Decizia nr. 261/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 08.11.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia: la plata sumei de 1.217.613,70 RON reprezentând debite calculate astfel: - 235.781,84 RON aferentă contravalorii lipsei de folosință teren pentru anii 2015-2019; - în principal, debite de întârziere, calculate la data de 20.05.2019, în cuantum de 981.831,86 RON; - în secundar, la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculate pentru perioada 30.01.2015-20.05.2019; la plata debitelor de întârziere până la data plății efective a debitului principal; la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 798/21.05.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plata sumei de 30.996 euro, la cursul BNR din ziua plății, pentru perioada 08.11.2016-08.11.2019; a obligat pârâtul la plata dobânzii legale începând cu data de 13.11.2016 până la achitarea integrală a debitului de 30.996 euro, la cursul BNR din ziua plății; a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 312/A din 08 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul București, prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 798/21.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat. A respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor împotriva încheierii din 03.03.2021. A admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 798/21.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019. A schimbat în parte, sentința civilă apelată, în sensul că debitul principal la plata căruia este obligat pârâtul este în cuantum de 149.621,09 RON, iar dobânda legală este datorată de la data de 21.05.2021. A păstrat în rest sentința civilă apelată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 312A/08.03.2022 pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantul Municipiul București prin Primarul General și pârâtul Ministerul Finanțelor. Reclamantul a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (5), (6) și 8 C. proc. civ. Arată că prezenta cerere a reclamantului are ca obiect pretenții pentru lipsa folosinței unui imobil, deci repararea unui prejudiciu și nu evaluarea acestuia. Sumele pe care Municipiul București le solicită sunt sume certe, în sensul că prejudiciul solicitat a fost raportat la evaluarea avută în vedere pentru contractul de concesiune pe care pârâta a refuzat să îl încheie. Precizează că pârâta a fost obligată - prin sentința civilă nr. 958/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, definitivă, la încheierea contractului de concesiune pentru imobilele din prezenta cauză. Prin urmare, prejudiciul este cert, lichid și exigibil înainte de formularea cererii de chemare în judecată. Cuantumul sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului nu a fost în nici un fel contestat de pârâtă. Sentința pronunțată la fondul cauzei prevede în mod clar și neechivoc, faptul că pârâta este obligată la plata dobânzii legale începând cu data de 13.11.2016, "moment de la care (pârâta) ar fi trebuit să achite primele sume inițiale". În decizia din apel, criticată prin prezentul recurs, instanța de apel a acordat reclamantei pretenții cu titlu de debit principal, pe care le-a calculat pe fiecare zi de întârziere a anului (astfel cum rezultă și din raționamentul aplicat pentru anul 2016). Or, dacă debitul principal a fost calculat pe fiecare zi, rezultă că și dobânda urmează a fi calculată tot pentru fiecare zi de întârziere a debitului cumulat. De asemenea, dobânda devine scadentă în ziua imediat următoare a celei de după scadența debitului principal. Prin urmare, calculul dobânzii se datorează începând cu ziua imediat următoare a folosirii imobilului, pentru situația în care nu este achitat debitul principal scadent. Un calcul al dobânzilor începând cu data de 21.05.2021 nu poate fi asociat unui debit principal acumulat succesiv și care este scadent în fiecare zi de folosință a imobilului. Mai susține că în hotărârea pronunțată de instanța de apel există contradicție. Pe de o parte, instanța de apel reține că această creanța dobândește un caracter lichid abia pe cale judiciară. De asemenea, reține că dobânda legală se datorează de la data pronunțării hotărârii instanței de fond, adică din 21.05.2021. Astfel, instanța judecă - pentru creanța Municipiului București - data exigibilității acesteia ca fiind data pronunțării hotărârii de fond, moment de la care se datorează dobândă legală și moment de la care începe să curgă termenul de prescripție. Pe de altă parte, la momentul judecății, instanța de apel admite prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada de dinaintea termenului de 3 ani de la data formulării acțiunii (pentru perioada ianuarie 2015-08.11.2016), ceea ce însemnă că creanța supusă judecății este exigibilă cu prima zi de neplată a debitului principal, care este scadent începând cu ziua