ÎCCJ, decizie (scj.ro #119933)

Contract de transport internațional de mărfuri. Producerea riscului asigurat. Acțiune în despăgubiri formulată de cărăuș împotriva asiguratorului său. Invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

contract de transport internațional de mărfuri

contract de asigurare

răspunderea cărăușului

excepția prescripției dreptului material la acțiune

C. civ. din 1864, art. 1106, art. 1108 pct. 1

C.M.R.*, art. 13 alin. (1), art. 17, art. 18, art. 23-art. 26

Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (2) art. 7 alin. (1), art. 8

În cazul in care cărăușul dintr-un contract de transport internațional este chemat în judecată de către expeditorul mărfii, subrogat, în condițiile art. 1106 și ale art. 1108 pct. 1 C. civ., în dreptul conferit destinatarului mărfii de art. 13 alin. (1) din C.M.R., pentru recuperarea prejudiciului cauzat ca urmare a producerii riscului asigurat, expeditorul devenind astfel păgubitul din contractul de transport, respectiv persoană îndreptățită să încaseze despăgubirea din asigurare, nu se poate considera că data nașterii dreptului la acțiune este data la care s-a produs riscul asigurat, ci data la care păgubitul din contractul de transport a reclamat despăgubiri de la cărăuș.

Prin urmare, este neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de asiguratorul cărăușului, întrucât dreptul asiguratului la despăgubiri nu este legat exclusiv de momentul producerii riscului asigurat, ci de momentul în care este antrenată răspunderea acestuia, în calitate de cărăuș, în baza contractului de transport internațional față de destinatar sau față de expeditor, după caz.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2755 din 26 septembrie 2014

Notă

: * C.M.R. – Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele.

** Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. xx46/120/2011, la 28 martie 2011, pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta SC S.R. SA, prin Sucursala Arad, a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.D. SRL și a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata de despăgubiri în sumă de 162.765,14 lei (echivalentul a 38.454,21 Euro) și la  plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.866 lei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat cu titlu preliminar că la sfârșitul anului 2009 firma R. a fuzionat cu SC S.R. SA, fiind absorbită de aceasta din urmă societate, care a preluat toate drepturile și obligațiile societății absorbite.

A arătat că prin contractul de transport nr. 253 din 12  februarie 2009 pârâta s-a obligat să efectueze un transport de marfă  pe ruta România – Franța – Anglia, că la preluarea mărfii i s-au predat prepusului pârâtei actele, marfa și instrucțiuni prin care i s-a interzis categoric parcarea în locuri neamenajate și/sau nepăzite, sub sancțiunea angajării răspunderii transportatorului pentru furtul mărfii și că, în ciuda  interdicției impuse, prepusul pârâtei a parcat în Bruxelles într-o zonă  nesigură, unde marfa a fost furată.

A arătat reclamanta și că prejudiciul a fost constatat în prezența prepusului pârâtei, care a semnat mențiunea în acest sens făcută pe CMR, că pârâta a fost notificată de către reclamantă cu privire la furt, dar că pârâta nu a răspuns notificării și nici încercărilor de soluționare a litigiului pe cale amiabilă.

De asemenea, reclamanta a precizat că a achitat suma datorată contractantului său, firma DSV din Anglia, pentru care  aceasta din urmă a emis factura nr. 201755 din 19 iulie 2010 și că, în temeiul art. 969 și 970 C. civ., ca și al art. 36 C. com., solicită ca pârâta să îi repare prejudiciul cauzat prin  executarea contractului de transport.

În susținerea cererii au fost invocate și prevederile art. 46, 418, 423 și 425 C. com., prevederile art. 1073, 1091, 1474 și 1475 C. civ., precum și prevederile art. 17 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (numită în continuare C.M.R).

La 14 iunie 2011 pârâta a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție.

Pe cale de întâmpinare s-a apărat față de cererea introductivă de instanță, invocând prescripția dreptului la acțiune față de dispozițiile art. 32 part. 1 din C.M.R. Pe fond, a solicitat  respingerea cererii cu motivarea de esență că suma pretinsă de reclamantă cu titlu de despăgubiri nu a fost determinată conform contractului de transport și că este mult superioară celei datorate. În plus, pârâta a arătat că transportul a fost asigurat până la concurența sumei de 100.000 Euro, astfel că răspunderea contractuală urmează a se răsfrânge asupra asigurătorului.

