ÎCCJ, decizie (scj.ro #230236)

Contract de transport internațional de mărfuri. Acțiune a transportatorului împotriva casei de expediții. Termenul de prescripție incident

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de transport/Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Contract de transport internațional de mărfuri

Excepția prescripției dreptului material la acțiune

Termen special de prescripție

Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele

Convenția CMR, art. 1, art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 41

Decretul nr. 451/1972

C. civ., art. 2517

Legea nr. 71/2011, art. 140

Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) încheiată la Geneva în 19.05.1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, stabilește reguli uniforme și general aplicabile pentru contractele de transport rutier internațional, acoperind aspecte precum încheierea și executarea contractului de transport, răspunderea transportatorului, inclusiv dispoziții referitoare la reclamații și acțiuni precum și la termenele de prescripție în cadrul cărora acțiunile judiciare, derivând din contractele de transport internațional de mărfuri, trebuie exercitate.

Reglementând termenele de prescripție în cadrul cărora trebuie exercitate acțiunile la care se referă art. 31 din Convenție, dispozițiile art. 32 alin. (1) din același tratat internațional stipulează cu titlu de regulă generală că „acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de un an”, fără a distinge în funcție de obiectul litigiului ori de partea contractantă care promovează acțiunea judiciară.

În acest context, chiar dacă o serie întreagă de dispoziții ale Convenției CMR se referă în mod explicit la acțiuni/reclamații promovate de beneficiarul transportului, caracterul general al normelor inserate în art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (1) din Convenție nu permit a se concluziona că acele acțiuni derivate dintr-un contract de transport internațional de mărfuri care sunt promovate de transportator împotriva beneficiarului ori împotriva casei de expediții ar fi excluse din sfera de aplicabilitate a Convenției.

Prin urmare, acțiunea promovată de transportator împotriva casei de expediții, derivată dintr-un contract de transport internațional de mărfuri, este supusă termenului de prescripție de 1 an reglementat de art. 32 alin. (1) din Convenția CMR, iar nu termenului general de prescripție de 3 ani reglementat de legislația națională (art. 2517 C. civ.).

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 228 din 5 februarie 2025

Prin sentința civilă nr. 1007/21.11.2023, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea în pretenții formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligând reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 11.205,74 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterii cauzei spre rejudecare și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 253/A/16.05.2024, Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul ca nefondat și a obligat reclamanta să-i plătească intimatei-pârâte suma de 11.243,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea demersului procesual, recurenta a invocat încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material reglementate de art. 1 și art. 32 din Convenția referitoare la transportul internațional de mărfuri pe șosele din 19.05.1956 (

Convenția CMR)

, respectiv de art. 2.517 C. civ., cu referire la natura raportului juridic dintre părți, față de pretențiile solicitate și care succed efectuarea transportului.

Circumstanțiat criticii privind neconformitatea hotărârii recurate prin raportare la aplicarea dispozițiilor art. 1 și art. 32 din Convenția CMR, titulara recursului a susținut că instanța de apel a interpretat

stricto sensu

aplicabilitatea acestora în speță, doar prin natura juridică a contractului de transport internațional, fără a analiza

lato sensu

obiectul și natura pretențiilor solicitate.

Astfel, a reproșat instanței de apel faptul că nu a efectuat nicio distincție cu privire la calitatea părților, obiectul și natura pretențiilor, respectiv că nu a avut în vedere faptul că transportul efectuat de aceasta a fost cu succes; drept urmare, a apreciat că nu erau incidente clauzele care guvernează activitatea de transport, rămânând doar pretențiile derivate din contract, consecința nerespectării obligațiilor de plată de către intimata-pârâtă, casă de expediții, ulterioare efectuării transportului.

În opinia recurentei, dispozițiile art. 32 din Convenția CMR se referă doar la acele situații rezultate din executarea transportului și predarea mărfurilor, nu și acțiunile având ca obiect plata prețului transportului efectuat.

Cum pretenția dedusă judecății, chiar dacă are la bază contractul de transport internațional, nu se încadrează în ipotezele reglementate de lit. a) și b) ale articolului menționat, a susținut că greșit a reținut instanța de apel dispozițiile Convenției CMR referitoare la prescripția dreptului material la acțiune în termen de 1 an.

