ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1395/2025

Ședința publică din data de 3 iulie 2025

Deliberând asupra recursurilor deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 iulie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 581.794,59 RON, reprezentând: 78.794,59 RON - daune materiale, ca urmare a prejudiciilor materiale suferite în urma trimiterii nelegale în judecată pentru "săvârșirea" infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., respectiv a infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., prejudicii suportate pe durata desfășurării dosarului penal nr. x/2015 (D.N.A. - S.T. Iași, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.; 500.000 RON, daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată, a privării nelegale de libertate, dispuse în perioada 05.01.2016 - 16.06.2016, și a privării de drepturi, dispuse în perioada 05.01.2016 -16.06.2016 - obligația de a nu părăsi limita teritorială și 29.01.2016 -16.06.2016 - sechestru imobiliar, precum și pentru încălcarea termenului rezonabil privind durata procesului penal; 3.000 RON, cheltuieli de judecată în prezentul demers judiciar.

Prin sentința nr. 2046 din 28 iulie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a obligat pe pârât să achite reclamantului următoarele sume cu titlu de daune materiale: suma de 4700 RON, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate de reclamant în dosarul penal nr. x/2017; o sumă egală cu diferența dintre veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017, dacă aceste venituri s-ar fi calculat toate (salariu, indemnizație creștere copil) prin raportare la funcția de conducere pe care o ocupa anterior datei de 01.02.2016 și veniturile efectiv realizate de reclamant în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017; a obligat pe pârât să achite reclamantului daune morale în valoare de 100.000 RON; a respins celelalte pretenții ale reclamantului, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, proporțional culpei procesuale reținute în sarcina pârâtului; a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocat ales, 800 RON, cu titlu de contravaloare servicii psihologice și 800 RON reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil judiciar.

Prin decizia nr. 220 din 5 iunie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis cererile de apel formulate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție Iași împotriva sentinței nr. 2046 din 28 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite reclamantului, cu titlu de daune materiale, și suma de 3764 RON, reprezentând diferența dintre veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017, prin raportare la funcția de conducere pe care o ocupa anterior datei de 01.02.2016 și veniturile efectiv realizate de reclamant în intervalul 01.02.2016 - 19.06.2017; a obligat pe pârât să achite reclamantului daune morale, în valoare de 20.000 RON; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin deciziei; a obligat pe intimatul-apelant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite apelantului-intimat A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, suma de 2000 RON, cu titlu de onorariu avocat ales, și suma de 375 RON, reprezentând contravaloarea onorariului suplimentar al expertului contabil judiciar.

Prin decizia nr. 310 din 11 septembrie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis cererea de completare a hotărârii, formulată de expertul B.; a completat dispozitivul deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, în sensul că a obligat pe apelantul-intimat A. la plata către Biroul local de expertize judiciare Iași a sumei de 1.000 RON, cu titlu de onorariu expert B..

Prin decizia nr. 455 din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 310 din 11 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, cerere formulată de apelantul A..

Împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024 și a deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește drepturile salariale cuvenite reclamantului.

Astfel, instanța de apel a reținut că în lipsa dosarului penal reclamantul nu ar fi fost schimbat din funcția de conducere și nu există nicio altă explicație rezonabilă pentru schimbarea din funcție, cu consecința diminuării veniturilor realizate în perioada 1.02.2016 - 19.06.2017. Totodată, în urma efectuării suplimentului la raportul de expertiză în faza procesuală a apelului, expertul contabil a calculat două variante reprezentând diferența de venituri: suma de 3.764 RON, luând în considerare concediile medicale de care a beneficiat reclamantul în perioada desfășurării dosarului penal, și suma de 28.998 RON, fără a lua în considerare respectivele concedii medicale.

Cu toate acestea, instanța de apel a decis că se va raporta la suma de 3.764 RON, luând în calcul și concediile medicale, deoarece a apreciat că nu poate accepta un calcul ipotetic pornind de la o premiză falsă. În acest fel, curtea de apel se contrazice cu expertiza contabilă efectuată în cauză, care stabilește un calcul concret, plecând de la obiectivul încuviințat de instanță, și anume calculul diferențelor salariale fără a fi avute în vedere concediile medicale.