Prin cererea de chemare în garanție, pârâta a solicitat obligarea SC U.A. SA U.V.I.G. - Sucursala Târgoviște la plata sumei cu care va cădea în pretenții față de reclamantă, raportat la faptul că a încheiat cu asigurătorul polița AV nr. 0517649, iar paguba s-a produs în perioada de valabilitate a poliței.

La termenul din 27 octombrie 2011 tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința nr. 3397 din 7 decembrie 2011, Tribunalul Dâmbovița, Secția comercială și de contencios administrativ a admis acțiunea formulată de reclamantă. Le-a obligat pe  pârâta SC A.D. SRL și pe chemata în garanție SC U.A. SA U.V.I.G. - Sucursala Târgoviște să plătească reclamantei suma de 38.454,21 Euro, în echivalent în lei la data plății și cheltuieli de judecată în sumă de 4.870 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în cauză există o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din neîndeplinirea corespunzătoare a prestației pârâtei (respectiv parcarea într-o zonă nesigură), prestație ce a cauzat reclamantei un prejudiciu constând în suma imputată reclamantei de partenerul extern beneficiar al serviciului de  transport.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite prevederile C.M.R., că termenul de prescripție este de 3 ani și că în privința acestuia a operat și un caz de întrerupere a cursului, urmare a notificării depuse la 23 februarie 2009 și a convocării la rezolvare a litigiului pe cale amiabilă.

Tribunalul a reținut că prejudiciul s-a produs din culpa prepusului societății pârâte, care, deși avertizat, a parcat mijlocul de transport într-un loc neamenajat, că pârâta nu a contestat situația de fapt și că suma pretinsă de reclamantă (și pe care aceasta a plătit-o beneficiarului extern al transportului) a fost calculată și stabilită de beneficiar conform art. 23 din Convenția C.M.R.

Având în vedere contractul de transport și pe cel de asigurare încheiat între pârâtă și chemata în garanție, tribunalul a apreciat că se impune admiterea cererii de chemare în judecată față de pârâtă și de chemata în garanție.

Prin decizia nr. 53 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelul principal formulat de apelanta U.A. SA (fostă U.V.I.G. – Sucursala Târgoviște) și cererea de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă SC A.D. SRL.

Prin decizia nr. 1346 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul formulat de U.A. SA, a casat decizia  nr. 53 din 16 mai 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC A.D. SRL împotriva aceleiași decizii.

Pentru a decide astfel asupra recursului declarat de chemata în garanție, instanța supremă a reținut că instanța de apel a motivat aspectele privind prescripția dreptului material la acțiune doar din perspectiva art. 32 alin. (2) din Convenția C.M.R., nu însă și din perspectiva  art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum s-a invocat prin cererea de apel.

În acest context, instanța supremă a apreciat că nemotivarea instanței de apel sub aspectele sus-menționate echivalează cu nepronunțarea asupra situației litigioase, altfel spus cu necercetarea fondului, ceea ce face imposibil controlul judiciar și constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de casare a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și a dispus ca instanța de apel, în rejudecare, să țină seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, instanța supremă a reținut că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar și l-a anulat ca netimbrat în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și cu dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 32/1995.

Prin decizia nr. 89 din 22 octombrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul principal declarat de chemata în garanție U.A. SA.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în rejudecare că apelanta a invocat prevederile art. 3 alin. (2) și ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în raport de ipoteza stipulată la art. 9 pct. 4 din Condițiile privind asigurarea de răspundere a transportatorilor auto în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate (C.M.R.), parte integrantă din contractul de asigurare și că a susținut că în cauză termenul de prescripție este de 2 ani, fiind împlinit în februarie 2011, înainte de introducerea cererii de chemare în garanție.

Instanța de apel a evocat prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și prevederile art. 9 pct. 4 din Condiții (C.M.R.), iar din interpretarea coroborată a condițiilor impuse de cele două texte legale a reținut că exonerarea asigurătorului de plata despăgubirilor intervine numai dacă în intervalul de doi ani de la data producerii evenimentului nu a fost solicitată acordarea despăgubirilor.