De asemenea, a apreciat că doar răspunderea transportatorilor în relația cu beneficiarii acestor servicii de transport este reglementată de Convenția CMR, nu și cea dintre transportator și casa de expediții privind plata prețului, în această situație fiind incidente dispozițiile art. 2.521 alin. (2) C. civ., care statuează că termenul de prescripție este de 1 an, numai dacă acțiunea în restituire este îndreptată împotriva transportatorului.

Per a contrario,

în cazul în care pretențiile sunt formulate de către transportator împotriva expeditorului, a susținut că termenul de prescripție aplicabil este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

A conchis în sensul că termenul de prescripție este de 1 an doar pentru acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă îndreptată împotriva transportatorului, fiind de 3 ani, pentru cea îndreptată fie împotriva beneficiarului, fie împotriva transportatorului atunci când contractul a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează greșita apreciere a instanței de apel cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 2.517 C. civ.

În argumentare, după expunerea raporturilor contractuale derivate din contractele de transport încheiate între părți, recurenta a afirmat că pentru plata prețului transportului efectuat s-a născut un drept de creanță care succede transportului și care are corelativ o obligație patrimonială ulterioară contractului încheiat între expeditor și clientul final.

Având în vedere că marfa transportată de aceasta a ajuns la destinație fără niciun impediment, conform condițiilor agreate atât în contractul dintre expeditor și client, cât și în cel dintre expeditor și transportator, iar clientul final a achitat contravaloarea transportului către expeditor, a susținut că a încetat orice efect care ar putea face obiectul Convenției CMR.

Așa fiind, neîndeplinirea obligațiilor de plată de către intimata-pârâtă, casă de expediții, în beneficiul acesteia, face obiectul unor raporturi de prestări servicii intermediare, astfel că termenul pentru recuperarea creanței este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, iar în subsidiar, în situația admiterii recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A afirmat că, în materia transporturilor, prescripția dreptului material la acțiune este reglementată de două acte normative: Codul civil - art. 2.521, care prevede un termen de prescripție special de 1 an, aplicabil transporturilor interne, respectiv Convenția CMR - art. 32, care prevede un termen de prescripție special de 1 an, aplicabil transporturilor internaționale de mărfuri, cum este cazul în speță.

De asemenea, a susținut că termenul de prescripție, de 1 an, aferent dreptului material la acțiune deținut de S.C. A. S.R.L. pentru întreaga creanță solicitată începe să curgă în termen de 3 luni de la semnarea contractului de transport; în consecință, față de data ultimului contract încheiat între părți, 24.03.2020, a arătat că dreptul material la acțiune pentru recuperarea creanțelor s-a prescris începând cu 21.06.2020.

Totodată, a învederat că instanța de apel în mod judicios a statuat că prevalează Convenția CMR asupra Codului civil, întrucât creanța pretinsă provine dintr-o serie de transporturi internaționale, că termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 32 din Convenția CMR, care nu face nicio distincție între natura pretențiilor, calitatea părților sau modalitatea în care s-a finalizat transportul, respectiv că, astfel cum reiese din art. 1, art. 31 și art. 32 din Convenție, aceasta este aplicabilă inclusiv acțiunilor întreprinse de către transportator împotriva beneficiarului.

A subliniat că, în recurs, pentru prima dată, recurenta-reclamantă a susținut că este aplicabil art. 2.517 C. civ., până în această fază procesuală rezumându-se în a afirma că este aplicabil art. 2.521 alin. (3) C. civ.

În acest context, a învederat că, oricum, termenul de prescripție de 1 an, prevăzut de art. 2.521 alin. (3) C. civ., nu este aplicabil deoarece, astfel cum s-a arătat, Codul civil nu este aplicabil în materia transporturilor internaționale, iar între părți nu au fost încheiate contracte spre a fi executate succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 05.12.2024 s-a fixat termen în ședință publică la 05.02.2025, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta critică modul în care instanța devolutivă de control, validând soluția pronunțată de prima instanță excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a aplicat prevederile legale în această materie în raport cu dispozițiile Convenției CMR, susținând că, în cauză, chiar dacă pretențiile solicitate derivă din contracte de transport internațional de mărfuri, nu  erau aplicabile dispozițiile Convenției ce reglementează un termen de prescripție de 1 an, ci prevederile art. 2.517 C. civ., astfel încât acțiunea formulată de reclamanta transportator împotriva pârâtei, casă de expediții, a fost promovată cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Examinând susținerile recurentei, Înalta Curte constată că instanțele devolutive au statuat în mod just că relațiile contractuale dintre părți cad sub incidența dispozițiilor Convenției CMR, inclusiv din perspectiva termenului special de prescripție reglementat de această convenție internațională.