imediat următoare a folosirii imobilului. Pentru admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune creanța trebuie să fie exigibilă, situație în care se datorează și dobânzi care primesc și ele același tratament ca debitul principal. Dar dacă debitul principal devine exigibil la data pronunțării hotărârii de fond și doar de atunci încep să curgă penalitățile, înseamnă că nici prescripția dreptului material la acțiune nu poate fi pusă în discuție decât după ce trec cei trei ani din termenul de prescripție. Dacă se apreciază caracterul lichid al creanței ca fiind dobândit la data pronunțării hotărârii - 21.05.2021, atunci nu mai poate fi opusă prescripția. Dar, dacă este admisă prescripția dreptului material la acțiune, înseamnă că creanța este exigibilă și atunci dobânda legală începe să se calculeze pentru perioada încă de dinaintea admiterii prescripției dreptului material la acțiune, odată cu prima zi de întârziere a plății debitului principal. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciază că în mod greșit a fost admisă. Prin apărările sale, Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 30.01.2015-20.05.2015, iar instanța a decis că termenul de prescripție se întinde până la data de 08.11.2016, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanța acordând mai mult decât s-a cerut. Al doilea aspect criticat este că în temeiul art. 2537 C. civ., sumele nu intră sub incidența prescripției, deoarece pârâtul a fost pus în întârziere din 2015, iar prin decizia definitivă 6507/02.12.2020 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție pârâta a fost obligată definitiv la încheierea unui contract de concesiune pentru imobile din cauză. Având în vedere motivele invocate, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor pe care le-a solicitat în acțiune. Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, în esență, următoarele: Procedând la analizarea condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanțelor, în motivarea deciziei sale instanța de apel a reținut în mod eronat că fapta ilicită a pârâtului care atrage răspunderea civilă delictuală în speță constă în ocuparea fără titlu a imobilelor ce fac obiectul speței. Consideră că instanța de apel nu a făcut o apreciere corectă a dispozițiilor legale invocate de pârât în cuprinsul apărărilor formulate pe fondul cauzei - art. 1349, art. 1357-1371 C. civ. Instanța a plasat în mod greșit fapta ilicită pe tărâmul răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanțelor fără a ține seama de pasivitatea Consiliului General al Municipiului București care, în culpă fiind, nu a adoptat Hotărârea privind trecerea terenului pe care se află construcția din B-dul x nr. 44, Tronson II și III, sector 3 din domeniul public al Municipiului București, în domeniul public al Statului, situație de natură a reglementa regimul juridic al terenurilor vizate de acțiunea introductivă. Așadar, culpa Consiliului General al Municipiului București nu poate coexista cu vinovăția Ministerului Finanțelor, atât timp cât acesta a demarat demersurile necesare reglementării situației juridice a acestor terenuri. Este evident faptul că o asemenea situație nu poate fi asimilată faptei ilicite, sancționabilă în lumina dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., ignorând faptul că prerogativa tranșării regimului juridic al terenurilor aparținea Consiliului General al Municipiului București. Prin urmare, în cauză nu este probată îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanțelor, în principal a existenței faptei ilicite a Ministerului Finanțelor și a vinovăției sale, implicit a prejudiciului cauzat reclamantului de acest pârât și a legăturii de cauzalitate între cele trei condiții enumerate. Apreciază că și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este casabilă, întrucât s-a încălcat puterea lucrului judecat. Asupra aspectelor dezlegate definitiv prin decizia civilă nr. 1958R/2009 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2009, sentința civilă nr. 19483/2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2011 și decizia nr. 160/2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit nelegalitatea impunerii taxei de concesiune în lipsa unui contract de concesiune valabil încheiat, nu se mai poate reveni pe calea invocării lor în cadrul unei acțiuni noi, intrând așadar în puterea lucrului judecat, urmând a fi valorificate din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia. În ipoteza reglementată prin dispozițiile legale mai sus invocate, nu este necesar să existe triplă identitate de părți, obiect și cauză, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel prin decizia recurată, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă aceasta rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai prin considerente. Prin completarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material atât cu privire la dispozițiile legale ce reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, dar și în ceea ce privește temeiul de drept avut în vedere pentru admiterea acțiunii reclamantei. Ministerul Finanțelor a devenit proprietarul imobilului în mod legal, în baza unui act juridic încheiat în baza legii, intrând în mod legal în posesia imobilului aflat pe terenul în discuție, nefiind vorba de o posesie nelegală, ilicită sau abuzivă. În aceste condiții soluția de admitere a acțiunii având ca obiect lipsa de folosință în temeiul art. 1349 C. civ. este vădit nelegală, acest temei juridic nefiind incident în cauză, aspect care rezultă din chiar motivarea instanței de apel. Astfel, referitor la stabilirea faptei ilicite, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că lipsirea proprietarului de folosința bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligației de predare a acestuia, obligație care își poate avea izvorul fie într-un contract, fie în faptul juridic ilicit al ocupării lui fără titlu. Referitor la raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, Curtea de Apel București a reținut în mod eronat că legătura de cauzalitate rezultă de la sine, că ocuparea fără drept a celor două terenuri de către pârât a generat lipsirea reclamantului de exercițiul folosinței asupra bunurilor, ca atribut important al dreptului de proprietate, precum și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost completat, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au formulate apărări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele celor două recursuri și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor este nefondat; în schimb, recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce urmează. Prin acțiunea înregistrată la data de 08.11.2019 pe rolul Tribunalului București, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia: la plata sumei de 1.217.613,70 RON reprezentând debite calculate astfel: 235.781,84 RON aferentă contravalorii lipsei de folosință teren pentru anii 2015-2019; în principal, debite de întârziere, calculate la data de 20.05.2019, în cuantum de 981.831,86 RON; - în secundar, la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculate pentru perioada 30.01.2015-20.05.2019; la plata debitelor de întârziere până la data plății efective a debitului principal. Starea de fapt conturată în mod definitive de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei, a relevat că reclamantul a încheiat cu A. S.A. contractul de concesiune nr. x/2003 ce are ca obiect concesionarea pe 49 de ani a terenului în suprafață de 388,10 m.p. aferent blocului M17 - tronson II, situat în București, B-dul x nr. 44, sector 3 și contractul de concesiune nr. x/2003 ce are ca obiect concesionarea pe 49 de ani a terenului în suprafață de 390,15 m.p., aferent blocului M17 - tronson III, situat în București, B-dul x nr. 44. Prin cele două contracte, A. S.A. s-a obligat să achite anual o taxă de concesiune în valoare de 5.122,20 euro, respectiv 5.210 euro. Ulterior, Ministerul Finanțelor Publice a cumpărat de la A. S.A. imobilele ale căror terenuri fac obiectul contractelor de concesiune anterior menționate, iar în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare s-a prevăzut faptul că terenurile pe care sunt situate imobilele care se vând sunt concesionate, iar Ministerul Finanțelor Publice se obligă ca până la data de 31.12.2005 să încheie contracte de concesiune cu reclamantul, însă acesta nu și-a îndeplinit această obligație. Prin decizia civilă nr. 1958/23.11.2009 pronunțată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a reținut în cadrul unei contestații la executare formulate de Ministerul Finanțelor împotriva unei somații la executare și a unui titlu la executare emise de Municipiul București pentru o sumă de bani care ar fi datorată cu titlu de taxă de concesiune pentru perioada 2006-2009, că obligația de plată a taxei de concesiune nu poate fi asumată decât printr-un contract de concesiune, motiv pentru care în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de A. cu Ministerul Finanțelor nu s-a prevăzut că acesta preia și obligația de plată a taxei de concesiune, ci s-a prevăzut obligația de a efectua demersuri în vederea încheierii contractului de concesiune. Prin sentința civilă nr. 19483/13.12.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011 (definitivă prin decizia civilă nr. 160/23.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă), Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea formulată de Municipiul București în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect plata unei sume de bani cu titlu de taxă de concesiune aferentă perioadei 2006-2011, reținând că reclamantul nu a dovedit că a încheiat un nou contract de concesiune, pentru ce sumă, perioadă, că ar fi efectuat demersuri pentru valorificarea unui drept de creanță față de concesionarul din contractele de vânzare-cumpărare ori că ar fi inițiat demersuri judiciare pentru obligarea pârâtului la încheierea unor contracte de concesiune. Prin decizia nr. 6507 din 02.12.