Decizia nr. 4805/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Prescripția extinctivă. Momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind accesoriile unui drept principal

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la 13 iunie 2016, sub dosarul nr. x/3/2016, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 7.021.622,531 lei, reprezentând penalități aferente debitului de 8.464.885,51 lei, calculate pentru perioada 13.06.2013 - 17.12.2014. În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ., art. 1350, art. 1381, art. 1469-1470, art. 1489, art. 1531, art. 1538 și art. 1547 C. civ., art. 720 3 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6940 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, ca prescrisă. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 32.213,12 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în principal că scadența facturilor din care provine debitul principal, asupra cărora s-au calculat penalitățile de întârziere din prezentul litigiu, se situează înainte de data intrării în vigoare a prevederilor Noului Cod civil (01.10.2011), în cauză fiind incidente dispozițiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958. Prima instanță a mai reținut că, față de caracterul accesoriu al penalităților în raport cu debitul principal asupra căruia au fost calculate, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune privind penalitățile a început să curgă la același moment cu termenul de prescripție al dreptului la acțiune privind debitul principal, conform principiului instituit prin art. 1 alin. 2 din Decretul nr.167/1958. Așadar, față de scadențele facturilor menționate în Anexa la raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul nr. x/3/2012 al Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a rezultat că momentul nașterii dreptului material la acțiune se situează în intervalul 30.07.2010 - 25.09.2010. Totodată, s-a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012, finalizat prin sentința civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, rămasă irevocabilă, și obligarea pârâtei SC C. SRL la plata către reclamantă a sumei de 8.464.885,51 lei, reprezentând contravaloare produse livrate în perioada 07.06.2010-08.10.2010, precum și penalități de întârziere calculate în temeiul clauzei penale incluse în contractul încheiat între părți, pentru perioada cuprinsă între scadența facturilor și data de 12.06.2013, a determinat întreruperea cursului prescripției, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, exclusiv în privința pretențiilor deduse judecății în cauza respectivă, nu și a celor din prezenta acțiune.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL împotriva sentinței civile nr. 6940 din 1 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 662/A2017 din 5 aprilie 2017. Totodată, a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 6940 din 1 noiembrie 2016 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la prima instanță. În argumentarea acestei hotărâri s-a reținut în principal că au fost aplicate greșit dispozițiile referitoare la prescripție de către prima instanță, respectiv art. 1 alin. 2 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, s-a avut în vedere că penalitățile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere când nu este achitat debitul principal și că nu poate fi primită reținerea primei instanțe în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind un drept accesoriu începe să curgă odată cu termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind dreptul principal, fiind evident că prescripția nu poate să curgă înainte de a se naște însuși dreptul pretins. S-a mai constatat că prescripția dreptului material la acțiune pentru penalitățile ulterioare datei de 13.06.2013 nu a fost întreruptă prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, nu pentru că nu au fost solicitate în cadrul acelui litigiu, ci pentru că dreptul material la acțiune pentru plata acestor penalități nici nu se născuse la data formulării acțiunii din acest dosar. Așadar, pentru penalitățile corespunzătoare perioadei 13.06.2013 - 17.12.2014 prescripția nu putea să curgă decât cel mai devreme de la data nașterii dreptului reclamantei SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, de a solicita obligarea pârâtei SC C. SRL la plata acestora, adică 13.06.2013, în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, iar cum acțiunea a fost formulată la data de 13.06.2016, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit. Totodată, s-a mai reținut incidența dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că un nou termen de prescripție în privința dreptului principal a început să curgă la data la care sentința civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, a rămas definitivă. Așadar, dreptul la acțiune privind dreptul principal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București nu era prescris la data formulării acțiunii ce face obiectul prezentului litigiu, fiind exercitat în interiorul termenului de prescripție, iar conform dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost recunoscut acest drept principal începând să curgă un nou termen de prescripție, nefiind împlinite prescripțiile nici pentru accesoriile datorate începând cu data de 13.06.2013. Instanța de apel a mai reținut că, în respectarea principiului disponibilității, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, nu poate fi sancționată pentru că nu ar fi solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata penalităților în cadrul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București, câtă vreme exercitarea dreptului material la acțiune pentru plata accesoriilor poate fi făcută distinct de acțiunea în care se valorifică dreptul principal.