Actele dosarului relevă că raportul juridic dedus judecății îl constituie obligația intimatei-pârâte de a-i plăti recurentei-reclamante contravaloarea serviciilor de transport internațional de mărfuri efectuate întocmai de aceasta în interesul intimatei-pârâte, în perioada 31.07.2019-24.03.2022.

Opus susținerilor recurentei, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 140 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, reține că raportul juridic dintre părți este guvernat de Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR) încheiată la Geneva în 19.05.1956, la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, și nu Codul civil, câtă vreme contractele de transport internațional de mărfuri încheiate între părți se circumscriu obiectului Convenției.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că această Convenție CMR stabilește reguli uniforme și general aplicabile pentru contractele de transport rutier internațional, acoperind aspecte precum încheierea și executarea contractului de transport, răspunderea transportatorului, inclusiv dispoziții referitoare la reclamații și acțiuni precum și la termenele de prescripție în cadrul cărora acțiunile judiciare, derivând din contractele de transport internațional de mărfuri, trebuie exercitate.

În ce privește domeniul de aplicare al Convenției CMR, conform art. 1 din acest tratat internațional, „prezenta convenție se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe șosele, cu titlu oneros, cu vehicule,

când locul primirii mărfii și locul prevăzut pentru eliberare

, asa cum sunt indicate în contract,

sunt situate în două țări diferite

, dintre care

cel puțin una este țara contractantă

, independent de domiciliul și de naționalitatea participanților la contract”.

Împrejurarea că această Convenție CMR este incidentă pentru

orice litigiu

decurgând din încheierea unui contract de transport internațional de mărfuri rezultă și din conținutul art. 31 alin. 1 din Convenție care, referindu-se la instanța competentă a soluționa eventualele litigii ivite între părți, stipulează că „pentru

toate litigiile decurgând din transporturile supuse prezentei convenții

, reclamantul poate să sesizeze, în afara organelor de jurisdicție ale țărilor contractante (...)”.

În egală măsură, reglementând termenele de prescripție în cadrul cărora trebuie exercitate acțiunile la care se referă art. 31 din Convenție, dispozițiile art. 32 alin. 1 din același tratat internațional stipulează cu titlu de regulă generală că „

acțiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenții se prescriu în termen de un an

”, fără a distinge în funcție de obiectul litigiului ori de partea contractantă care promovează acțiunea judiciară.

În acest context, chiar dacă o serie întreagă de dispoziții ale Convenției CMR se referă în mod explicit la acțiuni/reclamații promovate de beneficiarul transportului, caracterul general al normelor inserate în art. 31 alin. 1 și art. 32 alin. 1 din Convenție  nu permit a se concluziona, în sensul susținerilor recurentei, că acele acțiuni derivate dintr-un contract de transport internațional de mărfuri, care sunt promovate de transportator împotriva beneficiarului ori împotriva casei de expediții, ar fi excluse din sfera de aplicabilitate a Convenției.

În acord cu aceste argumente, instanța supremă nu va primi susținerile recurentei conform cărora dispozițiile art. 32 din Convenția CMR s-ar referi doar la situațiile ce vizează executarea transportului și predarea mărfurilor și că acțiunea promovată în prezentul dosar nu s-ar circumscrie dispozițiilor Convenției referitoare la prescripția dreptului material la acțiune în termen de 1 an. Dimpotrivă, în acord cu considerentele dezvoltate, concluzia ce se impune este aceea că acțiunea promovată de reclamantă, derivată dintr-un contract de transport internațional de mărfuri, este supusă termenului de prescripție de 1 an reglementat de art. 32 alin. (1) din Convenția CMR, iar nu termenului general de prescripție de 3 ani reglementat de legislația națională (art. 2517 C. civ.).