Față de faptul că pârâta a avizat producerea evenimentului și a solicitat plata despăgubirilor de daună nr.702957367 la 19 martie 2009, instanța de apel a apreciat că nu poate fi primită ipoteza apelantei în sensul exonerării sale de la plata despăgubirilor.

Referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a evocat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a apreciat că nu poate reține susținerea apelantei în sensul că termenul a început să curgă de la data producerii riscului asigurat, întrucât ar lăsa fără efect solicitările și avizările producerii evenimentului, care ar putea fi  tergiversate până la împlinirea termenului de prescripție.

În aceste context, a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 13 august 2010, când pârâta a primit de la reclamantă factura de daune, acesta fiind momentul la care i s-au solicitat despăgubiri și la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la data de 13 august 2010, instanța de apel a apreciat că introducerea cererii de chemare în garanție la 16 iunie 2011 s-a făcut înăuntrul termenului de prescripție, prin urmare excepția a fost apreciată ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut în rejudecare raporturile contractuale existente între reclamantă și pârâtă, întemeiate pe contractul de transport SEI-00253-AC din 12 februarie 2009, precum și faptul că pârâta a acceptat să preia marfa la transport cu respectarea specificațiilor expeditorului, una dintre specificații vizând interdicția de a parca în locuri neamenajate și/sau nepăzite.

A evocat prevederile art. 17 pct. 1 din C.M.R. și a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta având a răspunde în temeiul art. 969 C. civ. pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prejudiciu cert la data la care pârâta a primit din partea reclamantei factura de daune.

A subliniat faptul că în speță a fost dovedită culpa pârâtei, constând în nerespectarea instrucțiunilor privind locurile de parcare.

De asemenea, a reținut că răspunderea apelantei este antrenată în virtutea contractului de asigurare încheiat de aceasta cu pârâta, a sumei asigurate și a faptului că evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului de asigurare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat apelanta-chemată în garanție, cauza fiind înregistrată la nr. xx46/120/2011* la 20 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 299, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs

vizează soluția instanței de prim control judiciar sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta arătând că în susținerea acestei excepții a invocat prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și prevederile art. 9 pct. 4 din Condițiile privind asigurarea de răspundere a transportatorului auto în calitatea de cărăuș, înscris care este parte integrantă a contractului de asigurare.

A arătat recurenta că instanța de apel a interpretat în mod greșit și nelegal dispozițiile sus-menționate, apreciind că exonerarea asigurătorului de la plată intervine în termen de 2 ani de la data producerii evenimentului numai dacă acordarea despăgubirilor nu a fost solicitată de cei îndreptățiți în această perioadă.

Recurenta a criticat acest raționament susținând că, prin avizarea evenimentului, asigurătorul este doar înștiințat despre producerea unui risc, asiguratul având obligația de a  depune documentele necesare pentru evaluarea pagubei și pentru stabilirea existenței dreptului de a cere despăgubiri. În aceeași ordine de idei, a susținut și că, dacă asiguratul nu întreprinde demersuri pentru acordarea despăgubirilor în termenul de doi ani, asigurătorul nu poate acorda ceva ce nu s-a solicitat, ceea ce exclude situația tergiversării rezolvării solicitării până la îndeplinirea termenului de prescripție.

În cadrul aceleiași critici, recurenta a arătat și că instanța de apel confundă data avizării producerii accidentului și data solicitării despăgubirilor, în condițiile în care în asigurarea de răspunderea civilă răspunderea asigurătorului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 44 din Legea nr. 136/1995, respectiv cu condiția ca asiguratul să facă dovada că l-a  despăgubit pe cel păgubit, dovadă care în cauză nu s-a făcut.

Subsumat aceleiași critici, s-a arătat de către recurentă că instanța de apel, reținând că termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, a ignorat faptul că întinderea pagubei era cunoscută încă de la data completării scrisorilor de trăsură, în care destinatarul mărfii a precizat numărul de colete furate din autovehicul, context în care factura emisă în august 2010 constituie doar momentul cuantificării daunei.

