ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 383/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 03.09.2020, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale evaluate la 100.000 euro pentru suferințele generate de condițiile de detenție improprii, respectiv nerespectarea dispozițiilor Ordinului MJ nr. 2772/2017. În drept, a invocat dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data de 18 noiembrie 2020, reclamantul a precizat că acele condiții inumane invocate se referă atât la condițiile de detenție, cât și la comportamentul celor din cadrul Penitenciarului Iași. La termenul de judecată din data de 17.06.2021, reclamantul a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată este suma de 500.000 euro, din care suma de 100.000 euro reprezintă daune materiale și suma de 400.000 euro reprezintă daune morale. Prin sentința nr. 4206/13.04.2021, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 1417/07.06.2022 Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, raportat la acțiunea în despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite în cursul detenției, mai puțin pentru repararea prejudiciul generat de supraaglomerarea penitenciarelor, excepție invocată de către pârât. A respins acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acțiune în despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite în cursul detenției (cu excepția cererii ce vizează repararea prejudiciului generat de supraaglomerarea penitenciarelor) pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acțiune în despăgubiri pentru repararea daunelor morale suferite în cursul detenției, daune generate de supraaglomerarea penitenciarelor. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.000 RON cu titlu de daune morale. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia civilă nr. 173 din 30 aprilie 2024 Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins cererea apelantului A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cerere formulată în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. A respins, ca fiind neîntemeiate, apelurile formulate în cauză de A. și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în privința sentinței civile nr. 1417/2022 pronunțată la data de 07.06.2022 de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care o păstrează.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 173 din 30 aprilie 2024 a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași. Recurentul pretinde că, atunci când a reținut calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 36 din C. proc. civ. și a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor. În cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar și, prin urmare, în conținutul raportului juridic dedus judecății, dreptului reclamantului de a i se asigura spațiul minim legal de cazare și condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții. Făcând trimitere la prevederile H.G. nr. 756/2016, H.G. nr. 652/2009 și OMJ nr. 2772/2017, recurentul învederează că în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor nu sunt stabilite atribuții privind asigurarea condițiilor din spațiile de detenție și, în consecință, acesta nu este titularul obligației de a asigura reclamantului condiții legale de detenție privind supraaglomerarea. Instanța de apel reține că "responsabilitatea supraaglomerării din penitenciare revine Statului român" însă nu motivează raționamentul potrivit căruia se atestă fapta ilicită imputabilă Statului, prin Ministerul Finanțelor. De altfel, analizând cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și completată ulterior cu numeroase precizări la dosarul cauzei, se poate observa că reclamantul nu indică Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român în cauză, instanțele de judecată fiind cele care au dispus citarea nelegală a acestuia, omitând faptul că statul poate fi reprezentat și de alte instituții cu personalitate juridică, în speță Ministerul Justiției prin Administrația Națională a Penitenciarelor. Or, având în vedere că aceeași instanță de apel constată că, potrivit H.G. nr. 756/2016 Administrația Națională a Penitenciarelor organizează și coordonează activitatea din penitenciare, însă, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, în speță nu se prezintă explicit fapta prejudiciabilă a pârâtului Statul Român, respectiv, refuzul Ministerului Finanțelor la solicitarea făcută de autoritatea competentă, în cadrul politicilor bugetare, de a stabili un buget rezonabil și necesar măsurilor adecvate, apte să soluționeze problema supraaglomerării din penitenciare, potrivit solicitării Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Rezmires împotriva României. Arată recurentul că din interpretarea prevederilor art. 11 alin. (1) și alin. (2), art. 48-50 și art. 80 din Legea nr. 254/2013, art. 1 alin. (1), art. 4 din O.M.J. nr. 2772/2017 reiese că titularii obligației de a asigura condiții corespunzătoare de detenție, inclusiv în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare sunt unitățile de detenție în care a fost încarcerat reclamantul, legiuitorul stabilind obligații directe în sarcina acestora. Prin urmare, recurentul apreciază că, în cauză, legimitate procesuală pasivă o au Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele din subordine, respectiv Penitenciarul lași, Statul Român prin Ministerul Finanțelor fiind lipsit de calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana acestuia și cei obligați să răspundă în raportul juridic litigios. Recurentul susține că nu pot fi reținute nici argumentele avute în vedere de instanțe referitoare la jurisprudența CEDO privind antrenarea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru încălcarea obligației de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților, câtă vreme nu se invocă existența unei hotărâri prin care CEDO să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenție. În acest context, instanța de apel a reținut superficial doar faptul că "apare ca lipsit de relevanță dacă Ministerul Finanțelor este sau nu ordonator de credite pentru organele care se ocupă de organizarea condițiilor de detenție" și a încălcat dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 224 alin. (1) C. civ. Răspunderea Statului prin Ministerul Finanțelor este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate de erori judiciare, neputându-se interpreta că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. Ministerul Finanțelor răspunde în numele Statului Român numai în condițiile normelor speciale, respectiv conform art. 538-541 C. proc. pen. sau a unor legi speciale de reparație care, însă, nu se regăsesc în speță. Împrejurarea că obligația de a asigura condițiile de detenție revine Penitenciarului Iași și Administrației Naționale a Penitenciarelor reiese și din sentința penală nr. 1518/10.07.2020 a Judecătoriei Iași prin care Penitenciarul Iași a fost obligat să îi asigure cazarea într-o cameră de deținere care să permită cel puțin 4 metri pătrați pentru fiecare persoană privată de libertate. Raportat la sentința mai sus enunțată și analizând raționamentul logic al instanței de apel, ar fi însemnat ca în măsura în care statul ar fi fost răspunzător, sentința penală să se fi pronunțat în contradictoriu cu acesta și nu a Penitenciarului Iași, ceea ce nu este cu putință prin raportare la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție și celelalte dispoziții legale în materie penală. Susține recurentul că, în raport cu prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice. În speță, Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite, are deschisă calea administrativă de a solicita alocarea de fonduri de la Ministerul Finanțelor, potrivit procedurii de deschidere de credite bugetare prevăzută de Legea nr. 500/2002. În cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor îndeplinește rolul de administrator al bugetului, repartizând ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, fără, însă, a avea atribuții ce incumbă instituțiilor obligate să asigure condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. Totodată, recurentul pretinde că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1349 alin. (1) și alin. (2) și art. 1357-1371 din C. civ. și a reținut eronat în sarcina statului pretinsa faptă ilicită. Nerespectarea condițiilor de detenție din penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, acesta fiind un concept vast, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman degradant. Daunele morale au fost acordate printr-o simpla apreciere a instanței fără, însă, ca intimatul să fi dovedit că a suferit o pierdere financiară sau o atingere a drepturilor personale nepatrimoniale. În cauză, Statului Român prin Ministerul Finanțelor nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 1357 C. civ., nu i se poate imputa nicio culpă față de supraaglomerarea penitenciarului, în cauză nerezultând că s-ar fi făcut demersuri pentru transferarea deținuților în alte penitenciare, supraaglomerarea fiind imputabilă fie Administrației Naționale a Penitenciarelor care nu a dat curs cererilor de transfer în măsura în care acestea au fost formulate, fie Ministerului Justiției care nu a asigurat fonduri Administrației Naționale a Penitenciarelor, deși a emis un ordin în care a stabilit care sunt condițiile minime de cazare care trebuie analizate. Recurentul invocă dificultățile întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție și arată că a actualizat legislația națională cu privire la normele imperative adoptate în vederea protejării drepturilor persoanelor private de libertate, prin reglementarea cuprinsă în OMJ nr. 2772/2017 și Legea nr. 275/2006, dovedind buna credință și acțiunea concretă pentru asigurarea condițiilor de detenție. Pretinde recurentul că instanța de apel, nesocotind criteriile legale care au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, nu a ținut cont de jurisprudența CEDO în ceea ce privește acordarea daunelor morale, care statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptă o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, poziție care, însă, nu a fost adoptată de instanța de apel. Curtea de apel, deși reține că "condițiile de detenție pe care le-a suportat reclamantul s-au datorat unor cauze pe deplin obiective pe fondul aglomerării penitenciarelor, datorate creșterii ratei criminalității", fără a aplica principiul proporționalității, menține în mod nelegal dispoziția instanței de fond prin care Statul Român a fost obligat la plata sumei de 6.000 de RON cu titlu de daune morale.