Învederează că, prin încheierea de ședință din 13 martie 2024, curtea de apel a solicitat apelantului să depună la dosar înscrisuri medicale din care să rezulte că au existat afecțiuni pe care le-a avut anterior procesului penal în care a fost cercetat ori care s-au declanșat în timpul sau ulterior procesului, precum și natura acestora.

Recurentul arată că instanța de apel se contrazice și atunci când, deși apreciază că prejudiciul se impune a fi reparat deoarece, în lipsa procedurilor penale, existau toate șansele ca reclamantul să beneficieze de același nivel de salarizare, totuși se raportează doar la suma de 3.764 RON, ignorând faptul că aceste concedii medicale au fost acordate exclusiv din cauza dosarului penal.

Mai arată că instanța nu s-a pronunțat și asupra aplicării indexării și a majorărilor aferente drepturilor salariale.

Referitor la caracterul autonom al soluției de achitare, ca unic temei legal pentru acordarea despăgubirilor, recurentul învederează că în decizia atacată se reține că simpla soluție de achitare atribuie, prin ea însăși, un caracter delictual procesului penal în care a fost pronunțată, cu referire la Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, pentru ca, ulterior, să se contrazică, reținând că cele două decizii, Decizia nr. 1/2003 și Decizia nr. 15/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se pot extinde de plano și asupra măsurii controlului judiciar sau al sechestrului.

Susține contradictorialitatea motivării și prin prisma următoarelor considerente: din moment ce (...) acuzația în materie penală nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală; statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal.

Afirmă că instanța de apel s-a pierdut în propriile argumente, constatând că nu se poate reține că prezenta decizie (Decizia nr. 136/2021) nu este incidentă prezentei cauze; (...) se impune concluzia că reclamantul poate invoca împotriva statului încălcarea dreptului său la imagine, demnitate, sănătate sau la viață privată prin trimiterea sa în judecată, urmată de achitarea definitivă.

Referitor la caracterul nelegal al măsurilor luate în timpul anchetei penale, afirmă că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare prezumă caracterul nelegal al măsurilor preventive (controlul judiciar), sub acest aspect fiind incidentă decizia ÎCCJ nr. 1/2023, iar acțiunile și măsurile organelor de cercetare și urmărire penală au fost de natură a genera suferințe mai mari decât stresul și tensiunea psihică inerente procesului penal, pentru ca ulterior să aprecieze, în mod contradictoriu, că, în speță, măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. și a avut un scop legitim, chiar dacă procesul penal a fost finalizat cu achitarea reclamantului (...) pe durata instituirii controlului, reclamantul avea posibilitatea de a solicita să i se permită părăsirea localității pentru motive justificate, (...) fiindu-i admisă cererea.

Apreciază că instanța de apel se contrazice și când reține că luarea unei atare măsuri (sechestru judiciar) este de natură a afecta în plan psiho-emoțional reclamantul prin inducerea unui stres legat de consecințele posibile ale măsurii și că aceste măsuri (sechestrul și controlul judiciar) constituie împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune, care s-a dovedit că i-au afectat sănătatea, imaginea și reputația profesională, i-au limitat interacțiunea socială și au reprezentat o temporizare a evoluției profesionale, suferința morală fiind inerentă unei situații cum este cea în care s-a aflat reclamantul, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral inerent și care se impune a fi reparat, pentru ca, ulterior, să rețină că măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. și a avut un scop legitim, deși Decizia nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prezumă absolut caracterul nelegal al întregii proceduri judiciare penale finalizate cu achitare. Susține că această motivare poate fi subsumată și motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Incidența motivului de recurs privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material este susținută și în ceea ce privește reducerea exagerată a cuantumului daunelor morale de la 100.000 RON la 20.000 RON.