Față de aceste argumente, recurenta a conchis că data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 2 ani este data producerii accidentului, acesta fiind singurul moment cert și a susținut că a lăsa la latitudinea terților stabilirea momentului de debut pentru curgerea termenului de prescripție echivalează cu a manevra această instituție în favoarea terților și a creditorului, nu în favoarea debitorului.

În fine, recurenta a arătat că în cauză nu a intervenit niciuna din cauzele de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, prevăzute de art. 13, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, solicitarea de acordare a despăgubirilor la care face referire clauza 9 pct. 4 din Condițiile de asigurare trebuind înțeleasă în sensul  art. 16 lit. b) din actul normativ precitat, anume în sensul introducerii cererii de chemare în judecată înăuntrul, nu după împlinirea termenului de prescripție.

Al doilea motiv de recurs

vizează încălcarea dispozițiilor art. 17 pct. 2 din C.M.R., care instituie situațiile exoneratoare de răspundere a transportatorului.

În susținerea acestei critici, recurenta a arătat, în esență, că prepusul pârâtei (conducătorul auto) a luat toate măsurile de prevedere rezonabile și firești pentru ca autovehiculul și marfa să fie în siguranță pe durata staționării, caz în care furtul mărfii întrunește cerințele existenței cazului fortuit, iar răspunderea transportatorului era înlăturată, în conformitate cu dispozițiile art. 17 și 23 din C.M.R. și cu dispozițiile art. 2 din Condițiile de asigurare C.M.R., parte a contractului de asigurare.

Recurenta a invocat în drept și dispozițiile art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

La 19 septembrie 2014, intimata-reclamantă SC S.R. SA a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt față de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele  considerente:

Primul motiv de recurs

este nefondat.

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, invocate de recurentă în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și reținute și de către instanța de apel în considerentele deciziei recurate, sunt aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale (alin. 1), respectiv în cazul răspunderii  întemeiate pe faptul juridic licit (alin. 2).

În speță, însă, pârâta și chemata în garanție se află în raporturi juridice contractuale, generate de contractul de asigurare, caz în care dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 devin inaplicabile, găsindu-și incidența norma generală, respectiv art. 7 din același act normativ, care stabilește în alin. (1) regula generală pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv data când se naște dreptul la acțiune, instanța supremă subliniind că este vorba despre dreptul la acțiune al asiguratului (intimata-pârâtă) împotriva asigurătorului (recurenta-chemată în garanție).

Pentru a determina acest moment, instanța supremă evidențiază că intimata-pârâtă este parte în contractul de transport internațional încheiat cu intimata-reclamantă, având calitatea de transportator (cărăuș) și că a respectat obligația asumată la rubrica „Mențiuni speciale”, în sensul că a încheiat cu recurenta-chemată în garanție un contract de asigurare pentru marfa pe care trebuia să o transporte.

Așa cum rezultă din art. 1 pct. 1 din Condițiile de asigurare, parte integrantă a contractului de asigurare, recurenta s-a obligat să o asigure pe intimata-pârâtă (transportator) pentru  cazurile de răspundere a acesteia în ceea ce privește mărfurile transportate, la art. 2 din Condițiile de asigurare fiind prevăzute

in terminis

„răspunderile” asigurate, care sunt în realitate riscurile asigurate.

Din examinarea coroborată a celor două clauze din Condițiile de asigurare reiese că, în condițiile stipulate de părți și cu aplicarea dispozițiilor art. 17, art. 18, art. 23-26 din C.M.R., asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri la producerea evenimentului asigurat.

Or, în termenii convenției, dreptul asiguratului la despăgubiri nu este legat exclusiv de momentul producerii riscului asigurat, ci de momentul în care este antrenată răspunderea acestuia, în calitate de cărăuș, în baza contractului de transport internațional față de destinatar sau față de expeditor, după caz.

În alte cuvinte, la producerea riscului asigurat (pierdere totală sau parțială a mărfii, avarierea acesteia sau întârziere în predarea ei) cărăușul nu are a pretinde despăgubiri de la asigurator, întrucât aceste despăgubiri i se cuvin asiguratului doar pentru ca acesta să despăgubească la rândul său partea păgubită pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

În același sens sunt și prevederile art. 23 din C.M.R., încorporate în art. 2 din Condițiile de asigurare, care arată neîndoielnic că despăgubirea din asigurare se datorează când (…)

este pusă în sarcina

transportatorului o despăgubire pentru pierderea totală ori parțială a mărfii.

