ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1575/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la data de 1 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru condițiile necorespunzătoare de detenție. La data de 25 iunie 2021, reclamantul a completat acțiunea, chemând în judecată și pe pârâții Guvernul României, Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Centru Educativ Târgu Ocna și Penitenciarul Iași. La data de 1 februarie 2021, sub nr. x/2021, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, secția civilă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu, inițial, cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiției și, ulterior, cu Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor, având ca obiect obligarea la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 9197 din data de 8 septembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iași, secția civilă a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Iași. Pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2021, iar, prin încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2022, a fost reunită cu cea care formează obiectul dosarului nr. x/2021, reținându-se întrunirea condițiilor art. 138 C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2021, au fost respinse excepțiile necompetenței generale a instanței, a inadmisibilității acțiunii și au fost unite cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Statul Român. Totodată, prin încheierea de ședință din data de 3 martie 2022, a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Guvernul României și a fost unită cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 551 din data de 15 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor și a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu aceștia. A respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Bacău, Centrul Educativ Târgu Ocna și Penitenciarul Iași. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași. A admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași. A admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune. A respins ca fiind prescrisă acțiunea pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2018. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, la plata către reclamantul A. a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale. A dispus avansarea din fondurile Ministerul Justiției către Baroul Iași suma de 702 RON cu titlu de onorariu avocat desemnat din oficiu, d-na avocat B., potrivit delegației nr. 16307 din data de 15 septembrie 2021. Potrivit art. 501 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamantul la plata către stat a sumei de 702 RON reprezentând ajutor public judiciar acordat sub forma desemnării unui avocat. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă Prin decizia civilă nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 551 din data de 15 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, sentință pe care a păstrat-o. A dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Iași a sumei de 600 RON cu titlu de onorariu pentru domnul avocat C., desemnat ca urmare a admiterii cererii reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenței juridice. L-a obligat pe apelantul-reclamant A. la plata către stat a sumei de 600 RON cu titlu de ajutor public judiciar – asistență juridică (onorariul pentru domnul avocat C.). II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 554 din data de 20 decembrie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 16 februarie 2024 și a fost repartizată spre soluționare completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Recursul declarat de reclamantul A. Prin cererea de recurs formulată la data de 5 ianuarie 2024, recurentul-reclamant, fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat să îi fie acordate despăgubiri mai mari de 15.000 RON, pentru perioadele executate în condiții de detenție inumane și degradante. Făcând referire la hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, a susținut că Statul Român răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor. A precizat că relele condiții de detenție pe care le-a invocat se referă la nesocotirea celor dispuse prin O.M.J. nr. 2772/2017 (încălcare care continuă și în prezent) și privesc neacordarea spațiului minim vital de 4 m.p., fiind imputabile atât statului, cât și penitenciarelor. Recurentul-reclamant a afirmat că răspunderea Statului Român pentru condițiile de detenție este atrasă de producerea prejudiciului ca urmare a condițiilor inumane de detenție în care și-a ispășit și își ispăsește pedeapsa cu închisoarea. Ca atare, a apreciat că în mod corect s-a reținut că Statul Român este răspunzător pentru producerea prejudiciului pe care l-a suferit datorită omisiunii de a acționa pentru remedierea condițiilor de detenție, iar Ministerul de Finanțe îl reprezintă pe Statul Român în cauzele în care se solicită despăgubiri pentru neasigurarea condițiilor de detenție prevăzute de O.M.J. nr. 2772/2017. Totodată, a arătat că Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și penitenciarele