Apărările formulate în cauză Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Învederează intimatul că recurentul are calitate procesuală în prezenta cauză, atât în raport cu jurisprudența ÎCCJ și CEDO, cât și justificat de faptul că Statului Român prin Ministerul Finanțelor îi revine responsabilitatea alocării sumelor de bani necesare combaterii supraaglomerării penitenciarelor, sens în care face trimitere la prevederile art. 3 alin. (1) și alin. (2), art. 4 din OMF nr. 2772/2017 modificat prin Ordinul 796/2020. Arată că, într-adevăr, alături de recurent, răspunderea aparține, în solidar, și A.N.P. și Penitenciarului Iași, fiind necesară depunerea la dosar a Anexei

Susține intimatul că din jurisprudența CEDO reiese că despăgubirile au fost stabilite între 8 euro/zi și 12 euro/zi, astfel că, raportat la perioada de 280 zile și suma de 8 euro/zi ar fi rezultat prejudiciul în cuantum de 2.240 euro. Față de aceste motive și de suferințele intimatului, partea apreciază că este derizorie suma stabilită de instanța de fond, de 6.000 RON. Intimatul a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată și introducerea în cauză a Penitenciarului Iași. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu prealabil, se reține că aspectele de nelegalitate deduse judecății, deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din același cod și vizează, pe de o parte, stabilirea cadrului procesual și, pe de altă parte, încălcarea normelor de drept material incidente în speță. Astfel, o primă categorie de critici privește greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. În strânsă legătură cu aceasta se află și motivul de recurs referitor la lipsa unei fapte ilicite proprii a statului. Se reține că potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Textul de lege citat clarifică faptul că pentru a exista calitate procesuală activă ori pasivă, nu este necesar ca drepturile și obligațiile pretinse de reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, să existe în realitate, întrucât o atare optică ar echivala problema calității procesuale cu însuși fondul cauzei. Rezultă însă chiar din cuprinsul art. 245 C. proc. civ. că excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul cauzei, neputând fi confundate cu acesta. Totodată, art. 36 teza a II-a C. proc. civ. disociază problema calității procesuale de cea a existenței ori inexistenței drepturilor și a obligațiilor afirmate, aceasta din urmă fiind o chestiune de fond. Ce se cere, prin urmare, pentru a exista calitate procesuală activă și pasivă este să existe o concordanță între subiectele din raportul juridic afirmat de reclamant, respectiv dedus judecății de acesta și calitățile formale de reclamant și de pârât, nefiind, însă, necesar ca raportul pretins să și existe în realitate, întrucât aceasta ar echivala, deja, cu rezolvarea fondului cauzei. Calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât decurge din faptele ilicite pentru care se afirmă că este ținut a răspunde, respectiv din raportul juridic afirmat (dedus judecății), în vreme ce existența, în concret, din punct de vedere factual și juridic, a faptei ilicite imputabile pârâtului, a prejudiciului, a vinovăției (dacă este cazul) și a legăturii de cauzalitate și prejudiciu reprezintă însuși fondul cauzei, care presupune tocmai stabilirea existenței ori inexistenței elementelor răspunderii civile. În caz contrar, dacă analiza elementelor răspunderii ar fi translatată, contrar art. 36 și art. 245 C. proc. civ., în cadrul analizei excepției lipsei calității procesuale, nu se vede în ce ar mai consta fondul cauzei sau, în tot cazul, ar apărea dificultăți însemnate de delimitare între excepție și fond, ceea ce contravine sensului și scopului normelor procesuale evocate. Urmează, așadar, a se constata că argumentele care tind la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive nu pot fi primite. Astfel, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor or oficiale." În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza litigioasă, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46). Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Se constată că prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezvimeș contra României s-a reținut că problema supraaglomerării în penitenciare este una ce are caracter sistemic și structural, iar Statul Român nu numai că este responsabil pentru această situație, dar îi și revine obligația - subsecvent pronunțării acestei hotărâri - de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea menționatei probleme. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului din memoriul de recurs privind limitele răspunderii statului -doar în temeiul art. 538-541 C. proc. pen. sau a unor legi speciale-, Înalta Curte reține răspunderea Statului Român pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte. Ca atare, în mod corect s-a reținut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficiențele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană. Drept urmare, reținând că pârâtului i s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spații de detenție supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), Înalta Curte apreciază că este justă evaluarea făcută de instanța de apel în privința legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecății de recurentul-pârât este nefondată. Nefundamentată juridic este și critica recurentului-pârât în ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că această calitate de reprezentant este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." În consecință, față de cele anterior redate, se constată că, în mod corect, s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin criticile aduse deciziei recurate, cu privire la validarea soluției date de tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive și invocând obligația penitenciarului stabilită prin sentința penală nr. 1518 din 10 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, recurentul-pârât încearcă să deplaseze răspunderea pentru supraaglomerarea din spațiile de detenție în sarcina Penitenciarului Iași și a Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu efectul exonerării sale de o atare răspundere și, implicit, de cea pentru prejudiciul pretins de intimatul-reclamant. Se reține că Administrația Națională a Penitenciarelor este dependentă de fondurile bugetare alocate de stat, iar, atât timp cât acestea sunt insuficiente, aceasta se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate, prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de detenție, astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control. Așadar, în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor și, cu atât mai puțin a penitenciarelor, nu poate fi reținută o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană, răspunderea