Arată că instanța apreciază ca fiind disproporționat cuantumul prejudiciului de 100.000 RON, acordat de instanța de apel, citând cauza Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit din 1995 și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4458/2005, însă este inadmisibil să se aprecieze că pentru o cauză judecată în anul 2024 ar trebui să fie incidentă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din anul 1995.

Recurentul susține că nu poate fi reținută aprecierea instanței, potrivit căreia o judecată penală de aproximativ trei ani și jumătate, care a distrus personalitatea reclamantului, poate fi substituită prin acordarea daunelor morale într-un cuantum aproape inexistent, în valoare de 20.000 RON, în condițiile în care a constatat că luarea unei atare măsuri (sechestru judiciar) este de natură a afecta în plan psiho-emoțional reclamantul prin inducerea unui stres legat de consecințele posibile ale măsurii și că aceste măsuri (sechestrul și controlul judiciar) constituie împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune, care s-a dovedit că i-au afectat sănătatea, imaginea și reputația profesională, i-au limitat interacțiunea socială și au reprezentat o temporizare a evoluției profesionale, suferința morală fiind inerentă unei situații cum este cea în care s-a aflat reclamantul, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral inerent și care se impune a fi reparat.

În ceea ce privește depășirea termenului rezonabil al procesului penal, cu referire la cauza Riccardi contra României, arată că instanța de apel înțelege să justifice, în mod greșit, aplicarea hotărârii europene invocate de reclamant și apreciază (contrar celor reținute în această hotărâre, potrivit cărora durata procesului este excesivă și nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei și prin amânările solicitate de reclamant, ci numai prin eșecul instantelor judecătorești naționale de a gestiona diligent dosarul finalizat cu achitare), că numărul inculpaților, probatoriul administrat, și actele procedurale efectuate justifică un termen rezonabil, chiar dacă a intervenit achitarea inculpatului pentru motivul că fapta nu există.

Sub un ultim aspect, referitor la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în faza judecății de fond, recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit decizia nr. 2075/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că admiterea, în parte, a pretențiilor oferă instanței posibilitatea să reducă onorariile pentru utilitatea parțială a probei.

Afirmă că, prin decizia invocată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în privința onorariului de avocat, admiterea, în parte, a pretențiilor nu are drept consecință obligatorie reducerea acestuia întrucât în afara valorii obiectului pricinii, instanța apreciază și în funcție de prestația, de munca îndeplinită de avocat.

Susține că prezentul dosar s-a judecat aproape patru ani în fața Tribunalului Iași, fiind depuse înscrisuri, audiați martori și fiind efectuate expertize, iar onorariul de avocat solicitat a fost în cuantum de 3.000 de RON.

Mai susține că instanța de apel a nesocotit hotărârea U.N.B.R. nr. 174/24.06.2021, care a stabilit onorariile orientative percepute de avocați în diverse materii.

Față de reducerea onorariului de avocat atât la fond, cât și la apel, înțelege să menționeze și sesizarea Curții Constituționale de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra art. II din Legea privind modificarea și completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în sensul în care instanța nu va mai putea reduce, din oficiu, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Afirmă că, prin decizia nr. 220 din 5 iunie 2024, a fost admis apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului și a fost obligat pârâtul Statul Român să achite reclamantului inclusiv cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului suplimentar de expertiză contabilă.

Totodată, prin decizia nr. 310 din 11 septembrie 2024, s-a dispus obligarea sa, nu a pârâtului Statul Român, ca parte căzută în pretenții prin admiterea apelului reclamantului, la plata către Biroul local de expertize judiciare Iași a sumei de 1000 RON, cu titlu de onorariu de expert.

Arată că cererea de îndreptare/lămurire a dispozitivului deciziei nr. 310 din 11 septembrie 2024, formulată de A., a fost respinsă, cu motivarea că nu poate fi obligat pârâtul Statul Român la achitarea și a acestei sume suplimentare, deoarece la cererea apelantului a fost efectuat suplimentul de expertiză.

Învederează că această motivare este lipsită de fundament și contradictorie, iar instanța de judecată avea obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Afirmă că nu are relevanță care parte a solicitat, inițial, proba cu expertiză, cât timp instanța de judecată a constatat că se impun explicații de la expert pentru soluționarea cauzei.