au ascuns adevărul și nu au indicat numărul de deținuți cu care a fost cazat, în condițiile în care nu a fost respectat spațiul minim vital de 3-4 m.p. de persoană. Subliniind că Statul Român, prin penitenciarele de pe teritoriul său, îl supune unor condiții inumane și necorespunzătoare, a susținut că mecanismul de compensare prevedea analiza mai multor criterii de către o comisie de evaluare instituită în mod special de legiuitor (spațiul minim vital, posibilitatea de a practica activități în afara camerelor, lumina, ventilația și temperatura camerelor, folosirea toaletelor și respectarea igienei, precum și starea pereților camerelor de detenție), însă nu există vreun document care să constate care sunt în realitate condițiile de detenție. Recurentul-reclamant a arătat că un spațiu mai mic de 4 m.p. într-o cameră comună generează o prezumție privind încălcarea art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prezumție care nu a fost răsturnată de către recurentul-pârât. Afirmând că recurentul-pârât Statul Român a încălcat prevederile art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a precizat că aceste dispoziții impun recurentului-pârât obligația pozitivă care constă în a se asigura că privarea de libertate se realizează în condiții compatibile cu respectarea demnității umane. De asemenea, a apreciat că faptele recurentului-pârât se încadrează în noțiunea de delict, potrivit art. 1357 alin. (1) și art. 1349 C. civ., precum și în raport cu art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența în materie a instanței europene. A susținut că sunt întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile a Statului Român, existând atât fapta ilicită, cât și prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția recurentului-pârât, care nu a luat toate măsurile care se impuneau în mod obligatoriu. De asemenea, a precizat că a atașat la dosarul tribunalului încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, prin care se arată că i se încalcă drepturile. Afirmând că acțiunea a nu este inadmisibilă, a precizat că a formulat nenumărate plângeri la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, prin care a invocat și nerespectarea spațiului minim vital prevăzut de O.M.J. nr. 2772/2017, dar i-au fost respinse. Prin completarea motivelor de recurs, depusă în termen legal, recurentul-reclamant, în plus față de cele arătate prin cererea inițială de recurs, a susținut că instanța nu a reținut aspecte relevante în raport cu acele încălcări ale drepturilor sale privitoare la modalitatea în care și-a executat pedeapsa în diferite penitenciare din țară și a subliniat că înțelege să critice cuantumul despăgubirilor acordate, apreciind că acesta este prea mic. Recurentul-reclamant a menționat că instanța de fond a acordat despăgubiri de 15.000 RON, însă nu a motivat de a reținut această sumă. A arătat că, într-adevăr este vorba despre daune morale cu privire la care nu există un criteriu de stabilire a cuantumului, însă, în opinia sa, instanța trebuia să aibă în vedere condițiile efective de detenție. Totodată, a subliniat că este de notorietate faptul că starea penitenciarelor din România este una precară, nefiind vorba numai despre nerespectarea spațiului minim vital, ci și despre faptul că în penitenciare este mizerie și igrasie, că există ploșnițe și gândaci de bucătărie, spațiul de locuit fiind impropriu. Recurentul-reclamant a precizat că locuiește de câțiva ani în asemenea condiții inumane și degradante, astfel că suma acordată, de 15.000 RON, este una mult prea mică. În opinia recurentului-reclamant, instanța de recurs poate majora cuantumul despăgubirilor acordate, întrucât a solicitat suma de 400.000 RON. A mai menționat și că este adevărat că instanța a analizat pe larg motivele pentru care în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii recurentului-pârât, însă decizia recurată, prin care s-a menținut un cuantum atât de mic al despăgubirilor, nu este întemeiată, în raport cu toate motivele pe care le-a invocat. Recurentul-reclamant a arătat și că a beneficiat deja de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 169/2017 referitoare la recursul compensatoriu, însă nu în totalitate, deoarece i-au fost acordate doar 276 de zile compensatorii, deși trebuia să i se acorde 464 de zile compensatorii (188 de zile au rămas neacordate). Reiterând susținerea potrivit căreia, în speță, răspunderea aparține Statului Român, a susținut că, în ceea ce privește vina recurentului-pârât, aceasta se impune a fi analizată nu doar în raport cu prevederile art. 1353 și ale art. 1357 C. civ., ci și din perspectiva art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. A subliniat că, din jurisprudența instanței europene, rezultă că Statul Român este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să se asigure respectarea demnității deținuților, art. 3 din Convenție impunând autorităților o obligație pozitivă, care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a pedepsei nu supun deținutul unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință aferent detenției. De asemenea, a afirmat