Împotriva deciziei civile nr. 662/A2017 din 5 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta SC C. SRL București, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate. În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale privind prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune. Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 1 alin. 2 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă se interpretează sistematic, în sensul că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept principal, respectiv prestație principală succesivă, s-a stins și dreptul la acțiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal. În cauză, dezlegările date de către instanța de apel, în sensul soluției de respingere a excepției prescripției extinctive invocată de pârâta SC C. SRL București și de anulare a sentinței primei instanțe, sunt greșite. Dreptul la acțiune privind drepturile accesorii trebuie exercitat în limitele termenului de prescripție a dreptului material la acțiune vizând dreptul principal, având în vedere art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, precum și faptul că interpretarea art. 12 din același act normativ nu se poate face decât în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale . În consecință, cursul prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind drepturile accesorii sub aspectul începutului, întreruperii, suspendării, împlinirii este concomitent cu cursul prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind dreptul principal. Astfel, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept principal sau prestație principală succesivă, s-a stins și dreptul la acțiune privind fiecare drept accesoriu dreptului principal sau prestației principale succesive. Or, teza din decizia recurată are ca efect multiplicarea termenului de prescripție de 3 ani a dreptului la acțiune pentru valorificarea unui drept principal în atâtea termene de prescripție câte zile datorează dobânda, ceea ce este eronat, deoarece ar însemna să se nască tot atâtea litigii - drepturi la acțiune - câte prescripții au început să curgă. O altă critică se referă la dezlegarea dată de către instanța de apel cu privire la respectarea principiului disponibilității sub acest aspect recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat că prin exercitarea acțiunii pentru valorificarea dreptului principal la data de 9 februarie 2012 - ce făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 Tribunalul București, Secția a VI-a civilă - s-a întrerupt prescripția extinctivă pentru debitul principal și pentru penalitățile acumulate până la data de 12.06.2013, în raport de conținutul cererii precizatoare depusă la termenul din 13.06.2013. S-a precizat că au fost deduse judecății următoarele pretenții: 8.464.855,51 lei reprezentând debit principal, 6.520.462,29 lei reprezentând penalități calculate până la data de 22.01.2012 și suma de 6.450.219,9 lei reprezentând penalități aferente perioadei 22.01.2012 – 12.06.2013. Litigiul a durat între 09.02.2012 și 09.04.2014, iar la instanțele de fond reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, nu a solicitat penalitățile născute ulterior datei de 12.06.2013, deși prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 și ale art. 294 alin. (2) C. proc. civ. permiteau ca, în funcție de durata litigiului, drepturile accesorii să poată fi deduse judecății pentru evitarea incidenței sancțiunii prescripției dreptului la acțiune pentru valorificarea dreptului principal și accesoriile acestuia. Astfel, în opinia recurentei-pârâte, exercitarea dreptului la acțiune pentru valorificarea drepturilor accesorii sau penalităților pentru perioada ulterioară datei de 12.06.2013 putea fi făcută pe cale separată, numai cu respectarea prevederilor Decretului nr. 167/1958. În consecință, în conformitate cu principiul accesorium sequitur principale , interpretarea coroborată cu dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958 impune soluția conform căreia, în speță, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data exigibilității accesoriilor sau penalităților și se împlinește la data la care s-a împlinit termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii pentru debitul principal - 25.09.2013 - deoarece o dată cu stingerea dreptului la acțiune pentru debitul principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile sau penalitățile. Ultima critică se referă la interpretarea greșită dată de către instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, a întreruperii cursului prescripției dreptului material la acțiune privind dreptul principal și a momentului de la care începe să curgă un nou termen de prescripție pentru drepturile accesorii dreptului principal. În această privință, recurenta-pârâtă SC C. SRL a susținut că, în speță, întreruperea prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, a intervenit prin exercitarea dreptului material la acțiune, respectiv prin formularea cererii de chemare în judecată la data de 09.02.2012, care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București, Secția a VI - a civilă și care a fost admisă. Iar, în cazul în care cererea a fost admisă se naște și dreptul de a cere executarea silită și a obține executarea silită a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, potrivit art. 1868 C. civ. În final, recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat că este exclusă teza potrivit căreia, deși în privința dreptului principal valorificat prin exercitarea acțiunii s-a născut dreptul de a cere executarea silită și a început să curgă termenul de prescripție a dreptului de a mai formula cerere de executare silită ar putea să „înceapă să curgă un nou termen de prescripție a dreptului material la acțiune„ în privința aceluiași drept deja executat și epuizat.

Intimata-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a prezentat situația de fapt, după care a arătat că motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu pot fi primite, deoarece nu au fost invocate în apel. Argumentele recurentei referitoare la prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 sunt identice cu cele invocate la pct. 2.5 din întâmpinarea depusă în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare întrucât nu sunt aduse critici deciziei recurate. Totodată, prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 raportat la considerentele deciziei atacate nu sunt incidente în prezenta cauză. În opinia intimatei-reclamante, hotărârea instanței de apel este temeinică și legală având în vedere că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. 2 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, stabilind că pentru fiecare creanță termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului și că dreptul la acțiune pentru penalitățile ulterioare datei de 13.06.2013 nu era născut la data introducerii acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București și că acesta s-a născut cel mai devreme la data pronunțării sentinței în primă instanță.