Totodată, constată nefondate argumentele prin care se afirmă că instanța de apel nu a efectuat nicio distincție cu privire la calitatea părților, obiectul și natura pretențiilor solicitate, lecturarea considerentelor deciziei recurate relevând contrariul.

Astfel, curtea de apel, în urma analizării prevederilor Convenției CMR, a subliniat că deși acestea identifică în mod expres participanții la contractul de transport - în persoana transportatorului, a expeditorului și a destinatarului -, dispozițiile referitoare la soluționarea litigiilor ivite în legătură cu executarea acestor contracte se referă la

„reclamant”,

fără a opera vreo distincție, după cum acesta are calitatea de transportator, expeditor sau destinatar.

Prin raportare la argumentele expuse

supra

, Înalta Curte confirmă cele statuate de instanțele devolutive și impune concluzia conform căreia prevederile Convenției sunt general aplicabile tuturor acțiunilor derivând din contractul internațional de transport, inclusiv celor prin care se solicită plata prețului transportului, îndreptate împotriva beneficiarului transportului, astfel de acțiuni fiind supuse termenului de prescripție de un an instituit de art. 32 alin. 1 din Convenția CMR.

Analizând în continuare argumentele expuse de recurentă în susținerea raționamentului privind incidența art. 2.517 C. civ., cu consecința aplicării termenului general de prescripție de 3 ani, Înalta Curte, suplimentar celor arătate, reține caracterul nefondat al acestora, atât timp cât nicio prevedere din Convenție nu conduce la concluzia că pentru aspectele care nu ar fi reglementate de textul acesteia s-ar aplica normele interne ale fiecărui stat, astfel încât să se poată afirma că, pentru acțiunile formulate de transportator împotriva expeditorului, ar fi aplicabile dispozițiile Codului civil.

Nu poate fi primită apărarea intimatei referitoare la invocarea

omisso medio

de către recurentă a incidenței prevederilor art. 2.517 C. civ., având în vedere că reclamanta, prin cererea de apel, a invocat nesocotirea acestei norme de drept material iar instanța devolutivă de control judiciar s-a pronunțat cu privire la pretinsa încălcare a acesteia.

Pe de altă parte, reținând argumentele dezvoltate

supra

, din care rezultă incidența dispozițiilor Convenției CMR și excluderea de la aplicare a dreptului intern (Codul civil național), inclusiv în privința termenului de prescripție a acțiunilor judiciare promovate de transportator pentru plata prețului transportului efectuat, Înalta Curte mai subliniază că această convenție internațională are caracter imperativ (așa cum este stipulat în art. 41) și urmărește să supună contractele de transport internațional de mărfuri unui regim juridic unitar care să prevaleze legislațiilor naționale ale părților contractante. Prin urmare, aplicarea ei nu poate fi înlăturată de către instanță nici chiar în ipoteza în care contractul de transport convenit de părți ar fi conținut o clauză expresă derogatorie de la regulile statornicite de convenție, o astfel de clauză fiind nulă potrivit art. 41 alin. 1 din Convenția CMR, dacă ea privește alte aspecte decât cele în privința cărora art. 40 din convenție îngăduie, în mod expres și excepțional, părților să deroge (cele referitoare la regresul transportatorului care a plătit despăgubirea împotriva celorlalți transportatori precum și cele referitoare la modul de suportare de către mai mulți transportatori a insolvabilității unuia dintre ei).

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 253/A/16.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 18.347,24 lei, respectiv factura P&A2024/312/29.10.2024 emisă de C. SCPA și extrasul de cont nr. 16486/27.01.2025 emis de D. Bank N.V. Amsterdam ce atestă încasarea onorariului de avocat.

Apreciind asupra cuantumului acestor cheltuieli în raport cu valoarea cererii și complexitatea cauzei, cu activitatea concretă desfășurată de apărător în etapa procesuală a recursului, respectiv formularea întâmpinării și susținerea apărărilor în fața instanței de recurs, Înalta Curte a admis cererea, cu consecința respingerii solicitării recurentei-reclamante de cenzurare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, față de soluția de respingere ca nefondat a recursului, pronunțată în cauză, recurenta fiind în culpă procesuală și, astfel, în situația de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părți, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus obligarea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.347,24 lei către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.