ÎCCJ — A) Despăgubiri stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă cu titlu de reparație pentru prejudiciul rezultat din săvârșirea unei fapte ilicite

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția I civilă la 14.02.2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Spitalul Clinic B. la plata daunelor moratorii, de la data când acestea sunt datorate de drept, adică actualizarea cu indicele de inflație și dobânda legală aferente debitului stabilit prin sentința civilă nr. 1013 din 22.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2012*, definitivă prin decizia civilă nr. 1073 din 23.06.2021 a Curții de Apel Alba-Iulia și irevocabilă prin decizia civilă nr. 248 din 3.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția I civilă, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 913 din 11.07.2023, Tribunalul Timiș-Secția I civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare, aferente daunelor morale în cuantum de 150.000 euro și daunelor materiale în cuantum de 13.747 euro, stabilite prin sentința civilă nr. 1013 din 22.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2012*, definitivă prin decizia civilă nr. 1073 din 23.06.2021 a Curții de Apel Alba-Iulia și irevocabilă prin decizia civilă nr. 248 din 3.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu 3 februarie 2022 și până la achitarea integrală, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 305 din 21.12.2023, Curtea de Apel Timișoara-Secția I civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând daune morale în cuantum de 150.000 euro și daune materiale în cuantum de 13.747 euro, stabilite prin sentința civilă nr. 1013 din 22.06.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2012*, definitivă prin decizia civilă nr. 1073 din 23.06.2021 a Curții de Apel Alba-Iulia și irevocabilă prin decizia civilă nr. 248 din 3.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru perioada 22.02.2012-21.06.2018, și la plata către reclamant a diferențelor astfel rezultate, a respins, ca nefondate, pretențiile privind actualizarea cu rata inflației a sumelor antemenționate pentru perioada ulterioară datei de 21.06.2018, a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare, aferente daunelor morale în cuantum de 150.000 euro, și pentru perioada 22.02.2012-02.02.2022, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrise, pretențiile privind plata dobânzilor penalizatoare aferente daunelor materiale în cuantum de 13.747 euro, pentru perioada 22.02.2012-14.02.2020, a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare, aferente daunelor materiale în cuantum de 13.747 euro, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate care nu sunt contrare deciziei, a obligat intimatul la plata sumei de 50 lei către apelant, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Recursurile formulate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea în parte a deciziei recurate și, rejudecând, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește dobânzile legale, și acordarea acestora începând cu 25.02.2009. Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., susținând, pe de o parte, că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, normele de drept material incidente în cauză, sens în care a învederat următoarele argumente: La fila 7, par. 1 din decizie se arată că „fundamentul obligării pârâtului la plata celor două categorii de despăgubiri a fost reprezentat de răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998 și urm. din vechiul Cod civil”, iar la par. 5 se reține că „aceste creanțe, reprezentând dreptul la reparație pentru prejudiciul material și moral suferit de reclamant, provin din antrenarea răspunderii civile delictuale, conform art. 998 din Codul civil; în această materie, debitorul nu este de drept în întârziere, după cum rezultă din art. 1079 din vechiul Cod civil, neexistând în vechea legislație un text similar art. 1523 alin. (2) din noul Cod civil”. Or, doctrina și jurisprudența au statuat că, în cazul răspunderii civile delictuale, reglementată de dispozițiile art. 998 și urm., privite în corelație cu art. 1088 alin. (2) teza finală din vechiul Codul civil, autorul faptei ilicite este de drept în întârziere și dobânda curge de drept de la data săvârșirii faptei ilicite. La fila 8, par. 3 din decizie se reține că „la data săvârșirii faptei ilicite ce stă la baza pretențiilor în litigiu era în vigoare Decretul nr. 167/1958, care a fost înlocuit de noul Cod Civil din anul 2011. Astfel, dreptul principal la acoperirea pagubei (pierderea efectiv suferită) s-a născut la data producerii acesteia”. Așadar, nu se putea lua în considerare anul 2012, ca moment de la care sunt datorate despăgubirile accesorii unui drept principal născut în anul 2009, ci, data săvârșirii faptei ilicite, respectiv 25.02.2009, dată de la care sunt de drept în întârziere atât autorul faptei ilicite, cât și comitentul. La fila 8 ultimul paragraf din decizie se arată că „nu se pot reține apărările apelantului, în sensul că formularea acțiunii judiciare pentru recunoașterea dreptului principal ar fi întrerupt și prescripția dreptului material la acțiune pentru accesorii, niciun text de lege nesusținând o astfel de concluzie”. Numai că, la aceeași filă 8 a