Recurentul solicită să se constate că se impunea analizarea deciziei nr. 2075/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Susține că instanța de apel, deși confirmă, indirect, prin decizia nr. 455/2024, că această cheltuială cu onorariul suplimentar al expertului urmează să fie recuperată de apelantul-reclamant, ulterior, de la partea cazută în pretenții, solicită dovada efectuării plății de către apelant pentru ca să îl poată obliga pe intimat la restituire, deși această chestiune este deja hotărâtă, fără a exista dubiu cărei părți îi incumbă obligația de plată a cheltuielilor de judecată.

Afirmă că motivarea deciziei atacate este contradictorie, în raport cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea la recursul declarat împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, intimatul invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, susține, referitor la daunele materiale, că dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de instanța de judecată, în temeiul legii civile. A considera în această situație că Statul Român se află în culpă procesuală și că a pierdut procesul ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Referitor la daunele morale, arată că legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 și 4 ale art. 5 din Convenție, garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate și în dreptul intern, respectiv C. proc. pen.

Consideră că eventuale prejudicii psihice și emoționale produse ca urmare a luării măsurilor preventive trebuie dovedite neechivoc în baza unor examene de specialitate medico-legală care să clarifice cu exactitate relația de cauzalitate dintre măsura preventivă și eventuala deteriorare ulterioară a stării psihice și emoționale a părții.

Susține că nu se poate reține că lezarea demnității reclamantului este o consecință a procesului penal întrucât a beneficiat de prezumția de nevinovăție pe tot parcursul procesului penal, nefiind constatată atingerea adusă unui drept subiectiv al acestuia sau o faptă cauzatoare de prejudiciu, cu caracter ilicit.

Referitor la cheltuielile de judecată, invocă dispozițiile art. 452 și ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și arată că instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată și să le acorde doar în măsura în care acestea apar drept justificate, în raport cu soluția pronunțată, obiectul și complexitatea cauzei.

Prin întâmpinarea la recursul declarat împotriva deciziei nr. 455 din 13 noiembrie 2024, intimatul invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat, susținând că s-a reținut corect că reclamantul este partea care a solicitat proba cu expertiză, acesta având posibilitatea să recupereze cheltuielile de judecată constând în suplimentul onorariului de expert, de la partea căzută în pretenții, doar după ce dovedește efectuarea acestor cheltuieli.

Prin rezoluție, a fost fixat termen de judecată la 12 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

La termenul de judecată acordat, Înalta Curte a respins excepția nulității recursurilor, invocată de intimat prin întâmpinare, și a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor, fiind amânată succesiv pronunțarea la 26 iunie 2025, respectiv 3 iulie 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursurile, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 220 din 5 iunie 2024, se constată că recurentul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut existența unor considerente contradictorii, formulând argumente care au un caracter nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia și, anume, lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care cuprinde motive care sunt contradictorii.

Referitor la invocarea considerentelor contradictorii în motivarea deciziei, Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile care reglementează motivul de casare anterior evocat, contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată.

Sub acest aspect, prin critica subsumată motivului de recurs sus-menționat, făcând referire la drepturile salariale cuvenite reclamantului, recurentul a susținut că instanța de apel s-a raportat la suma de 3.764 RON, luând în calcul și concediile medicale de care a beneficiat pe perioada desfășurării procesului penal, contrazicând expertiza contabilă efectuată în cauză, care stabilește un calcul concret, plecând de la obiectivul încuviințat de instanță, și anume calculul diferențelor salariale fără a fi avute în vedere concediile medicale. Totodată, a susținut că instanța de apel se contrazice și atunci când, deși apreciază că prejudiciul se impune a fi reparat deoarece, în lipsa procedurilor penale, existau toate șansele ca reclamantul să beneficieze de același nivel de salarizare, totuși se raportează doar la suma de 3.764 RON, ignorând faptul că aceste concedii medicale au fost acordate exclusiv din cauza dosarului penal.

