Decizia nr. 2281/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 11/2025 a Curții de Apel Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.08.2022, pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Iași și Guvernul României, solicitând, în esență, obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a executării pedepsei privative de libertate în condiții improprii de detenție. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 2213/2023/17.11.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 5000 RON cu titlu de daune morale. Împotriva sentinței civile nr. 2213 din 17 noiembrie 2023, a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 11 din 22 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă în dosar nr. x/2022, s-a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței civile nr. 2213 din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul nr. x/2022, intimat fiind reclamantul A.. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 11 din 22 ianuarie 2025 a Curții de Apel Iași, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 04 aprilie 2025, sub nr. x/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și din procesul-verbal de repartizare aleatorie . Prin cererea formulată, indicând drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. După expunerea parcursului dosarului, recurentul-pârât a învederat că instanța de apel a dat o aplicare greșită și nelegală art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357-1371 din C. civ., în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, apreciind că Statul român prin Ministerul Finanțelor este cel în raport de care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Curtea de Apel lași, în determinarea faptei ilicite, nu a făcut nicio constatare și nicio analiză în ceea ce privește nivelul suferințelor fizice și psihice datorate lipsei unui spațiu individual de 4 mp. Nerespectarea condițiilor de detenție din penitenciare nu poate fi apreciatä strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman degradant. Curtea Europeană a clarificat că, examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este degradant în sensul art. 3, trebuie ținut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă. Recurentul-pârât a mai criticat nelegalitatea considerentelor reținute de către Curtea de Apel lași, referitoare la jurisprudența CEDO privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligației de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților, câtă vreme nu se invocă existența unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenție. De asemenea, a arătat că nu se poate justifica reținerea de plano a legitimității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor în litigii precum prezenta cauză. Recurentul pârât a considerat că daunele morale acordate în cuantum de 5.000 de RON sunt nesuținute și conduc la concluzia că de fapt nu se urmărește repararea unor pretinse pagube, ci îmbogățirea fără justă cauză. Acestea au fost acordate printr-o simplă apreciere a instanței, fără însă ca intimatul reclamant să fi dovedit că a suferit o pierdere financiară sau o atingere a drepturilor personale nepatrimoniale. Un alt aspect criticat de recurentul-pârât este acela că în mod eronat instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 și art. 1357 din C. civ., respectiv existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a vinovăției și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Instanța de apel a reținut în mod nelegal că încălcarea normelor minime obligatorii privind conditiile de cazare ale persoanelor private de libertate (cu referire la spațiul minim) sunt de natură să fi afectat drepturile subiective ale intimatului provocându-i acestuia stres, umilință, putându-se vorbi de tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A mai criticat recurentul și modalitatea de evaluare a daunelor morale, precum și lipsa dovezilor privind producerea prejudiciului, menționând aspecte statuate în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referitor la existența unei fapte ilicite, recurentul pârât a arătat că reclamantul face mențiuni cu caracter general, fără o minimă descriere a acesteia, nu a arătat în concret natura și întinderea prejudiciului, nu a detaliat efectele nerespectării dispozițiilor privind normele minime obligatorii de cazare a persoanelor private de libertate respectiv consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale încălcate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea acțiunilor vătămătoare, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui prejudiciu și să determine legătura de cauzalitate dintre pretinsa nerespectare a unor drepturi și prejudiciul suferit. Recurentul pârât a considerat că nu i se poate imputa nicio culpä față de supraaglomerarea penitenciarului, în cauză nerezultând că s-ar fi fäcut demersuri pentru transferarea deținuților în alte penitenciare, supraaglomerarea fiind imputabilä fie Administrației Naționale a Penitenciarelor care nu au dat curs cererilor de transfer în mäsura în care acestea au fost formulate, fie Ministerului Justiției care nu a asigurat fonduri Administratiei Naționale a Penitenciarelor, deși a emis un ordin în care a stabilit care sunt condițiile minime de cazare care trebuie respectate. Eventualele inacțiuni în asigurarea condițiilor de detenție nu sunt consecința unei atitudini de rea credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării dotării conform standardelor minime pentru locurile de detenție. Recurentul pârât a considerat că trebuie să se țină cont de faptul că Statul a actualizat legislația naționalä cu privire la normele imperative adoptate în vederea protejării drepturilor persoanelor private de libertate, prin reglementarea cuprinsă în OMJ nr. 2772/2017 și Legea nr. 275/2006, dovedind buna credință, acțiunea concretă pentru asigurarea condițiilor de detenție. Astfel, neasigurarea condițiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu poate fi imputată Statului Român prin Ministerul Finanțelor, aceasta fiind atributul exclusiv al Ministerului Justiției, respectiv al Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceste instituții având obligația de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de detenție. Totodată, recurentul-pârât a criticat motivarea