Raportat la speță, trebuie subliniat faptul că, în mod atipic față de specificul contractului de transport internațional, transportatorul nu este acționat în judecată de către destinatarul mărfii.

Acesta din urmă a ales să se îndrepte, pentru recuperarea prejudiciului, împotriva expeditorului în temeiul convenției care îl îndrituia să primească marfa, expeditorul l-a despăgubit și, urmare a plății, s-a subrogat în condițiile art. 1106 și ale art. 1108 pct. 1 C. civ. în dreptul conferit destinatarului de art. 13 alin. (1) din C.M.R.

Ca urmare a subrogației, expeditorul l-a chemat în judecată pe cărăuș, solicitând angajarea răspunderii acestuia din urmă, expeditorul devenind astfel păgubitul din contractul de transport, respectiv persoană îndreptățită să încaseze despăgubirea din asigurare.

Acestea sunt considerentele pentru care instanța supremă a înlăturat susținerile recurentei-chemate în garanție, făcute oral la termenul din 26 septembrie 2014 la interpelarea instanței și consemnate în practicaua prezentei decizii, cu privire la data nașterii dreptului la acțiune, instanța apreciind că aceasta nu este data la care s-a produs riscul asigurat, ci data la care păgubitul din contractul de transport a reclamat despăgubiri de la cărăuș, anume 28 martie 2011, data cererii introductive de instanță.

Cum cererea de chemare în judecată a recurentei, formulată în modalitatea cererii de chemare în garanție, raportat la calitatea procesuală a cărăușului de pârât, a fost depusă la dosar la 14 iunie 2011, reiese că intimata-pârâtă și-a exercitat dreptul la acțiune împotriva asigurătorului înăuntrul termenului prevăzut de art. 3 alin. (2)  din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la acest raționament și la dispozițiile legale invocate, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune a răspunde celorlalte argumente aduse în susținerea primei critici și întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții a căror incidență a fost înlăturată.

Pentru identitate de rațiune, este apreciată ca fiind de prisos analiza argumentelor legate de suspendarea și de întreruperea cursului prescripției, câtă vreme dreptul la acțiune a fost apreciat ca exercitat în termen.

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe încălcarea dispozițiilor art. 9 pct. 4 din Condițiile de asigurare, instanța supremă l-a apreciat ca neîntemeiat.

Examinând cele două alineate ale acestei clauze, se constată că părțile au convenit ca nesolicitarea din partea asiguratului a despăgubirii din contract în termen de doi ani de la data producerii evenimentului asigurat să aibă drept consecință pierderea dreptului asiguratului, corelativ cu eliberarea asigurătorului de obligația plății.

Față de consecințele prevăzute prin sus-amintita clauză, se poate conchide că părțile au convenit o sancțiune specifică decăderii, nu prescripției dreptului material la acțiune, câtă vreme este vorba despre pierderea dreptului însuși.

Pe cale de consecință, în mod netemeinic se solicită valorificarea acestui argument specific instituției decăderii în susținerea excepției întemeiate pe instituția prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru toate aceste argumente, instanța supremă a apreciat că soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune este legală și temeinică, iar motivul de recurs care vizează această soluție este nefondat, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs

este nefondat.

Înalta Curte a reținut că, pentru a stabili dacă în cauză există un motiv exonerator de răspundere, respectiv cazul fortuit, instanța de apel a procedat la examinarea probelor administrate și a clauzelor contractuale, pe baza cărora a stabilit situația de fapt care conturează fără echivoc culpa prepusului cărăușului.

A examina existența în speță a unei cauze exoneratoare de răspundere echivalează cu examinarea și reaprecierea probelor și a situației de fapt, ceea ce nu cade sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și excede controlului de legalitate pe care este  îndrituită să îl exercite instanța de recurs.

Pe cale de consecință, reținând că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța supremă a respins recursul ca nefondat.