fiind că expertiza reprezintă un mijloc de probă în procesul civil rezultă că nu poate fi asimilat unei condiții suspensive nici raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/3/2010, prin care s-a constatat că lucrările suplimentare au fost solicitate de intimata-pârâtă și au fost efectuate de recurenta-reclamantă.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, iar recepția acestor lucrări a fost consemnată în procesul-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007, rezultă că dreptul la acțiune al recurentei-reclamante s-a născut la data încheierii procesului-verbal respectiv.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă de la data de 23 aprilie 2007, conform art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al recurentei-reclamante nefiind afectat de o condiție suspensivă.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, autoarea recursului susține în esență că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 întrucât, în urma soluționării dosarului nr. x/3/2010, au intrat în puterea lucrului judecat considerentele prin s-a reținut că lucrările se află în afara contractului, aspect care reprezintă o recunoaștere irevocabilă a existenței lucrărilor la cererea beneficiarului și, implicit, a dreptului recurentei-reclamante la acțiune, în temeiul art. 493 C. civ. din 1864.

Criticile de nelegalitate subsumate acestui de recurs sunt nefondate, întrucât cazul de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 vizează recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Cu alte cuvinte, recunoașterea trebuie să provină de la debitorul împotriva căruia se încearcă valorificarea dreptului, având natura unui manifestări unilaterale de voință din partea debitorului.

Or, recunoașterea la care face referire recurenta-reclamantă nu îndeplinește cerințele textului art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât considerentele din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/3/2010 vizează aprecieri ale instanțelor de judecată cu privire la existența lucrărilor suplimentare, iar nu o recunoaștere din partea intimatei-pârâte.

Criticile prin care s-a arătat că la data pronunțării deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013 de către Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a deschis calea unei acțiuni în răspundere civilă extracontractuală sunt nefondate pentru considerentele prin care s-a demonstrat caracterul nefondat al primului motiv de recurs.

În plus, față de considerentele anterior prezentate, instanța supremă subliniază că dreptul la acțiunea în răspundere civilă extracontractuală este conferit de lege, iar nu de instanța de judecată.

În altă ordine de idei, formularea acțiunii în răspundere civilă extracontractuală nu este condiționată de o hotărâre judecătorească prealabilă care să-i indice recurentei-reclamante calea procesuală de urmat, întrucât temeiul juridic al acestei acțiuni îl reprezintă legea, iar nu hotărârea instanței de judecată.

Al treilea motiv de recurs

,

prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în privința actului începător de executare reprezentat de plata parțială efectuată de intimata-pârâtă la finalizarea lucrărilor suplimentare, este invocat strict formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a indicat în concret plata parțială la care face referire.

Astfel, în lipsa indicării unor criterii care să permită identificarea plății parțiale pretins efectuate de către intimata-pârâtă pentru o parte din lucrările suplimentare nu se poate reține incidența cazului întreruptiv de prescripție prevăzut la art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la al patrulea motiv de recurs, prin care este criticată greșita reținere a poziției procesuale a recurentei-reclamante referitoare la data nașterii dreptului la acțiune, instanța supremă reține că acest motiv de recurs nu este susceptibil de a conduce la casarea deciziei recurate, întrucât soluțiile instanțelor devolutive nu s-au întemeiat pe o mărturisire a recurentei-reclamante în legătură cu data nașterii dreptului la acțiune.

Față de această constatare, criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs apar ca fiind lipsite de relevanță în economia litigiului de față, nefiind susceptibile să influențeze soluția dată asupra recursului, astfel încât examinarea lor devine inutilă.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, prin care se susține în esență că este încă în vigoare contractul încheiat între părți, recurenta-reclamantă fiind îndreptățită la plată, întrucât dreptul material la acțiune nu se prescrie cât timp contractul este în vigoare, instanța supremă constată că criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt specifice unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Or, recurenta-reclamantă a învestit prima instanță cu o acțiune în răspundere civilă extracontractuală, întemeiată pe dispozițiile art. 493 și art. 494 C. civ. din 1864 din materia accesiunii imobiliare.

Cum în apel nu se pot schimba calitatea părților, obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, conform art. 478 alin. 3 C. proc. civ., soluție care se impune și în recurs, conform art. 494 din același act normativ, instanța supremă va înlătura criticile subsumate ultimului motiv de recurs, întrucât tind la schimbarea temeiul juridic al acțiunii introductive, fiind formulate cu depășirea limitelor învestirii.

Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.