ÎCCJ, decizie (scj.ro #122533)

Transport pe căile ferate. Contract-cadru. Acțiune în pretenții. Termenul de prescripție aplicabil în raport cu natura convenției

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de transport

termen de prescripție

O.G. nr. 7/2005, art. 37, art. 68

Decretul nr. 167/1958, art. 3

Împrejurarea că, prin contract, părțile au stabilit doar regulile și condițiile generale pentru încheierea unor contracte de transport, care urmau să fie întocmite cu respectarea dispozițiilor speciale în materie prevăzute de Regulamentul de transport pe căile ferate, nu schimbă natura convenției și nu depășește limitele unui contract-cadru, care dă naștere unei obligații de a contracta, respectiv de a încheia, în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condițiile stabilite prin contractul-cadru.

Astfel, în absența îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 37 din Regulamentul de transport pe căile ferate, constând în predarea mărfii, întocmirea, semnarea și ștampilarea scrisorii de trăsură, nu se poate considera că s-a încheiat un contract de transport, actul încheiat de părți având natura unui contract-cadru, supus dispozițiilor dreptului comun în ceea ce privește prescripția, respectiv termenului general de prescripție de trei ani.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371 din 19 mai 2015

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin sentința nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată în dosarul nr. xx99/1371/2011 al Tribunalului Specializat Mureș s-au respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de intervenientul accesoriu Y.E., s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC G.F.R. SA București împotriva pârâtei SC A. SA, cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 8.896.169,26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. 34/19.06.2009, cu 143.299,72 lei cheltuieli de judecată. S-a admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Y.E., precum și, în parte, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 261.362,4972 lei.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanta SC G.F.R. SA București a solicitat, prin acțiunea precizată, obligarea pârâtei la plata sumei de 58.222.006,18 lei reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat, cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. 34 din 10 iunie 2009.

În motivarea acțiunii, invocând dispozițiile art. 969, art. 1084-1086 C. civ., reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii contractuale a pârâtei derivate din neexecutarea convenției încheiate.

Analizând, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intervenientul accesoriu Y.E. și însușită de pârâta SC A. SA, tribunalul a respins această excepție cu motivarea că în cauză contractul nr. 34/2009 constituie un acord cadru de prestări servicii de transport, căruia nu i se aplică dispozițiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România. Termenul special de  prescripție de un an prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acțiunilor izvorâte din contractul de transport exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, nu și în acțiunile operatorului de transport îndreptate împotriva beneficiarului care refuză să contracteze în baza unui acord-cadru, caz în care se aplică termenul general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din  Decretul nr. 167/1958.

Reluând prevederile art. 37 alin. (1) și (2) din Regulament, referitoare la contractul de transport și condițiile necesare pentru a se considera încheiat, prima instanță a arătat că, în absența îndeplinirii acestor condiții expres prevăzute, rezultă că în speță s-a încheiat un contract cadru, și nu un contract de transport, cu consecința că este incident termenul general de prescripție de trei ani, și nu cel prevăzut de norma specială.

În privința fondului litigiului – în cadrul căruia s-a examinat ca apărare pe fond și  inadmisibilitatea acțiunii în despăgubiri, invocată de intervenientul Y.E. – s-a reținut că, contractul nr. 34/2009 are ca obiect obligații de a face, constând în prestarea de servicii de transport feroviar de către reclamanta SC G.F.R. SA București și privește expedițiile de mărfuri predate spre transport de clientul SC A. SA sau de un terț în numele clientului în perioada 1 iulie 2009 – 31 decembrie 2012.

În conformitate cu dispozițiile Cap. VI pct. c, pârâta SC A. SA, în calitate de client, și-a asumat obligații în legătură cu derularea contractului, constând în comunicarea cantităților lunare estimate ale programului de transport, elaborarea acestui program împreună cu prestatorul, întocmirea documentelor de transport, utilizarea pe toată durata numai a serviciilor de transport ale reclamantei, cu condiția ca aceasta să satisfacă în totalitate necesarul de  transport al clientului.