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a rămas definitivă obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune pentru imobilul situat în București, B-dul x nr. 44, tronson II, sector 3 și bl. M17, tronson III. Pentru lipsa de folosință a celor două terenuri, reclamantul a inițiat demersul pendinte întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor evaluate la contravaloarea taxelor anuale (5.122,20 euro, respectiv 5.210 euro) pe care le percepea prin contractele de concesiune încheiate cu A., precum și dobânda legală, sume solicitate pentru perioada 30.01.2015-20.05.2019. Prin memoriul de recurs pârâtul a susținut, sub un prim aspect, că nu există vinovăția sa în folosirea terenurilor reclamantului, întrucât a inițiat demersuri pentru trecerea acestora de către Consiliul General al municipiului București în proprietatea statului, iar culpa aparține CGMB care a rămas în pasivitate. Aceste susțineri nu pot fi primite, față de coordonatele art. 1351-1354 C. civ., întrucât fapta terțului trebuie să îmbrace cel puțin forma cazului fortuit, iar pasivitatea Consiliului nu îmbracă o asemenea formă. De altfel, pasivitatea acestui terț putea fi sancționată prin formularea unei acțiuni în instanță. De asemenea, nici cazurile care înlătură vinovăția nu sunt aplicabile, pentru că nu poate fi încadrată ipoteza invocată în ele (art. 1360-1364 C. civ.), iar pe de altă parte, art. 1357 alin. (2) C. civ. instituie răspunderea pentru cea mai ușoară culpă, întinderea răspunderii nefiind condiționată de gradul de vinovăție al autorului faptei ilicite. Mai mult, astfel cum a reținut instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, pârâtul a cunoscut faptul că folosește terenurile reclamantului, iar efectuarea de către acesta a unor demersuri pentru trecerea terenurilor în proprietatea publică a statului nu prezintă într-adevăr relevanță în soluționarea cauzei, precum instanța de recurs a expus anterior. Nu se poate așadar, aprecia că în cauză, ar fi fost încălcate de către curtea de apel, prevederile art. 1349, art. 1357 – asrt. 1371 C. civ., cum eronat a invocate acest recurent pârât. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul susține că prin decizia atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2009, în dosarul nr. x/2011 și de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit nelegalitatea impunerii taxei de concesiune în lipsa unui contract de concesiune valabil încheiat. Astfel cum s-a reținut în mod just, de către instanțele de fond, hotărârile judecătorești invocate de pârât vizează, prin obiectul acțiunilor formulate anterior, sume cu titlu de taxă de concesiune, temeiul fiind cel al răspunderii civile contractuale, în timp ce demersul judiciar pendinte are ca obiect un prejudiciu creat în baza utilizării fără titlu a terenurilor, având ca temei răspunderea civilă delictuală. Înalta Curte constată că pentru stabilirea prejudiciului nerealizat de către reclamant, instanțele au reținut valoarea lipsei de folosință a terenurilor ca fiind egală cu valoarea taxei de concesiune pentru acestea, utilizată doar ca element de referință, astfel că pârâtul nu a fost obligat la plata unor sume cu titlu de taxă de concesiune. Așadar, împrejurarea că suma stabilită ca fiind prejudiciu pentru lipsa de folosință a fost raportată la valoarea taxelor anuale pe care reclamanta le percepea anterior prin contractele de concesiune încheiate cu A., societate de la care pârâtul a cumpărat imobilele ale căror terenuri au făcut obiectul contractelor de concesiune, nu echivalează cu impunerea unei taxe de concesiune, ceea ce ar fi chiar contrar celor reținute în litigiile anterioare. De altfel, în cauza de față reclamantul pretinde obligarea pârâtului la plata unor sume de bani cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru cele două terenuri, invocând tocmai inexistența unor contracte de concesiune, problema de drept referitoare la solicitarea reclamantului de acordare despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului nefiind dezlegată în litigiile anterioare. Din această perspectivă, nu se poate invoca încălcarea autorității de lucru judecat reglementate de art. 430 C. proc. civ., nici sub aspect pozitiv și nici sub aspect negativ. Recurentul-pârât, în completarea motivelor de recurs, mai dezvoltă argumente în sensul că, în mod greșit a fost reținută culpa sa și că în mod eronat a fost calificată ca faptă ilicită ocuparea terenurilor, întrucât acțiunea reclamantului trebuia să se întemeieze pe textele de lege care reglementează dreptul de