ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2379/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 28 februarie 2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 5.732,72 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, a sumei de 220.000 RON, cu titlu de daune morale, a sumei de 4.125 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei implicate în accidentul rutier, precum și a diferenței rezultate, pe de o parte, din cumularea dobânzilor legale aferente daunelor materiale și contravaloarea autovehiculului, din momentul producerii riscului asigurat (23.08.2017) și până la momentul plății efective (daune interese moratorii), iar, pe de altă parte, din indexarea sumelor cu rata indicelui de inflație, de la data producerii evenimentului rutier (23.08.2017) și până la data plății efective (daune compensatorii), cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2766 din 9 decembrie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis, în parte, cererea, a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume, cu titlu de daune materiale: 38 de RON - certificat medico-legal, 260 RON - guler cervical, 62 RON - unguent cervical, 231 RON - tomografie, 1.000 RON - raport de expertiză, 4.125 euro - contravaloare autoturism, 1.000 RON - transport epavă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat în cursul cercetării penale, a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de daune morale, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, și a dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, începând cu rămânerea definitivă a sentinței și până la data plații.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamantul și pârâta. Prin decizia civilă nr. 425 din 4 octombrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, a admis apelul formulat de reclamant (continuat de moștenitorii săi legali, C. și D., asistat de C.) și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către moștenitorii reclamantului a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, actualizată cu rata indicelui inflației la data plății și a dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de daune morale, calculată începând cu data producerii prejudiciului (23.08.2017) și până la data plății, și a păstrat, în rest, sentința apelată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâta, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele argumente: În mod nelegal instanța de apel a dispus obligarea la plata accesoriilor aferente daunelor morale de la data săvârșirii faptei, în condițiile în care acestea nu sunt purtătoare de accesorii decât după determinarea întinderii despăgubirii, în urma analizării tuturor probelor de la dosar, ținând cont de suferința încercată de victimă, începând cu data producerii accidentului și până la pronunțarea hotărârii judecătorești. Mai mult, răspunderea civilă a asigurătorului este una contractuală, iar nu delictuală, astfel că nu se poate considera că dobânda curge de drept de la data săvârșirii faptei ilicite. Prin urmare, daunele morale nu sunt susceptibile de accesorii decât după momentul pronunțării hotărârii judecătorești. De asemenea, în raport cu art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 și cu Norma A.S.F. nr. 39/2016 și având în vedere practica instanțelor în materia asigurărilor, nu putea fi obligată la plata penalităților, de vreme ce nu exista o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 6 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, completul de filtru a admis, în principiu, recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, atunci când a stabilit că dobânda legală și actualizarea cu rata inflației, ca accesorii ale daunelor morale, se acordă începând cu data săvârșirii faptei, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, acesta din urmă fiind momentul la care creanța devine certă, lichidă și exigibilă. Înalta Curte constată că motivul de recurs este nefondat. Potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, "asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat", iar, conform alin. (2) lit. a) din același articol, "asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial". Contrar susținerilor recurentei-pârâte, litigiul de față nu se fundamentează pe răspunderea civilă contractuală, ci pe cea delictuală, dat fiind că raportul juridic dedus judecății privește pretențiile formulate de către victima accidentului rutier împotriva asigurătorului RCA al persoanei responsabile de producerea accidentului, între părțile litigante nefiind încheiat un contract de asigurare. Victimei accidentului rutier nu îi poate fi opus contractul de asigurare încheiat între persoana care produce accidentul și asigurător, întrucât ceea ce se analizează în cauzele având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale este nu doar existența unui raport convențional între asigurătorul RCA și asigurat, ci, mai ales, întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana asiguratului, apte a atrage, în temeiul legii, răspunderea asigurătorului său RCA. În aceste condiții, instanța de apel a reținut, în mod corect, că normele incidente în cauză sunt cele cuprinse în C. civ., că art. 1.385 și art. 1.531 reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia persoana păgubită este îndreptățită să pretindă repararea atât a prejudiciului efectiv (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), precum și că, în conformitate cu art. 1.523 alin. (2) lit. e), debitorul se află de drept în întârziere când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale. Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, în cazul celei delictuale, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități speciale (dies interpellat pro hominem). Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unei obligații contractuale, nu și a unei obligații extracontractuale, în cazul căreia dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor se naște din momentul săvârșirii faptei ilicite. În consecință, în cazul răspunderii civile delictuale, daunele-interese curg de drept de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit daunele morale. Ca atare, este lipsită de temei legal susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă abia la momentul soluționării definitive a litigiului. Contrar acestei susțineri, hotărârea judecătorească prin care se angajează răspunderea civilă delictuală nu are efect constitutiv de drepturi, ci declarativ, întrucât instanța este chemată să stabilească, pe baza mijloacelor de probă, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv prejudiciul, care preexistă momentului pronunțării hotărârii, aceasta având numai rolul confirmării caracterului întemeiat al pretențiilor deduse judecății. Mai mult, răspunderea delictuală a asiguratului dă naștere dreptului corelativ al creditorului de a își vedea îndeplinită întocmai creanța datorată prin pierderea ocazionată. Deoarece răspunde nu numai în limitele convenționale ale contractului de asigurare, ci și în temei legal, iar creditorul ar putea să își recupereze doar diferența de despăgubire care nu este acoperită de asigurător în temeiul limitelor convenționale ale contractului de asigurare (o limitare convențională a contractului de asigurare în materia dobânzii legale penalizatoare neexistând stipulată), trebuie admis că în baza rolului contractual și de garant legal, asigurătorul este dator să acopere integral prejudiciul cauzat victimei. Tocmai acest caracter integral vizează dreptul victimei de a obține dobânda legală și actualizarea cu rata inflației de la data data săvârșirii faptei ilicite (în cauză, 23 august 2017), iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit despăgubirile. Se mai reține că, întrucât natura juridică a dobânzii legale este diferită de cea a actualizării cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparație a prejudiciului. Față de aceste considerente, constatând că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.