Instanța de recurs constată că, deși s-a invocat o motivare contradictorie subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., alegațiile recurentului exprimă exclusiv nemulțumiri vizând modul în care instanța de apel a interpretat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză (respectiv, suplimentul la raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului) și a stabilit situația de fapt în baza probatoriului administrat.

Faptul că instanța de apel s-a raportat, analizând cele două variante ale suplimentului la raportul de expertiză, la suma reprezentând diferența de venituri ce se cuvine reclamantului, luând în calcul și concediile medicale acordate pe perioada desfășurării procesului penal, întrucât acesta a beneficiat efectiv de aceste concedii și de indemnizațiile aferente, reprezintă un aspect legat de modul de interpretare a mijloacele de probă, ce nu poate forma obiect al controlului în recurs, instanța de apel fiind suverană în a aprecia asupra forței probante a dovezilor administrate.

Tot astfel, evocarea unei situații de fapt contrare celei reținute de instanța de apel - care a constatat că nu există dovezi certe în baza cărora să concluzioneze că perioada concediului medical al reclamantului s-a datorat tot dosarului penal - fără prezentarea unor argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a unor norme de drept, se repercutează strict în planul temeiniciei hotărârii, neputând forma obiect al controlului judiciar în recurs, verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac presupunând cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Printr-o altă critică încadrată de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat și asupra aplicării indexării și majorărilor aferente drepturilor salariale.

Deși nelegalitatea deciziei a fost susținută din această perspectivă pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica menționată, având în vedere aspecte concrete invocate, se circumscrie și va fi astfel analizată conform motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), întrucât pune în discuție încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității.

Înalta Curte reține ca atare că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Instanța nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanșează procesul civil, iar unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie stabilirea cadrului procesual în care se va desfășura judecata din punct de vedere al părților (cadrul procesual subiectiv), precum și din punct de vedere al pretenției concrete deduse judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație de fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale mai sus enunțate, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept, însă judecata în apel este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum - și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum -, așa cum rezultă din prevederile art. 478 C. proc. civ.

În calea de atac devolutivă a apelului instanța verifică soluția atacată atât din punctul de vedere al temeiniciei acesteia, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă probelor administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, cât și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății.

Conform prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

În cauză, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi însă reținută încălcarea acestor norme de procedură, instanța de apel analizând doar pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și cu respectarea principiului devoluțiunii în apel.

Astfel, deși la interpelarea Înaltei Curți cu ocazia dezbaterilor pe fondul recursului, în sensul de a preciza dacă indexarea și majorarea aferente drepturilor salariale solicitate au constituit în speță un capăt de cerere distinct dedus judecății, reprezentantul convențional al recurentului-reclamant a arătat că acest capăt de cerere este parte a cererii inițiale deduse judecății instanței de fond, instanța de recurs constată că reclamantul nu a învestit prima instanță cu un petit având un asemenea obiect, fapt confirmat și de obiectivele expertizei efectuate în cauză, necontestate de reclamant, care au vizat exclusiv calculul sumei reprezentând diferența dintre veniturile pe care le-ar fi realizat acesta în perioada 1 februarie 2016 - 19 iunie 2017, respectiv dacă aceste venituri, care le includ atât pe cele de natură salarială (inclusiv sporuri), cât și indemnizația de creștere copil, s-ar fi calculat prin raportare la funcția de conducere pe care reclamantul a ocupat-o anterior.

Reținând, așadar, că instanța de apel a soluționat litigiul cu respectarea principiul disponibilității și conformându-se regulii stabilite la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la caracterul autonom al soluției de achitare, ca unic temei legal pentru acordarea despăgubirilor, recurentul învederează că prin decizia atacată s-a reținut că simpla soluție de achitare atribuie, prin ea însăși, un caracter delictual procesului penal în care a fost pronunțată, cu referire la Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, pentru ca, ulterior, instanța să se contrazică, reținându-se că cele două decizii, Decizia nr. 1/2023 și Decizia nr. 15/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se pot extinde de plano și asupra măsurii controlului judiciar sau al sechestrului.