instanței de apel din perspectiva aplicării greșite a art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, care prevăd răspunderea Ministerului Finanțelor numai dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Deși Curtea de Apel Iași a motivat atragerea răspunderii Ministerului Finanțelor Publice cât timp nu există (și nici nu a fost invocată de către apelant) vreo dispoziție legală care să stabilească calitatea de reprezentant în favoarea altui organ, opinează recurentul că răspunderea Statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, aplicabilă numai în condițiile normelor speciale, respectiv conform art. 538 - 541 C. proc. pen. sau a unor legi speciale de reparație, care însă nu se regăsesc în speță. În consecință, a susținut că soluția instanței de apel este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii prin reținerea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului Român, fiind încălcate totodată și dispozițiile art. 36 C. proc. civ.. Reclamantul-intimat fiind cel care a demarat acțiunea, trebuia să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, respectiv îndreptățirea sa de a introduce acțiune împotriva pârâtului prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa, raportul de drept procesual neputându-se lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății. În cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar și, prin urmare, în conținutul raportului juridic dedus judecății, dreptului reclamantului de a i se asigura spațiul minim legal de cazare și condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții, respectiv Administrația Națională a Penitenciarelor, în opinia recurentului-pârât, care redă în susținerea tezei sale o serie de dispoziții speciale, potrivit cărora concluzionează că titularii obligației de a asigura condiții corespunzătoare de detenție, inclusiv în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare sunt unitățile de detenție în care a fost încarcerat reclamantul. Față de aspectele arătate, cum prin acțiunea de față se reclamă nerespectarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate prevăzute de Ordinul nr. 2772/2017, recurentul pârât a apreciat că legimitate procesuală pasivă în cauză o au Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele din subordine, respectiv Penitenciarul Iași. Un alt aspect criticat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice îl reprezintă greșita aplicare de către instanța de apel a art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 224 alin. (1) C. civ., privind răspunderea subsidiară a statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice. În acest context, nu se poate cere direct Statului român repararea unui pretins prejudiciu care s-ar fi produs din cauza lipsei unor măsuri adecvate pentru desfășurarea activităților referitoare la modul de executare a pedepselor. Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite, are deschisă calea administrativă de a solicita alocarea de fonduri de la Ministerul Finanțelor, potrivit procedurii de deschidere de credite bugetare prevăzută de Legea nr. 500/2002. Recurentul pârât a arătat că Ministerul Finantelor este titularul unei obligații de diligență, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând a fi supus dezbaterii în Parlament. În niciun caz Ministerul Finanțelor nu este ținut în realizarea unei obligații de rezultat, constând în alocarea efectivă a unor sume de bani către un anumit solicitant. Cât privește cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, recurentul-pârât apreciază că în mod nelegal nu s-a ținut cont de jurisprudența CEDO și nu a fost adoptată o poziție moderată de către instanța de apel, nu a fost făcută o analiză proprie a criteriilor de acordare, nu s-a aplicat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Astfel, în speță au fost nesocotite criteriile legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale; instanța de apel trebuia să stabileascä pe baza propriei analize dacä s-a păstrat un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permitä celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Instanța de apel nu a aplicat principiul proportionalității, menținând în mod nelegal dispoziția instanței de fond prin care Statul Român a fost obligat la plata sumei de 5000 de RON cu titlu de daune morale. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Subsumându-și criticile motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a dezvoltat, în esență, două mari teze în motivarea recursului, pe care le-a reiterat de-a lungul argumentației sale. Pe de o parte, recurentul-pârât a susținut că nu este titularul obligației de a asigura reclamantului condiții corespunzătoare de detenție, fie raportat la dispozițiile legii civile, fie raportat la dispozițiile speciale, ce prevăd o subsidiaritate a răspunderii statului. Pe de altă parte, recurentul a învederat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ. pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta proprie, în situația în care fapta este comisă de o altă instituție cu personalitate juridică. În ceea ce privește problema calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte observă că instanța de apel în mod corect a reținut, în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, că răspunderea administrației penitenciarului are caracter secundar și se raportează la aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și la gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român și nu exclude răspunderea statului însuși. Recurentul-pârât a susținut, dimpotrivă, subsidiaritatea răspunderii statului, invocând o serie de reglementări speciale, precum și presupusa încălcare a dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. Înalta Curte urmează a înlătura aceste aprecieri, fiind îndeplinită condiția identității între recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și autoritatea obligată să răspundă în raportul juridic litigios dedus judecății, pentru considerentele ce urmează. Fără a nega faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor, prin penitenciarul aflat în subordinea sa, în care intimatul-reclamant a fost încarcerat, precum și Ministerul Justiției au obligația de a asigura condițiile legale de detenție, pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus pedepse sau măsuri, instanța de apel în mod judicios a reținut în motivarea sa că problema spațiilor de cazare reprezintă o problemă structurală și sistemică ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, în sarcina sa impunându-se obligații pozitive de a asigura respectarea drepturilor cetățenilor prin rezolvarea problemelor de politică penală, organizând sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană. Tot astfel, instanța de apel în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor legale privind calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, făcând trimitere la art. 223 alin. (1) C. civ. Înalta Curte constată că în mod corect a fost reținută calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiul dedus judecății, având în vedere natura faptei ilicite invocate. Recurentul-pârât a fost considerat răspunzător pentru producerea prejudiciului tocmai pentru omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate. Această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție și adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor. Totodată, este de reținut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, Rezimveș și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199). Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor circumstanțe ce excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică. Or, față de această situație, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv și subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor. Textele de lege invocate de recurentul-pârât nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale. Chiar dispozițiile art. 221-224 C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice. Așadar, instanța de apel în mod corect a reținut în sarcina recurentului-pârât o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană. Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, iar în acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce impun statului printr-o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și drepturile cuvenite. Instanța de apel a reținut că Penitenciarul Iași s-a aflat în imposibilitatea de a asigura reclamantului spațiul individual de minim 4 mp din cauza supraaglomerării existente. Astfel, câtă vreme instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a penitenciarului de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român. Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din statuările Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, în absența unor norme cu caracter special, prin care să să reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă un temei juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea civilă de drept comun. Potrivit art. 13 din Convenție, "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției, care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Mai mult, Statul, ca entitate, nu are o răspundere civilă pentru fapta proprie, ci o obligație de garanție, ce se circumscrie unei răspunderi civile obiective, o acțiune întemeiată pe această instituție reprezentând remediul procesual pentru repararea prejudiciilor cauzate de condițiile improprii de detenție. Susținerea recurentului pârât în sensul inexistenței unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenție, ceea ce atrage imposibilitatea reținerii de plano a legitimității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este pertinentă în cauza de față. În prezentul cadru procesual, instanța sesizată este cea care stabilește situația de fapt relevantă pentru soluționarea acțiunii, în urma evaluării materialului probator administrat în condiții de contradictorialitate, neexistând niciun temei legal pentru a susține că existența unei hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o condiție pentru admiterea unei astfel de acțiuni. Soluția contrară ar echivala cu suprimarea posibilității instanței civile române de a analiza efectiv și de a se pronunța cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății, referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale, în lipsa unei hotărâri pronunțate de instanța europeană, contrar dispozițiilor art. 13 din Convenție expuse mai sus. Se constată, în consecință, că în mod corect i-a fost recunoscută recurentului-pârât calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reclamate, respectiv supraaglomerarea penitenciarului în care intimatul-reclamant a fost deținut, acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina statului pentru argumentele arătate mai sus. În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât a susținut, în esență, că nu există faptă ilicită, că nu s-a dovedit natura și întinderea prejudiciului, că intimatul-reclamant nu ar fi dovedit legătura de cauzalitate dintre pretinsa nerespectare a unor drepturi și prejudiciul suferit. A mai susținut recurentul-pârât și faptul că solicitarea reclamantului de plată a daunelor morale este neîntemeiată, întrucât acestea trebuie dovedite, nefiind suficientă stabilirea culpei autorității. Or, stabilirea acestor elemente ale situației de fapt revine exclusiv instanțelor de fond și nu poate forma obiect de analiză în recurs, întrucât tinde la o cenzurare a aprecierii făcute de instanța de apel cu privire la mijloacele de probă și la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt, a elementelor factuale care o compun. Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Mai mult, atunci când instanța învestită cu o cerere de apel motivată, a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecății în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanței de apel, criticând eficient dezlegările acesteia și arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată. Astfel cum s-a arătat mai sus, invocând faptul că în cauză nu s-a probat că reclamantul a fost afectat profund fizic sau psihic datorită celor reținute, precum și susținând lipsa probării pretențiilor sau a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurentul reclamant readuce în discuție stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt. Asemenea aspecte reprezintă chestiuni de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, astfel încât ele nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, examinând criticile formulate în limita chestiunilor care vizează aplicarea normelor de drept material, se observă că instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale iar în urma analizei probelor administrate, a reținut că fapta ilicită constă în inacțiunea pârâtului care a avut ca rezultat nerespectarea dreptului reclamantului de a avea la dispoziție un spațiu mai mare de 4 metri pătrați (mp), astfel cum se prevede la art. 1 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate adoptate prin Ordinul MJ nr. 2772/2017. Înalta Curte reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului "cerința de 3 mp de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție". Aceasta a mai precizat că un spațiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare "factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv." - paragraful 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveș și alții împotriva României. În aceste condiții, folosind inclusiv proba cu prezumții, instanța de apel a conchis că în mod corect instanța de fond a reținut existența unei fapte ilicite a Statului Român, precum și a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, arătând că în cauză au fost administrate "probe ale faptei ilicite a apelantului pârât reprezentate de neasigurarea suprafeței minime de cazare pentru intimatul reclamant, prejudiciul în acest caz, așa cum a reținut corect prima instanță, fiind reprezentat de atingerea dreptului de a beneficia de condiții minimale de detenție în acord cu normele interne și internaționale, iar acest prejudiciu este unul cert, contrar opiniei apelantului pârât". Pe cale de consecință, grefat pe situația de fapt configurată definitiv de instanța de apel în urma administrării și evaluării probelor administrate cauzei, Înalta Curte constată, contrar susținerilor părții recurente, că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor legale și convenționale incidente în cauză. Printr-o altă critică, referitoare la dimensionarea daunelor morale, recurentul-pârât a susținut că este excesiv cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, acesta neputând decurge numai din supraaglomerarea existentă în camerele de cazare. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echității, suma de bani acordată trebuind să fie justă, echitabilă, iar nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral. Nici aceste susțineri nu constituie critici de nelegalitate a hotărârii atacate, recurentul-pârât neînvederând argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunțată în urma interpretării și/sau aplicării greșite a normelor de drept incidente, nefiind relevată o ignorare sau aplicare greșită a criteriilor legale în evaluarea instanței de apel. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, curtea de apel nu a reținut că suma acordată ar avea caracter excesiv, astfel cum a susținut apelantul, constatând și că "argumentele prezentate de apelantul pârât cu privire la sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prejudicii de natura celui invocat în prezenta cauză susțin tocmai caracterul rezonabil al sumei din prezentul dosar, în condițiile în care au fost acordate sume mult mai mari decât cea în discuție în cauza de față". Astfel, instanța de apel a validat soluția primei instanțe care a reținut că "prejudiciul cauzat reclamatului este cert și se raportează la atingerea adusă dreptului de a beneficia de condiții minimale de detenție în acord cu normele interne și internaționale" iar "la stabilirea cuantumului prejudiciului, trebuie avut în vedere și faptul că recunoașterea acestei încălcări reprezintă o satisfacție morală determinată (deși nu suficientă) a prejudiciului suferit de către reclamant". De asemenea, instanța a avut în vedere durata custodiei reclamantului dar și supraaglomerarea foarte mare existentă în camerele de cazare în toată această perioadă, reținând că reclamantului nu i-a fost asigurat spațiul minim de 3 mp reținut în jurisprudența CEDO, cu atât mai puțin cel de 4 mp. Prin urmare, se constată că instanțele au reținut rezultatul dăunător direct al faptei ilicite reclamate, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial care definesc personalitatea umană și au arătat că, în aprecierea daunelor morale, trebuie să se țină seama de consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, de importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt și, mai ales, vor fi percepute consecințele, precum și de faptul că toate aceste criterii se subordonează aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, criterii relevate de instanțele de fond în cauză. Raționamentul instanțelor de fond este corect întrucât, fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului și evaluarea acestuia au fost circumscrise condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și efectiv produs victimei. Constatând totodată și faptul că, în individualizarea cuantumului concret al despăgubirii acordate, instanța de apel a menținut suma stabilită de către tribunal care s-a raportat în mod dezvoltat la criteriile incidente în materie, criterii ilustrate inclusiv de recurent în cadrul cererii sale de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute aspecte de nelegalitate în privința stabilirii despăgubirilor. Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susținerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-pârât urmărește doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acesta este exagerat. Or, aprecierea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Astfel, în analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în această fază procesuală, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probațiune, o astfel de împrejurare excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, așa cum s-a arătat supra. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate. Pentru considerentele anterior expuse, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nici această critică nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, în cadrul reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate. În consecință, față de cele mai sus reținute, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-pârât deciziei atacate nu justifică soluția de casare a acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din același Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.