Recurenta-pârâtă SC C. SRL a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă reiterând în esență criticile formulate prin cererea de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., iar după expunerea succintă a circumstanțelor cauzei și a motivelor de recurs, raportorul și-a exprimat opinia în sensul că recursul este admisibil în principiu. Prin încheierea din 6 martie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La dosar nu s-au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză și a stabilit termen de judecată la 13 noiembrie 2018, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. 7 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte l-a respins pentru următoarele considerente: Chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin prisma căreia recurenta-pârâtă SC C. SRL invocă greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, precum și ignorarea dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. b) din același act normativ. Din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă se critică în principal momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind accesoriile unui drept principal, ce fac obiectul prezentului litigiu, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă SC C. SRL a susținut că, în speță, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data exigibilității accesoriilor și se împlinește la data la care s-a împlinit termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii pentru debitul principal. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei SC A. SRL are ca obiect obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 7.021.622,531 lei, reprezentând penalități aferente debitului de 8.464.885,51 lei, calculate pentru perioada 13 iunie 2013 - 17 decembrie 2014, în raport cu clauza penală din contractul cadru încheiat între părțile litigante la data de 17 iulie 2008, în condițiile în care debitul principal, care a făcut obiectul unui litigiu - dosarul nr. x/3/2012 al Tribunalului București - a fost stins la data de 18 decembrie 2014. Stingerea debitului de mai sus de către pârâta SC C. SRL a fost efectuată la data de 18 decembrie 2014, în dosarul de executare nr. x/2014 al BEJ D., în raport cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, rămasă irevocabilă, prin care pârâta SC C. SRL a fost obligată la plata sumei de 8.464.885,51 lei reprezentând contravaloare produse livrate, 6.520.462,29 lei penalități de întârziere calculate până la data de 22.01.2012 și 6.450.219,9 lei penalități de întârziere calculate de la data de 22.01.2012 până la data de 12.06.2013. Teza recurentei-pârâte SC C. SRL potrivit căreia odată cu stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept principal s-a stins și dreptul la acțiune privind fiecare drept accesoriu dreptului principal nu poate fi reținută, fiind contrară dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost. În acest sens, art.10.3 din contractul cadru se prevede că „furnizorul are dreptul să pretindă o penalitate în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere calculate la valoarea facturilor restante, pentru întârzierea față de termenul de plată stabilit la art. 9.3 ...”. În cauză, instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata debitului, ca drept subiectiv principal, iar stingerea dreptului principal nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor. Împrejurarea că întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităților de întârziere din prezenta cerere de chemare în judecată, a fost stins nu conduce la stingerea dreptului la acțiune privind fiecare drept accesoriu aferent dreptului principal, cum greșit susține recurenta-pârâtă SC C. SRL, cât timp pentru penalitățile născute și exigibile în fiecare zi de întârziere curge o prescripție deosebită. De altfel, se observă că întreaga argumentație a recurentei-pârâte SC C. SRL conduce la nemulțumirea acesteia în ceea ce privește neaplicarea prevederilor art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Or, astfel cum a reținut și instanța de apel dispozițiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 au în vedere stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal prin prescripție, și nu prin exercitare, dreptul material la acțiunea privind dreptul principal și care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 fiind exercitat în termen. Așadar, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel faptul că prescripția dreptului material la acțiune pentru penalitățile corespunzătoare perioadei 13.06.2013-17.12.2014 a început să curgă de la data nașterii dreptului reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la plata acestora, respectiv la data de 13.06.2013, în raport cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind formulată la data de 13.06.2016, deci în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani. În ceea ce privește întreruperea prescripției se observă că recurenta-pârâtă SC C. SRL se rezumă la susținerea conform căreia, potrivit art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, aceasta a intervenit la data de 9 februarie 2012, dată la care s-a exercitat dreptul material la acțiune privind dreptul principal și care făcut obiectul dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalului București. Sub aspectul întreruperii prescripției se constată că instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 17 din Decretul nr 167/1958, prin prisma cărora s-a constatat că un nou termen de prescripție în privința dreptului principal a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 5353 din 11 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, și că nu sunt împlinite nici prescripțiile pentru accesoriile datorate începând cu data de 13.06.2013. Referitor la critica vizând aplicarea principiului disponibilității se observă că recurenta-pârâtă SC C. SRL critică de fapt atitudinea reclamantei SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. IPURL, privind modul în care acesta a înțeles să-și exercite drepturile procesuale născute din contractul încheiat între părți, critică ce nu poate fi reținută, având în vedere că exercitarea dreptului material la acțiune pentru plata accesoriilor poate fi făcută și distinct de acțiunea în care se valorifică dreptul principal. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că nu sunt fondate criticile pârâtei privind nelegalitatea deciziei pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., a respinS recursul pârâtei SC C. SRL declarat împotriva deciziei civile nr. 662/A din 5 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, ca nefondat.