că răspunderea pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România aparține recurentului-pârât, deoarece situația particulară a deținuților nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar, astfel că, pentru prejudiciul care i-a fost creat, atât responsabilitatea, cât și vinovăția aparțin recurentului-pârât. Totodată, critică admiterea în parte a acțiunii pe care a formulat-o, pretinzând că aceasta trebuia admisă în întregime și a subliniat că, din actele dosarului, rezultă că nu a beneficiat de spațiul minim vital de 3-4 m.p. Mai susține și că instanța de apel nu a constatat câte zile compesatorii i-au fost acordate și câte trebuiau să îi fie acordate de drept, conform Legii nr. 169/2017, iar, în ceea ce privește aplicabilitatea art. 551 alin. (6) din acest act normativ, a solicitat să se constate, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că a beneficiat de recurs compensatoriu, deși nu în totalitate, și poate susține că este o victimă a încălcării art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu referire la perioada de timp în care nu a beneficiat de condiții corespunzătoare pentru executarea pedepsei privative de libertate, a pretins că instanța nu a avut în vedere toate principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cauza pilot Rezmiveș și alții împotriva României, în care s-a recomandat recurentului-pârât îmbunătățirea condițiilor de detenție din penitenciare și a căilor de atac puse la dispoziția deținuților, în contextul existenței a numeroase cereri similare pe rolul Curții și a pronunțării mai multor hotărâri de condamnare a Statului Român pentru încălcări ale art. 3 din Convenție, sub aspectul suprapopulării și al condițiilor materiale inadecvate de detenție, atât în penitenciare, cât și în centrele de reținere și arest preventiv. A apreciat că, în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de dreptul intern, însă cuantumul despăgubirilor acordate este mult prea mic, iar, în ceea ce privește întinderea prejudiciului moral, a susținut că nu s-a reținut că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, avându-se în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite și intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. A solicitat a se avea în vedere că restrângerea nu a fost una subiectivă și discriminatorie, ci una obiectivă, iar supraaglomerarea din sistemul penitenciar românesc continuă să existe, situație datorată constrângerilor bugetare și economice de la nivel național, care nu permit mărirea numărului de locuri în spațiile de detenție prin construirea de noi penitenciare sau prin extinderea celor existente. În opinia recurentului-reclamat, pentru a beneficia de un remediu efectiv pe plan intern, pe lângă faptul că se constată, printr-o hotărâre judecătorească, încălcarea regimului de detenție, trebuie să beneficieze și de o compensație bănească a prejudiciului moral suferit, iar suma de 15.000 RON nu este una justă și de natură să acopere prejudiciul pe care l-a invocat. Cu referire la întinderea prejudiciului moral, a făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, arătând că, prin aceasta, s-a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă. Totodată, a arătat că prin decizia nr. 460 din data de 19 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat cine este răspunzător pentru problema supraaglomerării din penitenciare și pentru condițiile inumane de detenție. A precizat recurentul-reclamant că pedeapsa sa cu închisoarea de 4 ani și 2 luni expiră la data de 3 februarie 2024 și nu la 3 decembrie 2023 și a subliniat că a executat-o și o execută în condiții inumane și degradante, astfel că recurentul-pârât i-a încălcat și îi încalcă dreptul de a beneficia de condiții minimale de detenție în acord cu normele interne și internaționale. A subliniat și că, în materia daunelor morale, față de principiul reparării integrale a prejudiciului, ceea ce trebuie evaluat este prejudiciul moral pe care l-a invocat în cererea de chemare în judecată. În susținerea recursului, recurentul-reclamant a exemplificat și care au fost sumele acordate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile pronunțate în această materie, pentru acoperirea prejudiciului moral. II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului pe care l-a declarat, respectiv admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză. În dezvoltarea criticilor susținute în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în considerentele de la pagina 15, paragrafele 4 și 5 din decizia recurată, prin sintagma statul, instanța de apel nu a lămurit cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, respectiv care organ al statului avea obligația asigurării, garantării, administrării, alocării etc a condițiilor de cazare în locurile de detenție, precum și cărui organ al statului îi revine obligativitatea inițierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare și alocare de fonduri și resurse în sensul menționat. Totodată, a apreciat că o prezumție nu constituie o motivare în fapt și în drept neputând forma convingerea instanței pentru a conduce