proprietate, reținându-se astfel, tot în mod greșit și existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Înalta Curte constată că parte din aceste susțineri nu vizează o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, respectiv cele legate de eronata stabilire a vinovăției recurentului pârât și cele privind existența unei legături de cauzalitate, ambele elemente reprezentând aspecte subsumate situației de fapt a cauzei deduse judecății, determinabile pe baza probelor administrate cauzei, astfel încât o atare analiză reprezintă un apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei, în lipsa administrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speță. În plus, instanța de recurs a ilustrat anterior nedecelarea incidenței în cauză a prevederilor art. 1351-1354 C. civ., respectiv ale art. 1360-1364 C. civ., astfel cum s-a ilustrat. În ceea ce privește necesitatea întemeierii pretențiilor reclamantei pe prevederile art. 551 și urm. C. proc. civ. referitoare la protejarea drepturilor reale, în speță a dreptului de proprietate și nu pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, întrucât în cauză nu s-a demonstrat un fapt ilicit, nelegal al recurentului pârât, instanța de recurs constată faptul că în cadrul situației de fapt stabilite definitiv de către instanța devolutivă a apelului, s-a reținut săvârșirea de către această parte procesuală a unei fapte ilicite constând în ocuparea fără titlu, fără drept, a terenului aparținând intimatei reclamante, în condițiile în care recurentul a dobândit dreptul de proprietate doar asupra construcției. Urmare a acestor constatări, Înalta Curte apreciază că în privința recursului declarat de pârât nu sunt întrunite cerințele niciunuia dintre cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 sau pct. 8 din C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul acestei părți va fi respins ca nefondat. La rândul său, prin memoriul de recurs reclamantul a susținut că pârâtul a fost pus în întârziere începând cu anul 2015, când a notificat Ministerul Finanțelor Publice la plata unor sume cu titlu de taxă de concesiune. În primul rând, trebuie menționat că dispozițiile art. 2523 C. civ. conțin regula generală privind începutul prescripției extinctive, având ca obiect dreptul la acțiune, în timp ce art. 2528 alin. (1) din același cod vizează regula specială, edictată pentru situația reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speței de față, în raport de temeiul juridic al acțiunii. Pe de altă parte, dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privința elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acțiune, și anume "paguba" și "pe cel care răspunde de ea". Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept, și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noțiuni, "pagubă" și "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta. Conform art. 2537 C. civ.: "Prescripția se întrerupe: (…) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie; (…) 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere (…)". Dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., care statuează că "prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere" se coroborează cu cele ale art. 2540 C. civ., care prevăd că "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere". Față de aceste aspecte de ordin teoretic, se reține că introducerea unei cereri de chemare în judecată prin care se valorifică un alt drept decât cel a cărui acțiune se prescrie (astfel cum s-a expus), chiar dacă prin acesta indirect se urmărește valorificarea celui din urmă, nu are ca efect întreruperea prescripției extinctive. Astfel cum corect a sesizat instanța de apel, inițierea demersului judiciar prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune nu constituie un impediment la intervenirea prescripției, ca sancțiune pentru neexercitarea dreptului la acțiune în privința plății unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului aferente unei perioade în care nu exista un contract de concesiune referitor la imobil. De asemenea, în mod just s-a reținut că temeiul juridic în baza căruia au fost pretinse sumele de bani prin notificări începând cu anul 2015 (când reclamantul a transmis notificări prin care a solicitat pârâtului plata taxei de concesiune) este diferit de cel pe care s-a întemeiat acțiunea pendinte (un raport juridic în conținutul căruia intră un drept corelativ obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință). În ce privește susținerea reclamantului recurent potrivit căreia pârâtul ar fi invocat prescripția numai pentru perioada 30.01.2015-20.05.2015, însă instanța a admis până la data de 8.11.2016, observă Înalta Curte că această susținere a fost făcută întâia oară în recurs, nefiind afirmată mai întâi pe calea apelului. Or, în aceste circumstanțe, critica apare