Întrucât contractul nu și-a produs efectele în perioada de valabilitate, tribunalul, analizând condițiile răspunderii civile contractuale, a apreciat pe baza probelor administrate că pretențiile reclamantei sunt întemeiate în parte, admițând acțiunea în această măsură.

Prin decizia nr. 32 din 28 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile formulate de pârâta SC A. SA și intervenientul accesoriu Y.E., cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de intervenție, admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC G.F.R. SA București, ca fiind prescrisă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 143.299,72 lei către pârâta SC A. SA, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași hotărâri, reclamanta fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 46.283,34 lei și, respectiv, 46.333,34 lei către intervenientul Y.E.

În privința apelurilor declarate de pârâtă și intervenient, instanța de apel, analizând  conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., motivul constând în soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune a arătat că din modul de reglementare a transportului de mărfuri, potrivit Titlului III din Regulamentul privind transportul pe Căile Ferate Române, rezultă fără echivoc că prescripția dreptului acțiunii privind expedițiile de mărfuri, reglementată prin art. 68, în cuprinsul Cap. V este aplicabil ambelor părți contractante.

Prin urmare, fără a distinge în funcție de titularul acțiunii – operator de transport feroviar sau beneficiar – art. 68 alin. (1) instituie regula potrivit căreia acest drept izvorât din contractul de transport se prescrie în termen de un an. În ipoteza în care legiuitorul ar fi înțeles să instituie excepții de la  această regulă le-ar fi prevăzut în mod expres, cum a procedat în privința transportului feroviar de călători, stabilind prin art. 33 din Regulament termene diferite.

Referitor la momentul în care a început să curgă termenul de prescripție, prevăzut de art. 68 alin. (3) lit. c) din Regulament, acesta este reprezentat de ziua în care dreptul poate fi exercitat, respectiv data de 29 iunie 2009, - când reclamanta a recepționat adresa pârâtei privind refuzul de a-și îndeplini obligațiile contractuale asumate. La această dată, reclamantei i s-a născut dreptul la acțiune, iar corespondența ulterioară nu constituie un motiv de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției dreptului la acțiune izvorât din contractul nr. 34/2009.

În consecință, instanța de apel a apreciat că excepția prescripției este întemeiată, motiv pentru care a admis apelurile pârâtei și intervenientului, cu consecința respingerii apelului reclamantei. Criticile vizând fondul cauzei nu au mai fost analizate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.F.R. SA București solicitând în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor, recurenta a invocat motivele de nelegalitate derivate din încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material  la acțiune.

În mod concret, recurenta a susținut că, contractul nr. 34/2009 reprezintă un acord-cadru de prestări servicii căruia nu i se aplică art. 68 din Regulament privind transportul pe căile ferate din România.

Convenția părților stabilește termenii generali de colaborare între părți în vederea realizării de prestări servicii de transport feroviar a unor mărfuri determinate ulterior, prin comenzi succesive.

În aceste condiții, a arătat recurenta, contractului nr. 34/2009 îi sunt aplicabile prevederile dreptului comun în  materie în ceea ce privește prescripția extinctivă a  dreptului material la acțiune și doar transporturile și prestațiile efectuate în baza acestui contract sunt  supuse dispozițiilor speciale ale Regulamentului, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 37 din Regulament, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ. Această concluzie rezultă în mod expres din Cap. IV al contractului în litigiu, potrivit căruia transporturile și prestațiile prevăzute în contract sunt supuse Regulamentului, nu și contractul-cadru.

În conformitate cu dispozițiile legale menționate, contractul de transport efectiv se consideră a fi încheiat dacă sunt îndeplinite condițiile expres menționate, respectiv primirea mărfii încărcate în mijlocul de transport de către operatorul feroviar, însoțirea mărfii de scrisoarea de trăsură completată de expeditor și ștampilarea datei de către operatorul de transport feroviar.