deciziei, instanța de apel citează art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”. Ca atare, la aceeași filă din decizie se găsesc argumente contrarii, ireconciliabile. Câtă vreme dreptul la acțiune privind dreptul principal nu a fost stins în intervalul 2012-2022, nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii nu se putea stinge prin prescripție, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă ar fi avute în vedere dispozițiile art. 2.503 din noul Cod civil, concluzia ar fi aceeași. De altfel, chiar instanța de apel a menționat că dreptul la acțiune privind drepturile accesorii nu are o existență de sine-stătătoare, el depinzând de soarta dreptului la acțiune privind dreptul principal. Instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 998 și urm. coroborate cu cele ale art. 1088 alin. (2) teza finală din vechiul Cod civil, conform cărora autorul faptei ilicite este de drept în întârziere de la data săvârșirii faptei ilicite (25.02.2009), dată de la care este datorată dobânda legală penalizatoare și de la care trebuie actualizat debitul principal. 4.2. La 16 ianuarie 2024, a declarat recurs și pârâtul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susținând că instanța de apel a dat o aplicare greșită normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, art. 1084 și art. 1088 din vechiul Cod civil, întrucât dobânzile moratorii solicitate de reclamant nu pot fi acordate decât după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/30/2012**, fiind indisolubil legate de întârzierea în executarea unei obligații exigibile. Prevederile art. 1088 din vechiul Cod civil se aplică doar creanțelor certe, lichide și exigibile, astfel că daunele moratorii solicitate de către reclamant nu pot fi acordate pentru perioada 2012-2022, în această perioadă creanța nefiind lichidă și exigibilă. Creanța reclamantului a devenit lichidă și exigibilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și doar din acest moment persoana răspunzătoare datorează victimei și dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire, până la plata ei integrală. De altfel, în dosarul nr. x/30/2012**, cuantumul despăgubirilor s-a stabilit în raport cu valoarea prejudiciului la data pronunțării hotărârii. Instanța de apel a dat o interpretare greșită și dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 2.503 din noul Cod civil, întrucât, în condițiile în care dobânzile moratorii reprezintă un drept de creanță accesoriu, care se stinge odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept subiectiv principal, rezultă că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, acest drept accesoriu era prescris pentru ambele sume din titlul executoriu. Chiar dacă daunele moratorii sunt prestații succesive, prescripția dreptului material la acțiune asupra creanței principale atrage prescripția tuturor prestațiilor ce alcătuiesc obiectul dreptului accesoriu. Ca atare, instanța de apel trebuia să admită în totalitate excepția prescripției cu privire la daunele moratorii, atât aferente despăgubirii materiale, cât și aferente daunelor morale.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de către pârât, apreciind că este exercitat omisso medio , iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamant, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursurile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârât, va admite recursul formulat de către reclamant, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept: Prealabil, se constată că argumentele invocate de către ambele părți se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Este real că recurentul-reclamant a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., susținând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, însă, prin intermediul argumentelor prezentate la pct. I din memoriul de recurs, se critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a aplicat prevederile art. 1088 alin. (2) teza finală raportate la cele ale art. 998-999 C.civ. 1864, precum și dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, critici care, în mod evident, se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel că vor fi analizate în cadrul acestui motiv de casare. Sub un prim aspect, ambele părți au susținut că instanța de apel a aplicat, în mod nelegal, normele de drept material, recurentul-reclamant învederând că dobânda legală și actualizarea cu indicele de inflație, aferente despăgubirilor materiale și daunelor morale, se cuvin începând cu 25.02.2009 (data producerii faptei ilicite), iar recurentul-pârât afirmând că acestea nu pot fi acordate decât începând cu 3.02.2022 (momentul soluționării irevocabile a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/30/2012**). Înalta Curte constată că sunt fondate doar criticile recurentului-reclamant, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1088 alin. (2) teza finală C.civ. 1864, în corelație cu cele ale art. 998-999 din același cod, atunci când a apreciat că, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorul nu este de drept în întârziere și că daunele-interese se cuvin începând cu 22.02.2012, când debitorul a fost pus în întârziere, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/30/2012. Potrivit art. 1088 C.civ. 1864: „(1) La obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. (2) Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.” Conform art. 1079 alin. (2) C.civ. 1864, “ debitorul este de drept în întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi pus în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; 3. când obligația nu putea fi îndeplinită decât în timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă ”. Se observă că, sub imperiul Codului civil de la 1864, nu se prevedea, în mod expres, faptul că, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorul este de drept în întârziere, astfel cum stipulează dispozițiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) din actualul Cod civil, conform cărora “debitorul se află de drept în întârziere și când (…) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale”. Cu toate acestea, textele legale precitate din Codul civil de la 1864 au fost interpretate, în mod constant, în literatura de specialitate și în practica judiciară, în sensul că, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, în cazul răspunderii civile delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități speciale ( dies interpellat pro hominem ). Aceasta, întrucât punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unei obligații contractuale, nu și a unei obligații extracontractuale, în cazul căreia dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor se naște din momentul săvârșirii faptei ilicite. În acest sens, trebuie avut în vedere și principiul reparării integrale a prejudiciului, conform căruia acesta cuprinde atât pierderea suferită de creditor ( damnum emergens ), cât și beneficiul de care a fost lipsit ( lucrum cessans ). Ca atare, în cazul răspunderii civile delictuale, daunele-interese curg de drept de la data producerii faptei ilicite, nu de la momentul punerii în întârziere (cum, în mod nelegal, a apreciat instanța de apel) ori de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit despăgubirile (cum, în mod eronat, susține recurentul-pârât, preluând raționamentul primei instanțe). Pentru aceste considerente, se constată caracterul nefondat al criticii formulate de către recurentul-pârât, în sensul că dobânzile moratorii nu puteau fi acordate decât de la momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă a deciziei civile nr. 248 din 3.02.2022, prin care s-a soluționat, în mod irevocabil, dosarul nr. x/30/2012**. Din moment ce, în materia răspunderii civile delictuale, daunele-interese curg de drept de la data producerii faptei ilicite prejudiciabile, este lipsită de temei legal susținerea recurentului-pârât, potrivit căreia creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă doar la momentul soluționării irevocabile a dosarului nr. x/30/2012**. În această ordine de idei, instanța de apel a reținut, în mod corect, că hotărârea judecătorească prin care se angajează răspunderea civilă delictuală nu are efect constitutiv de drepturi, ci declarativ, întrucât instanța de judecată este chemată să stabilească, pe baza mijloacelor de probă administrate, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv prejudiciul, care preexistă momentului pronunțării hotărârii judecătorești, acesta având numai rolul confirmării caracterului întemeiat al pretențiilor deduse judecății. Sub al doilea aspect, ambele părți au susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material privind prescripția extinctivă, recurentul-reclamant învederând că, atât timp cât dreptul principal nu s-a prescris, nu se poate prescrie nici dreptul accesoriu privind dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, pentru perioada 22.02.2012-14.02.2020, iar recurentul-pârât afirmând că, din moment ce dreptul la acțiune s-a născut în anul 2009, atunci termenul de prescripție s-a împlinit în 2012, astfel că instanța de apel trebuia să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la toate pretențiile deduse judecății. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile ambelor părți, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, normele de drept material, atunci când a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, pentru perioada 22.02.2012 - 14.02.2020, cu consecința respingerii, ca prescrise, a acestor pretenții. În primul rând, nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia, atât timp cât dreptul principal nu s-a prescris, nu se prescrie nici dreptul accesoriu, o atare concluzie nefiind fundamentată pe dispozițiile legale. Este real că art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (ca și art. 2.503 alin. (1) din noul Cod civil, aprobat prin Legea nr. 287/2009) prevede că „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”, instituindu-se, astfel, principiul prescrierii dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acțiune privind un drept principal, care constituie o aplicație specifică, în materia prescripției extinctive, a regulii accesorium sequitur principale . Însă, acest principiu nu poate fi interpretat în modalitatea învederată de către recurentul-reclamant, în sensul că, atât timp cât dreptul principal nu s-a prescris, nu se prescrie nici dreptul accesoriu, sub acest aspect instanța de apel reținând, în mod corect, că, în lipsa unui text legal, măsurile de conservare a dreptului principal (cum este cazul întreruperii cursului prescripției dreptului material la acțiune) nu au efect automat asupra dreptului accesoriu. În acest sens, art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (ca și art. 2.537 pct. 1 teza I din noul Cod civil) prevede că prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 17 alin. (3) din același Decret (ca și art. 2.541 alin. (4) din noul Cod civil) stipulează că, atunci când prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, aceste dispoziții legale, atunci când a reținut că, prin formularea, la 22.02.2012, a cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/30/2012 (soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 248 din 3.