Înalta Curte constată privitor la această chestiune că, deși instanța de apel sesizează în hotărârea recurată că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din data de 12 mai 2021) vizează neconstituționalitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen., apreciază că în cuprinsul acestei decizii s-ar regăsi considerente care tranșează cu valoare de principiu asupra unui drept la despăgubire al celui față de care s-au dispus măsuri preventive (de orice fel) în cursul procesului penal, finalizat cu achitare.

Astfel, curtea de apel a constatat că și instanța de contencios constituțional a subliniat în Decizia nr. 136/2021 aplicabilitatea prevederilor art. 539 C. proc. pen. exclusiv în materia măsurilor preventive privative de libertate, ipoteză care nu se regăsește în cauza pendinte, întrucât reclamantul a fost suspus măsurii preventive restrictive de libertate a controlului judiciar.

Având în vedere statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 136/2021, potrivit cărora "procedura specială reglementată de prevederile art. 539 din C. proc. civ. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și art. 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată", instanța de apel a reținut, însă, că prin decizia respectivă s-ar statua asupra unei răspunderi a statului în sensul arătat în situația în care se invocă de către un particular încălcarea drepturilor prevăzute, printre altele, de art. 8 din Convenție.

Așadar, a fost extras din considerentele deciziei Curții Constituționale anterior evocate un argument care s-ar aplica aparent oricărei măsuri preventive luate în procesul penal, reținându-se că acoperirea pretinselor pagube produse de acte procesuale sau procedurale penale și invocarea eventualei răspunderi civile a statului pot fi valorificate și în alte condiții decât cele prevăzute de lege (normele speciale) referitoare la eroarea judiciară, pentru a se conchide că și în cazul măsurilor restrictive de libertate se impune angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de persoana vizată de aceste măsuri conform dreptului comun, doar pentru faptul că procesul penal a fost soluționat prin achitare.

Lecturarea considerentelor Deciziei nr. 136/2021 trebuie însă realizată în mod unitar, în integralitatea lor, pentru că fiecare argument expus de instanța de contencios constituțional se aplică în contextul și în limitele învestirii sale, respectiv acela al controlului de constituționalitate al prevederilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum reiese chiar din dispozitivul deciziei, fiind greșit deci a se valorifica singular un argument cuprins într-un paragraf, fără coroborarea sa cu chestiunile dezlegate în cuprinsul deciziei.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție toate deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, în unitatea acestora dată de dispozitiv și considerentele care îl susțin, impunându-se cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

De altfel, instanța de contencios constituțional a statuat constant în jurisprudența sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009) în sensul că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul și toate celelalte autorități și instituții publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât și dispozitivul prezentei decizii". S-a arătat, totodată, că "prin sintagma considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de Curte."

Aceeași situație se regăsește în decizia atacată cu recurs și în privința reținerii caracterului autonom al soluției de achitare, referitor la care instanța de apel a apreciat că se impun, prin analogie, considerentele aceleiași decizii ale Curții Constituționale din moment ce "ulterior, s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală".

În raport și cu interpretarea dată prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, potrivit căreia, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitată. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală", constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei" a reținut că netemeinicia acuzației în materie penală dovedită în cauză prin cele două soluții de achitare pronunțate de instanțele penale, atât în fond, cât și în apel, reprezintă criteriul autonom care dă dreptul reclamantului la repararea pagubei.

Pornind de la aceste aprecieri, instanța de apel a constatat astfel că, în cauză, intervine răspunderea Statului Român în baza reglementărilor europene ca și garant pentru toate consecințele vătămătoare produse de funcționarea organelor sale specifice, respectiv ca și garant al independenței și legalității înfăptuirii justiției, și a analizat cererea de acordare a daunelor morale din perspectiva constatării încălcării efective a unui drept apărat de dispozițiile interne și convenționale.