în această situație aparținând Statului Român, această entitate fiind și cea chemată în judecată de către intimatul-reclamant. În consecință, este nefondată și critica prin care recurentul-pârât a susținut nesocotirea prevederilor H.G. nr. 756/2016, H.G. nr. 652/2009, OMJ nr. 2772/2017 și ale Legii nr. 254/2013, în baza cărora acesta a afirmat că răspunderea pentru prejudiciul pretins de recurentul-reclamant Penitenciarului Iași și Administrației Naționale a Penitenciarelor, dispoziții care nu sunt în măsură să înlăture temeiul în baza căruia este atrasă, în speță, răspunderea recurentului-pârât, astfel cum acesta a fost arătat în cuprinsul analizei anterioare. Înalta Curte reține că, în fața instanței de apel, pârâtul nu a pretins că Ministerul Justiției ar putea avea calitate procesuală pasivă și nici nu a criticat împrejurarea că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului Român- ci a contestat calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor-, aceste critici fiind invocate omisso medio. Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecății în apel. Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. În acest sens sunt și dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, argumentele recurentului-pârât nu au valențele unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, în circumstanțele în care, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ., afirmând, totodată, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanță. Criticile sunt nefondate. În cauză, astfel cum s-a mai arătat, titularul obligației pozitive de a lua măsuri pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate este Statul Român, care este răspunzător pentru disfuncționalitățile sistemului judiciar, privite ca o consecință a politicii statale în materie penală, dar și a eșecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condițiilor de deținere la cadrul normativ aplicabil. Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esențială, în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul particular al Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia față de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecății, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci în raport cu prevederile art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale. În ceea ce privește fapta ilicită, astfel cum s-a reținut și de către instanța de apel, aceasta constă în neasigurarea, pentru intimatul-reclamant, a condițiilor minime de spațiu în perioada în care reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Iași, sens în care curtea de apel a reținut că "în cauză s-a dovedit supraaglomerarea carcerală în intervalul de timp anterior menționat, de aproximativ 7 luni si 16 zile, în sensul că reclamantului i s-a asigurat o suprafață ce se situează sub norma de 4 mp de persoană (stipulată și prin dispozițiile din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 2772 din 2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate), chiar și după pronunțarea sentinței 1518/10.07.2020 a Judecătoriei Iași". Răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție. În privința vinovăției, Înalta Curte reține, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă, și, pe de altă parte, că, fiind în prezența unui drept ocrotit de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie și cea mai mică ingerință a statului, prin instituțiile sale, în acest drept. Având în vedere legislația națională în materie, obligațiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenției, precum și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condițiile improprii de detenție, recurentul-pârât avea obligația de a lua măsuri apte să asigure în concret condiții minime de detenție pentru intimatul-reclamant, prin remedierea deficiențelor constatate și recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnității umane. Ca atare, în mod legal instanța de apel a reținut că fapta pretinsă de intimatul-reclamant se încadrează în noțiunea de delict, din perspectiva art. 1349 și a art. 1357 alin. (1) C. civ., precum și a art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În privința prejudiciului, curtea de apel a reținut că, din probele din dosar, reiese existența prejudiciului cert și actual suferit de intimatul-reclamant, care a fost afectat de condițiile improprii de detenție, iar o reapreciere asupra probelor deja administrate de instanțele devolutive, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu este permisă în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, se reține că prejudiciul evocat este rezultatul faptei ilicite a recurentului-pârât care nu a luat măsuri pentru evitarea supraaglomerării. Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite în cauză, Înalta Curte observă că recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a aplicat criteriile echitabile, ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant la suma de 6.000 RON. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Din această perspectivă, în cauză, la evaluarea despăgubirilor datorate intimatului-reclamant, instanța de apel, ținând seama de suferințele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestuia prin faptul cazării într-un loc de detenție ce nu a pus la dispoziție condiții corespunzătoare, a apreciat că suma acordată acestuia cu titlu de daune morale de prima instanță a fost corect dimensionată prin raportare la durata avută în vedere și la intensitatea resimțită de acesta, în concordanță cu nivelul daunelor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare, despăgubirile astfel stabilite având rolul de a oferi reclamantului o satisfacție echitabilă. Cum, contrar susținerilor recurentului-pârât, considerentele deciziei recurate relevă o analiză atentă a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale, ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii instanței de apel, în raport cu această critică, care se dovedește a fi nefondată. În plus, cuantumul efectiv al despăgubirilor nu poate fi cenzurat în această fază procesuală, în raport cu cele susținute de recurentul-pârât, întrucât o atare analiză nu vizează legalitatea soluției pronunțate de curtea de apel, ci implică o veritabilă verificare a temeiniciei concluziei la care a ajuns instanța devolutivă în urma aprecierii probelor administrate, ceea ce nu este permis, în recurs, partea putând valorifica doar critici de nelegalitate dintre cele enumerate în mod expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, față de toate cele anterior reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva deciziei nr. 173 din 30 aprilie 2024 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Cât privește solicitarea intimatului-reclamant A., de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.