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția I civilă), s-a întrerupt doar prescripția dreptului material la acțiune privind dreptul principal (despăgubirile materiale și daunele morale), nu și dreptul accesoriu, dat fiind că situațiile în care se întrerupe prescripția extinctivă sunt unele de excepție, astfel că trebuie interpretate în mod restrâns, conform regulii exceptio est strictissimae interpretationis . Cu alte cuvinte, doar dacă, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/30/2012, reclamantul solicita, pe lângă debitul principal, și dobânda legală aferentă, cazul legal de întrerupere opera și cu privire la prescripția dreptului material la acțiune privind dreptul accesoriu. Neprocedându-se astfel, rezultă că prescripția a fost întreruptă, în perioada 22.02.2012 – 3.02.2022, doar în ce privește dreptul material la acțiune referitor la dreptul principal, nu însă și la dreptul accesoriu. Ca atare, atunci când a reținut că formularea acțiunii judiciare pentru recunoașterea dreptului principal nu a întrerupt și prescripția dreptului material la acțiune pentru dreptul accesoriu, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, fiind legală soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, pentru perioada 22.02.2012-14.02.2020. În al doilea rând, nu poate fi primită nici critica recurentului-pârât că, din moment ce dreptul la acțiune s-a născut în 2009, atunci termenul de prescripție s-a împlinit în 2012, astfel că instanța de apel trebuia să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la toate pretențiile deduse judecății, iar nu doar în ceea ce privește dobânda legală aferentă despăgubirilor materiale și nu numai pentru perioada 22.02.2012-3.02.2022. Aceasta, întrucât instanța de apel a aplicat judicios prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2.526 din noul Cod civil, potrivit cărora, în cazul prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, astfel că dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens, instanța de apel a reținut, în mod corect, că, în raport cu dispozițiile art. 1088 și ale art. 525 C.civ. 1864, dobânzile, ca echivalent al beneficiului nerealizat, se dobândesc zi cu zi, fiind vorba despre prestații succesive, astfel că prescripția dreptului material la acțiune va avea un început distinct de la data nașterii dreptului la fiecare prestație succesivă. Având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform cărora „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”, instanța de apel a reținut, în mod corect, că se aplică Decretul nr. 167/1958, pentru dobânzile anterioare datei de 1 octombrie 2011, respectiv art. 2.500 și urm. din noul Cod civil, pentru dobânzile ulterioare datei de 1 octombrie 2011. Pentru aceste din urmă dobânzi, art. 2.512-2.513 din noul Cod civil prevăd că prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu și că aceasta poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. În condițiile în care, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune doar în privința dobânzii aferente despăgubirilor materiale, nu și în ce privește restul pretențiilor deduse judecății (dobânda aferentă daunelor morale și actualizarea cu indicele de inflație), rezultă că nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât că instanța de apel trebuia să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la toate pretențiile deduse judecății. De asemenea, ținând cont de faptul că dobânzile se dobândesc zi cu zi, fiind vorba despre prestații succesive, astfel că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data nașterii fiecărei prestații, instanța de apel a reținut, în mod legal, că excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, invocată prin întâmpinarea depusă în primă instanță, nu poate fi admisă pentru perioada de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de față, ci doar pentru perioada anterioară datei de 14.02.2020. Față de aceste considerente, constatând că sunt întemeiate unele dintre criticile invocate de către recurentul-reclamant, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C.proc.civ., a admis recursul declarat de această parte litigantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. În rejudecare, instanța de apel va ține cont de problemele în drept dezlegate prin prezenta decizie, în conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) C.proc.civ. Întrucât toate criticile invocate de către recurentul-pârât sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul exercitat de către această parte.