Practic, sub cupola dezlegărilor regăsite în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 care tranșează asupra limitelor constituționale ale unui text de lege special, ce reglementează asupra condițiilor de angajare a răspunderii obiective a statului pentru erori ale procesului penal, instanța de apel a creat un temei juridic nou de răspundere a statului, de data aceasta "în condițiile dreptului comun", pentru alte măsuri preventive dispuse în cursul procesului penal decât cele avute în vedere de prevederile art. 539 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că nu pot fi extinse mutatis mutandis considerentele din Decizia nr. 136/2021 la situația despăgubirilor solicitate pentru măsura controlului judiciar, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres dreptul la despăgubire și în această situație, iar răspunderea obiectivă a statului (transpusă în cuprinsul art. 539 C. proc. pen.) este una care ține de domeniul normei speciale, neputând fi extinsă prin analogie.

De altfel, chiar instanța de apel reține în motivare că aspectele statuate în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot fi aplicate altor măsuri preventive, precum măsura controlului judiciar.

Cu toate acestea, statuările instanței de apel cu privire la răspunderea statului în situația dedusă judecății și la caracterul autonom al soluției de achitare se impun cu autoritate de lucru judecat instanței de recurs, întrucât nu au fost contestate de pârât prin exercitarea căii de atac împotriva deciziei pronunțate în apel, iar, în acest context procedural, trebuie reținut că diferența de argumentație identificată în raționamentul instanței nu afectează în mod negativ drepturile reclamantului - singura parte care a exercitat recurs în cauză -, ci, dimpotrivă, îi profită prin recunoașterea dreptului la despăgubire în situația dedusă judecății, soluția neputând fi infirmată, de altfel, în calea de atac exercitată în cauză de parte.

În circumstanțele anterior evocate, recurentul a mai invocat contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate și cu privire la caracterul nelegal al măsurilor dispuse în cursul procedurii judiciare finalizate cu achitare (sechestrul și controlul judiciar), sens în care a învederat că instanța de apel se contrazice reținând, pe de o parte, că luarea măsurilor sechestrului și controlului judiciar constituie împrejurări de natură a supune reclamantul unei permanente stări de tensiune, care s-a dovedit că i-au afectat sănătatea, imaginea și reputația profesională, i-au limitat interacțiunea socială și au reprezentat o temporizare a evoluției profesionale, suferința morală fiind inerentă unei situații cum este cea în care s-a aflat reclamantul, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral inerent și care se impune a fi reparat, pentru ca, ulterior, să rețină că măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. și a avut un scop legitim, deși Decizia nr. 1/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prezumă absolut caracterul nelegal al întregii proceduri judiciare penale finalizate cu achitare.

Instanța de recurs constată că prin decizia atacată s-a stabilit că măsurile la care a fost supus reclamantul în cursul procesului penal au fost de natură a genera acestuia o suferință morală ce i-a cauzat un prejudiciu moral inerent, recunoscând reclamantului dreptul la repararea acestui prejudiciu, cum deja s-a arătat.

Totodată, deși este real, astfel cum a susținut și recurentul, că instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii și faptul că măsura controlului judiciar la care a fost supus reclamantul era prevăzută de C. proc. pen. și a avut un scop legitim, contradicția considerentelor care ar putea conduce la casarea hotărârii recurate vizează ipoteza în care, deși s-a reținut existența prejudiciului cauzat reclamantului, nu ar fi fost recunoscut acestuia dreptul la reparație prin acordarea daunelor morale.

Or, în condițiile acordării daunelor morale prin decizia recurată, pentru fapta ilicită pretinsă, contradicția invocată de recurent nu justifică casarea hotărârii ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând în continuare susținerile din cadrul recursului formulat de reclamant, Înalta Curte reține că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta își exprimă nemulțumirea față de suma acordată cu titlu de daune morale și contestă evaluarea făcută de instanță prin utilizarea criteriilor pentru determinarea acestor daune, afirmând, totodată, că instanța de apel a redus exagerat cuantumul acestora reținând ca jurisprudență relevantă o hotărâre din anul 1995 a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru o cauză judecată în anul 2024.