ca inadmisibilă, urmare a formulării ei omisso medio, astfel cum prevede art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Pe de altă parte, analizând întâmpinarea formulată de către pârât, se constată că nu a fost încălcat principiul disponibilității, având în vedere că în principal, pârâtul a invocat prescripția pentru perioada ce excedează celor 3 ani anteriori introducerii acțiunii, făcând trimitere expresă la dispozițiile art. 2517 C. civ. Așadar, nu se poate aprecia a fi fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat. În schimb, dezlegarea anterioară referitoare la acordarea dobânzilor de la data de 21.05.2021, determină constatarea caracterului fondat al acestui ansamblu de critici al reclamantului și, drept urmare, întrunirea cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește recursul reclamantului. Astfel, prin cererea de recurs reclamantul a formulat și critici referitoare la accesoriile sumei aferente debitului principal, anume în ceea ce privește data de la care curg daunele moratorii, întrucât instanța de apel a infirmat soluția primei instanțe și a reținut că acestea curg de la data pronunțării hotărârii primei instanțe – 21.05.2021. Deși asupra fondului acestei critici dezlegările anterioare referitoare la debitul principal sunt aplicabile mutatis mutandis, Înalta Curte apreciază că sunt necesare câteva precizări. Din conținutul dosarului de primă instanță se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului în principal, la plata debitelor de întârziere, iar în subsidiar, la plata dobânzii legale aferente debitului principal, tribunalul reținând că pârâtul nu poate fi obligat la plata dobânzii legale decât începând cu data de 13.11.2016, moment de la care ar fi trebuit să achite contravaloarea lipsei de folosință. În apel instanța a constatat că debitul principal, aferent perioadei 8.11.2016 – 20.05.2019, la plata căruia este obligat pârâtul, este în cuantum de 149.621,09 RON, iar dobânda legală este datorată de la data de 21.05.2021, data pronunțării primei instanțe de judecată. Argumentul instanței de apel în sensul că creanța este disputată, că "creanța reprezentând evaluarea prejudiciului în situații precum cea de față, care implică tranșarea unor aspecte aflate în dispută de către instanța de judecată, dobândește un caracter lichid abia pe cale judiciară, adică la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești", nu este fondat. Astfel, potrivit art. 1381 C. civ., "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) "Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor". În aceste condiții sunt incidente dispozițiile art. 1.385 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" și ale art. 1531 alin. (1) și (2) din același cod, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform cărora prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În cazul de față, pierderea efectivă suferită de proprietarul reclamant, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, poate fi remediată prin acordarea contravalorii lipsei de folosință a terenurilor. De asemenea, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Așadar, în privința datei de la care se va calcula dobânda legală, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1381 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data comiterii producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care au fost stabilite despăgubirile civile, cum în mod nelegal s-a reținut de instanța de apel, întrucât, în privința reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin lipsa de folosință a bunului său trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, precum și faptul că potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. proc. civ., debitorul se află de drept în întârziere când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că în cauză este incident motivul de recurs invocat de reclamant, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la normele juridice de drept material menționate. Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că în privința recursului reclamantului se impune soluția de admitere, devenind totodată inutilă, din aceeași perspectivă expusă, analiza motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat de reclamant, întrucât acesta din urmă are aceeași finalitate precum motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar finalitatea a fost astfel deja atinsă prin admiterea motivului de la punctul 8, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același cod, recursul reclamantului va fi admis, iar decizia atacată urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea rejudecării apelului pârâtului sub aspectul cererii de acordare a dobânzilor. Va fi păstrat restul mențiunilor deciziei recurate. Va fi respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași decizii civile.