Prin urmare, doar comenzile succesive de transport efectuate în baza contractului nr. 34/2009 ar fi fost supuse formalităților prevăzute de Regulament și ar fi avut caracterul real consacrat în doctrină contractelor de transport, inclusiv în privința prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. Concluzia rezultă și din Anexa 3 la contract, care stabilește întreaga procedură ce trebuia respectată la comenzile succesive de transport, respectiv încărcarea mărfii, întocmirea listelor de predare-primire, aplicarea semnăturilor și ștampilelor  de către agenții părților, ceea ce demonstrează faptul că numai după îndeplinirea acestor formalități se reglementau propriu-zis condițiile de transport.

Deși nu sunt incidente speței, dispozițiile art. 68 din Regulament, contrar celor reținute prin decizia recurată, termenul de prescripție de un an este aplicabil doar acțiunilor formulate împotriva operatorului de transport feroviar, nu și împotriva beneficiarului. Interpretarea  sistematică a prevederilor Regulamentului relevă faptul că actul normativ reglementează condițiile angajării răspunderii operatorului, și nu condițiile răspunderii beneficiarului. În  consecință, și art. 68 referitor la „prescripția dreptului acțiunii privind expedițiile de mărfuri” vizează acțiunile exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, și nu ipoteza în care acesta este titularul acțiunii, motiv pentru care dispoziția legală nu este aplicabilă speței.

Pe de altă parte, a susținut recurenta, deși nu sunt incidente dispozițiile legale care reglementează termenul special de prescripție de un an, în speță a intervenit întreruperea acestui termen, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prin recunoașterea neexecutării obligațiilor asumate de pârâtă astfel cum rezultă din corespondența și atitudinea pârâtei, care inclusiv în anul 2011 a păstrat deschisă posibilitatea executării contractului nr. 34/2009.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă SC A. SA a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că părțile au încheiat un contract de transport supus dispozițiilor speciale ale Regulamentului de transport pe căile ferate, și nu un contract-cadru, fiind incidente în privința termenului de prescripție dispozițiile art. 68 care nu fac distincție între titularii acțiunii, termen al cărui curs nu a fost întrerupt.

Susținând, în esență, aceleași apărări, intimatul-intervenient Y.E., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi  expuse.

Litigiul a fost generat de neexecutarea contractului nr. 34/2009, atât părțile cât și instanțele interpretând diferit natura contractului și, prin consecință, termenul de prescripție aplicabil.

Astfel, la data de 10 iunie 2009 între reclamanta SC G.F.R. SA București, în calitate de prestator, și SC A. SA, în calitate de client, s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 34/2009, având ca obiect „efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar pentru toate expedițiile de mărfuri, încărcate în vagoane sau UTI, predate la transport de client sau de o terță parte, în numele clientului sau care au ca destinatar clientul”.

Contractul intră în vigoare începând cu data de 1 iulie 2009, fiind valabil până la data de 31 decembrie 2012, cu posibilitatea prelungirii prin acordul părților.

Cap. VI stabilește obligațiile și răspunderile comune ale părților contractante constând în respectarea actelor normative care reglementează efectuarea transporturilor pe calea ferată, întocmirea de comun acord a reglementărilor privind modul de lucru, precum și obligațiile și răspunderile specifice prestatorului și clientului. În privința obligațiilor asumate de client, în speță pârâta SC A. SA, rezultă că aceasta s-a obligat, printre altele, să comunice în scris transportatorului cantitățile lunare estimate ale programului de transport și să întocmească corect și în conformitate cu reglementările specifice în vigoare documentele de transport pentru fiecare expediție, să  utilizeze pe toată durata contractului numai serviciile de transport feroviar ale prestatorului, cu condiția ca acesta să satisfacă în totalitate necesarul de transport al clientului.

De asemenea, prin convenție părțile au reglementat în termeni generali criteriile de stabilire a tarifelor, emiterea facturilor și modul de plată, precum și modificarea, completarea și rezilierea contractului.