Înalta Curte reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluție legislativă în acest sens, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate, și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, reținând, în urma analizei probelor administrate, că reclamantului i-a fost afectată sănătatea, imaginea și reputația profesională, i-a fost limitată interacțiunea socială și i-a fost temporizată evoluția sa profesională.

Raportat la aceste împrejurări, instanța de apel, apreciind că măsurile dispuse în cursul procesului penal au avut consecințe negative asupra reclamantului, pe plan personal, profesional și social, a considerat că suma de 20.000 RON acordată cu titlu de despăgubiri reprezintă o satisfacție echitabilă și proporțională pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal, modalitatea în care instanța de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății, și a cuantificat, în consecință, despăgubirile constituind exclusiv o chestiune de apreciere, astfel cum a rezultat din probele administrate, repreprezentând un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecierile de ordin subiectiv cu privire la cuantumul prejudiciului moral neconstituind veritabile critici de nelegalitate.

Nici invocarea faptului că instanța de apel a reținut ca jurisprudență relevantă o hotărâre din anul 1995 a Curții Europene a Drepturilor Omului în soluționarea unei cauze în anul 2024 nu poate justifica reevaluarea cuantumului daunelor morale, întrucât aceasta ar presupune reanalizarea situației de fapt și a probatoriului și din această perspectivă, chestiune ce excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Ca atare, în absența unor critici care să releve eventuala ignorare de către instanța de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost analizate în raport de situația de fapt reținută, inclusiv prin prisma criteriilor jurisprudențiale consacrate prin hotărârile Curții Europene, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării în recurs, deoarece nu se subsumează unui motiv de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la pretențiile vizând depășirea termenului rezonabil al procesului penal, cu referire la cauza CEDO Riccardi contra României (2012), recurentul a mai afirmat că instanța de apel a înțeles să justifice, în mod greșit, aplicarea hotărârii europene invocate de reclamant, apreciind - contrar celor reținute în această hotărâre, potrivit cărora durata procesului este excesivă și nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei și prin amânările solicitate de reclamant, ci numai prin eșecul instantelor judecătorești naționale de a gestiona diligent dosarul finalizat cu achitare - că numărul inculpatilor, probatoriul administrat, actele procedurale efectuate justifică caracterul rezonabil, chiar dacă a intervenit achitarea inculpatului pentru motivul că fapta nu există.

Înalta Curte reține sub acest aspect că cererea de recurs nu relevă o critică concretă prin raportare la modul în care criteriile de apreciere rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură judiciară a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, au fost aplicate în cauză prin decizia recurată.

Simplul enunț potrivit căruia instanța a aplicat greșit o hotărâre a Curții Europene nu este de natură a reprezenta o critică de nelegalitate veritabilă, întrucât nu combate în niciun fel argumentele avute în vedere de instanța de apel pentru a nu se reține durata excesivă a procesului penal.

În această privință, trebuie remarcat că în cuprinsul deciziei recurate s-a avut în vedere durata procesului penal prin raportare la natura faptelor cercetate, la numărul inculpaților, la probatoriul administrat și etapele procesuale urmate, complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților fiind criterii avute în vedere de instanța europeană a drepturilor omului pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), par. 67; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Totodată, cu referire la jurisprudența CEDO invocată de reclamant, instanța de apel a constatat că particularitățile faptice ale prezentei cauze sunt diferite de cele reținute în hotărârea pronunțată în cauza Riccardi împotriva României. Astfel, în cauza anterior menționată, Curtea Europeană a stabilit că durata procesului penal era de 9 ani (de aproximativ trei ori mai mare decât durata procesului penal al reclamantului) și se afla în continuare în desfășurare în fața primei instanțe la data pronunțării deciziei în cauza aflată pe rolul instanței europene și a reținut că au existat întârzieri procedurale repetate pe toată durată procedurii, pentru a aprecia că durata procesului este excesivă și nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei și prin amânările solicitate de reclamant, ci numai prin eșecul instanțelor naționale de a gestiona diligent dosarul.

Ca atare, în absența unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criteri