Raportat la conținutul clauzelor, tribunalul a apreciat că părțile au încheiat un contract-cadru în baza căruia urmau a se încheia contractele de transport cu respectarea condițiilor prevăzute de Regulamentul de transport pe căile ferate, iar instanța de apel a considerat - fără a prezenta și raționamentul care a determinat această  concluzie - că în speță s-a încheiat un contract de transport.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că prin decizia recurată, în absența oricăror argumente referitoare la natura contractului, s-a apreciat că în speță se aplică termenul special de prescripție de un an prevăzut de art. 68 din  Regulament. Analiza naturii convenției din litigiu era obligatorie deoarece a format obiectul disputei părților și dezlegarea era esențială pentru stabilirea termenului de prescripție aplicabil.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, contractul nr. 34/2009 nu reprezintă un  contract de transport, ci un contract-cadru pe care părțile l-au încheiat în vederea efectuării serviciilor de transport feroviar.

Potrivit Cap. IV din convenția părților, transporturile și prestațiile prevăzute în cadrul acesteia sunt supuse reglementărilor privind transportul pe căile ferate din România. Acest Regulament a fost aprobat prin  O.G. nr. 7/2005, care prin art. 37 referitor la  încheierea contractului de transport stabilește în conformitate cu alin. (1) că „contractul de transport reprezintă înțelegerea dintre operatorul de transport feroviar și client, prin care primul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinație și să o predea destinatarului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, contractul de transport se consideră încheiat dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: operatorul feroviar a primit marfa încărcată în mijlocul de transport, însoțit de scrisoarea de trăsură completată și semnată de expeditor și operatorul de transport feroviar, a aplicat ștampila cu data pe toate exemplarele scrisorii de trăsură.

Prin urmare, este corectă interpretarea recurentei în sensul că, contractul de transport este un contract real, supus regulilor speciale prevăzute de art. 37 din O.G. nr. 7/2005, iar în absența îndeplinirii cumulative a acestor condiții nu se poate considera că în speță s-a încheiat un  contract de transport.

Din această perspectivă în mod corect a argumentat prima instanță în interpretarea clauzelor contractului nr. 34/2009, că părțile printr-un contract-cadru au stabilit regulile și condițiile generale pentru încheierea contractelor de transport, care urmau să fie întocmite cu respectarea dispozițiilor speciale în materie prevăzute de Regulamentul de transport.

În alți termeni, împrejurarea că prin contractul nr. 34/2009 s-a convenit asupra elementelor esențiale, respectiv a modului de executare a obligațiilor, bonificațiilor, modalității de plată, modificării sau încetării contractului, nu schimbă natura convenției și nu depășește limitele unui contract-cadru, care dă naștere unei obligații de a contracta, respectiv de a încheia, în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condițiile stabilite prin contractul-cadru.

Astfel cum s-a menționat, dispozițiile art. 37 din actul normativ indicat prevăd condiții exprese ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se încheia contractul de transport feroviar.

În lipsa îndeplinirii acestor condiții constând în predarea mărfii, întocmirea, semnarea și ștampilarea scrisorii de trăsură, rezultă, fără echivoc, faptul că nu s-a încheiat contractul de transport, iar contractul nr. 34/2009 are natura unui contract-cadru, supus dispozițiilor dreptului comun, respectiv termenului general de prescripție de trei ani.

Termenul de prescripție de un an pentru acțiunile derivate din executarea contractelor de transport, reglementat de art. 68 din Regulament se aplică acțiunilor izvorâte din contractul de transport, calificare exclusă, din perspectiva art. 37 din Regulament, pentru contractul din litigiu.

În consecință, analizarea criticilor referitoare la inaplicabilitatea acestor dispoziții legale pentru ipoteza în care titularul acțiunii este operatorul de transport feroviar și, respectiv, întreruperea cursului prescripției este inutilă și lipsită de interes.

În concluzie, decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată prin soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în sensul admiterii acesteia, fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului declarat de reclamanta SC G.F.R. SA București și în conformitate cu art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare urmând ca, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel să examineze toate motivele și apărărilor părților și să administreze probele  necesare și utile justei soluționări a cauzei.