la soluția pronunțată, respectiv existența faptei ilicite, fapta constând în nerespectarea cerinței de 3 m.p. de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate. Ca atare, recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 C. proc. civ., împrejurare ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea curții de apel este nelegală în raport cu soluția dată asupra criticii din apel ce viza soluția tribunalului cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Astfel, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. În raport cu prevederile art. 36 C. proc. civ., a arătat că, într-un proces, calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre pârâtul chemat în judecată și: persoana care neagă dreptul reclamantului; persoana față de care reclamantul dorește să își stabilească existența unui drept real; persoana în patrimoniul căreia reclamantul dorește să dovedească inexistența unui drept real. Recurentul-pârât a subliniat că nu se regăsește în niciuna dintre ipotezele anterior menționate și care i-ar conferi calitate procesuală pasivă. A precizat că, în speță recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de chemare în judecată în raport cu nemulțumirea față de încălcarea de către Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Centrul Educativ Târgu Ogna și Penitenciarul Iași a drepturilor sale civile, invocând condițiile de cazare necorespunzătoare pe perioada detenției. Totodată, a arătat că acțiunea a fost înregistrată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, însă atribuțiile pe care ministerul le poate îndeplini pentru Statul Român sunt cele prevăzute de art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. A învederat că, potrivit acestor dispoziții legale, Ministerul Finanțelor reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi și obligații, în fața organelor de justiție, precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Prin urmare, a susținut că, raportat la cererea recurentului-reclamant, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu răspunde în calitate de pârât în cauza de față, întrucât prin lege sunt stabilite alte instituții competente să asigure executarea pedepselor privative de libertate în condițiile stabilite de lege. Recurentul-pârât a subliniat și că răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, este o răspundere directă, limitată la situația în care sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea răspunderii: obiective administrativ patrimoniale a statului (pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sau pentru limitele serviciului public); subiective [răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituție și Legea nr. 554/2004]; în raport cu legi de reparație. Apreciind că aceste condiții nu sunt întrunite în cauză, a arătat că acceptarea interpretării instanței de apel potrivit căreia art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 permite Ministerului Finanțelor să reprezinte statul în prezenta cauză, ar conduce în mod greșit la ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica. De asemenea, în opinia recurentului-pârât, instanța de apel în mod nelegal, a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) și a art. 11 din H.G. nr. 756/2016, precum și a art. 6 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016. Astfel, a arătat că, din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, asigurarea condițiilor din spațiile de detenție revine în primul rând Penitenciarului Iași și Administrației Naționale a Penitenciarelor, care au calitate de pârâți în prezenta cauză. A susținut că răspunderea Statului Român pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepsei privative de libertate aplicată recurentului-reclamant are caracter subsidiar, atâta vreme cât organizarea activității nu este în sarcina directă a statului, fiind încredințată unor persoane juridice de drept public, organizate ierarhic. Totodată, recurentul-pârât a afirmat că răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor poate avea ca fundament răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, însă, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că între Ministerul Finanțelor și Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, Centru Educativ Târgu Ogna și Penitenciarul Iași, persoane cu personalitate juridică, ar exista un raport de prepușenie, de natură să atragă răspunderea pentru fapta altuia. Recurentul-pârât a arătat și că instanța de apel nu motivează care este fapta Ministerului Finanțelor în reprezentarea statului care aduce un prejudiciu recurentului-reclamant, respectiv în ce condiții legale acesta era obligat la asigurarea spațiului util din penitenciare. Printr-o altă critică, a pretins că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 221-224 C. civ., din care, în opinia sa, rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu are calitate procesuală, întrucât răspunderea statului, prin minister, nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar, în condițiile în care nu participă nemijlocit la raportul juridic și nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. A subliniat că intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, are responsabilitatea activității de executare a pedepsei aplicate recurentului-reclamant, precum și că aspectele referitoare la asigurarea finanțării unităților de detenție inclusiv din subvenții acordate de la bugetul de stat nu pot constitui elemente cu relevanță la aprecierea calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de atribuțiile acestuia expres prevăzute de lege. Pe fondul cauzei, a susținut că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că soluția tribunalului este corectă și a reluat afirmația potrivit căreia instanța de apel, prin sintagma statul, din cuprinsul motivării deciziei recurate, nu lămurește cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, respectiv care organ al statului avea obligația asigurării, garantării, administrării, alocării etc a condițiilor de cazare în locurile de detenție, precum și cărui organ al statului îi revine obligativitatea inițierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare și alocare de fonduri și resurse în sensul menționat. De asemenea, a reiterat că o prezumție nu constituie o motivare în fapt și în drept, neputând forma convingerea instanței pentru a conduce la soluția pronunțată. A apreciat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada faptului că nu a beneficiat de o suprafață la sol de 3 m.p., iar instanța de apel doar a presupus această împrejurare, ca urmare a împărțirii spațiului la numărul de paturi, fără a avea certitudinea (dovada) că acestea erau în totalitate ocupate. Totodată, în opinia recurentului-pârât, împrejurarea că intimatul-pârât Penitenciarul Iași nu a răspuns în totalitate solicitărilor instanței (nu a indicat numărul persoanelor cu care a fost cazat recurentul-reclamant) nu dă dreptul instanței de a prezuma că recurentului-reclamant nu i s-a respectat dreptul recunoscut de art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Recurentul-pârât a considerat și că nu pot fi reținute argumentele instanței referitoare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligației de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților, câtă vreme nu se invocă existența unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al recurentului-reclamant încălcarea de către stat a art. 3 din Convenție. A precizat că antrenarea răspunderii Statului Român în cauze în care Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție a intervenit în contextul procedurii specifice desfășurate în fața Curții, care se desfășoară în contradictoriu cu statele membre care au ratificat Convenția, neputându-se justifica reținerea de plano a legitimității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în litigii precum prezenta cauză. A mai susținut și că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1349 C. civ., în contextul în care, în speță, recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului, nefiind administrate probe care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui pretins prejudiciu și, cu atât mai puțin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre afirmata nerespectare a unor drepturi și prejudiciul suferit. În ceea ce privește existența faptei ilicite, a arătat că simplele afirmații ale recurentului-reclamant și prezumția instanței de apel potrivit căreia s-ar fi produs un prejudiciu, nesusținute de niciun mijloc de probă, nu pot fi reținute, potrivit principiului affirmati incumbio probatio. Recurentul-pârât a apreciat și că nu este îndeplinită nici condiția existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurentul-reclamant nefăcând, în opinia sa, niciun fel de dovadă a prejudiciului suferit – prejudiciul constând în faptul că i-a fost afectată sănătatea, fapt infirmat de expertiza medico-legală întocmită în cauză. Ca atare, a considerat că nu poate fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile acesteia, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul argumentelor reținute în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale, în sumă de 15.000 RON, la plata cărora a fost obligat. Astfel, a subliniat că instanța de apel nu a aplicat criterii echitabile în determinarea daunelor în sumă de 15.000 RON, neavând în vedere cele reținute în doctrină și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (pe care o relevă în cererea de recurs), care statuează că acordarea despăgubirilor se impune a avea efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora, indemnizația destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată. A arătat că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constată, statuând în echitate și în raport cu circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, poziție care nu a fost adoptată de către instanța de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvin recurentului-reclamant. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor cu privire la recursul declarat de reclamantul A. Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul reclamantului, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția netimbrării recursului, în raport cu prevederile art. 197 C. proc. civ., ale art. 24 și ale art. 31 din O.U.G. nr. 80/2013 și cu împrejurarea că, din actele dosarului nu reiese că recurentul-reclamant a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (3) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat și excepția nulității recursului, susținând că, în speță, cererea de recurs nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază calea de atac și nici indicarea probelor invocate în susținerea acesteia. Pentru situația în care se va considera că se impune menținerea despăgubirilor acordate recurentului-reclamant în primă instanță, a solicitat a se avea în vedere că nu are calitate procesuală pasivă, așa cum s-a constat atât la fond, cât și în apel, asigurarea unor condiții de detenție corespunzătoare fiind strict dependentă de alocarea fondurilor necesare efectuării lucrărilor de investiții de către Statul Român – Ministerul Finanțelor. În plus, a subliniat că, încă din faza apelului, recurentul-reclamant a înțeles să își îndrepte pretențiile numai împotriva recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Referitor la fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, arătând că acesta nu a suferit niciun fel de prejudiciu, iar suferințele morale pretins a fi fost suportate nu au fost dovedite. II.3.2. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, a solicitat respingerea în parte a acestuia, respectiv în raport cu criticile prin care recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă în cauză, iar Administrația Națională a Penitenciarelor nu are o atare calitate. Astfel, a apreciat că în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, față de împrejurarea că Ministerul Finanțelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru condițiile necorespunzătoare de detenție cu care recurentul-reclamant afirmă că s-a confruntat pe durata executării pedepsei privative de libertate. A arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cea națională sunt în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă în litigiile în care se solicită despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de detenție, iar Administrația Națională a Penitenciarelor se află în imposibilitate obiectivă de a se conforma standardelor în materia condițiilor de detenție. Intimata-pârâtă a subliniat că statul este obligat, în pofida problemelor logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectarea demnității umane, iar, pentru probleme de ordin structural, cum este precaritatea condițiilor de detenție – supraaglomerarea –, responsabilitatea revine recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În opinia intimatei-pârâte, în cauză, fapta ilicită reclamată se situează în afara posibilităților sale de decizie și control și ale unităților subordonate, doar recurentului-pârât revenindu-i responsabilitatea organizării condițiilor de detenție, astfel încât să se evite supraaglomerarea din penitenciare, lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție nefiind imputată Administrației Naționale a Penitenciarelor sau unităților din subordinea acesteia. În ceea ce privește fondul cauzei, a precizat că își menține toate apărările formulate anterior prin întâmpinarea nr. 46122/DJ din data de 24 august 2021 și a apreciat că, în acord cu cele susținute de recurentul-pârât și cu cele ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pretențiile recurentului-reclamant referitoare la pretinsul prejudiciu nu sunt întemeiate, acesta beneficiind de respectarea drepturilor în perioada executării pedepsei, neputându-se afirma că restrângerea spațiului poate constitui prin sine un motiv de constatare a încălcării art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv supunere la tortură, tratamente inumane și degradante. II.3.3. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Iași cu privire la recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Penitenciarul Iași a invocat excepția nulității recursurilor, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că ambele cereri de recurs vizează soluția dată de instanța de apel, însă cuprind expuneri ale situației de fapt, respectiv aspecte ce nu vizează legalitatea hotărârii atacate și, ca atare, nu pot fi supuse analizei în faza procesuală a recursului. Totodată, a apreciat că sunt întemeiate susținerile recurentului-reclamant referitoare la existența calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, prin raportare la natura cauzei deduse judecății și la dezlegările date sub acest aspect prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, a apreciat că în mod corect instanța de apel a reținut că, pentru perioada 19 decembrie 2019 – 1 februarie 2021, suma de 15.000 RON este rezonabilă, raportat la încălcarea adusă recurentului-reclamant, ca durată și intensitate medie resimțită de acesta, neimpunându-se nici acordarea lor în cuantum majorat, având în vedere că aspectele invocate de parte privind starea de sănătate nu se datorează condițiilor de detenție, așa cum rezultă din raportul de expertiză legală efectuat în cauză. II.3.

Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Bacău cu privire la recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Penitenciarul Bacău, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursurilor, arătând că prin acestea nu au fost formulate critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci au fost reluate aspecte ce vizează situația de fapt a litigiului. Față de dezlegările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, a apreciat că în mod întemeiat recurentul-reclamant a susținut existența calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de natura cauzei deduse judecății. Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate recurentului-reclamant, a arătat că, în opinia sa, în cauză, s-a reținut în mod corect că suma de 15.000 RON este una rezonabilă în raport cu încălcarea adusă recurentului-reclamant, cu durata acesteia, cu intensitate medie resimțită de către partea adversă și cu probele administrate în cauză. II.3.

Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiției cu privire la recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Intimatul-pârât Ministerul Justiției, prin întâmpinarea formulată cu privire la recursurile declarate în cauză, a susținut nulitatea recursului formulat de reclamant, arătând că, în speță, cererea acestuia de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, a apreciat că nu are calitate procesuală în cauză, în contextul în care a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, prin cererile de recurs, nu a fost atacată această soluție. II.3.

Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Centrul Educativ Târgu Ocna cu privire la recursul declarat de reclamantul A. Prin întâmpinarea depusă, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant, față de prevederile art. 486 alin. (3) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., afirmând că acesta nu a adus nicio critică de nelegalitate hotărârii curții de apel, ci a redat aspecte ce țin de situația de fapt a litigiului. La fel ca intimații-pârâți Penitenciarul Iași și Penitencirul Bacău, a apreciat că sunt întemeiate susținerile recurentului-reclamant referitoare la existența calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, prin raportare la natura cauzei deduse judecății și la dezlegările date sub acest aspect prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, însă, suma de 15.000 RON acordată acestuia cu titlu de despăgubire este rezonabilă față de circumstanțele concrete ale speței și de probele administrate. II.3.

Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Centrul Educativ Târgu Ocna cu privire la recursul declarat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Față de criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea recurată respectă rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât curtea de apel, în primul rând, a explicat limitele învestirii, verificând conținutul cererilor de apel și susținerile din întâmpinare, a arătat în concret prevederile legale aplicabile cauzei și regulile procesuale care guvernau acest tip de litigiu, a dat acestora o interpretare, apoi, a dezvoltat raționamentul în raport cu situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat, argumentând de ce este neîntemeiată solicitarea apelanților. Totodată, intimatul-pârât a apreciat că nu sunt întemeiate criticile aduse deciziei curții de apel de către recurentul-pârât în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și cu soluția dată cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestuia. A arătat că recurentul-pârât a pretins că instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive aplicând în mod greșit normele de drept material prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 11 din H.G. nr. 756/2016 și art. 6 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016, însă această critică este nefondată, iar hotărârea instanței de apel este legală. De asemenea, a apreciat că este nefondată și critica prin care recurentul-pârât a invocat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1349 C. civ., în opinia sa, în speță, fiind reținut în mod corect că fapta se încadrează în noțiunea de delict, din perspectiva art. 1357 alin. (1) și art. 1349 C. civ., precum și prin raportare la art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale. A subliniat că instanța a stabilit în mod clar că, pe lângă fapta delictuală, există un prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate și vinovăția recurentului-pârât. Intimatul-pârât a considerat și că în mod just curtea de apel a reținut că suma de 15.000 RON este rezonabilă, raportat la încălcarea adusă recurentului-reclamant, perioada în care s-a manifestat și intensitatea medie resimțintă de acesta, neimpunându-se majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. II.3.

Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași cu privire la recursul declarat de reclamantul A. Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a invocat excepția nulității recursului reclamantului, în raport cu prevederile art. 486 alin. (3) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că partea adversă nu a adus deciziei atacate critici de nelegalitate, ci a invocat aspecte ce țin de situația de fapt a speței, care nu sunt apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de lege. Totodată, pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, în esență, arătând că, în raport de motivele invocate de acesta în susținerea pretențiilor deduse judecății, nu are calitate procesuală pasivă și, în plus, nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru a se justifica solicitarea recurentului-reclamant de acordare a despăgubirilor. A menționat și că răspunderea statului este o răspundere obiectivă și directă, însă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, și nu una subiectivă, bazată pe o culpă în supraveghere a acestuia. Recurentul-pârât a subliniat că reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 538 – 541 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile produse prin erori judiciare. A mai arătat și că, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia încălcării dreptului reglementat de art. 3 din Convenție, în speță, recurentul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii asupra sa a vreunui act de natura celor reținute de instanța europeană, care s-a pronunțat cu privire la calificarea noțiunilor de tortură, pedeapsă și tratament degradant, în sensul că tratamentul inuman este acel tratament aplicat deliberat ce provoacă suferință deosebit de gravă și atroce; tratamentul inuman presupune aplicarea unei suferințe puternice fizice sau mentale și este de natură a produce victimei teama, îngrijorarea și umilința, precum și de a-i frânge rezistența fizică și mentală. De asemenea, a menționat și că este adevărat că doctrina și practica judiciară națională admit repararea bănească a daunelor morale, însă această recunoaștere, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume fără corespondent în raport cu ceea ce înseamnă prejudiciul moral. II.3.

Răspunsul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași la întâmpinările depuse de intimații-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iași și Penitenciarul Bacău Recurentul-pârât a solicitat respingerea excepției nulității recursului pe care l-a declarat, susținând că a formulat critici care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A precizat că, în cererea de recurs, a indicat atât motivele de recurs pe care le-a apreciat a fi incidente în speță, dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât și critici privind judecata realizată de curtea de apel, expuse punctual în raport cu motivele de nelegalitate invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Totodată, a apreciat că se impune înlăturarea apărărilor formulate de către intimații-pârâți cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a reluat criticile formulate, sub acest aspect, prin cererea de recurs. De asemenea, a reiterat susținerile potrivit cărora instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material reglementate de art. 1349 C. civ. și a subliniat că nu poate fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția. II.3.

Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor cu privire la recursul reclamantului A. Raportat la aspectele prin care recurentul-pârât a argumentat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a precizat că înțelege să își mențină apărările formulate prin întâmpinarea pe care a depus-o cu privire la recursul declarat de pârât. Cu privire la fondul cauzei, a arătat că recurentul-reclamant nu este îndreptățit la plata unor despăgubiri, având în vedere că acesta nu a probat niciun prejudiciu, astfel că este de acord cu solicitarea recurentului-pârât referitoare la respingerea în întregime a cererii de recurs formulate de reclamant. II.3.

Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor la întâmpinările depuse de intimații-pârâți Ministerul Justiție, Penitenciarul Iași, Penitenciarul Bacău și Centrul Educativ Târgu Ocna cu privire la recursurile declarate în cauză Cu privire la aspectele vizând apărările recurentului-pârât referitoare la faptul că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, intimata-pârâtă a achiesat la cele expuse de intimații-pârâți Penitenciarul Iași, Penitenciarul Bacău și Centrul Educativ Târgu Ocna, având în vedere că anterior s-a exprimat în același sens, apreciind că singurul care poate justifica această calitate, în raport cu natura pretențiilor deduse judecății, este doar recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Contrar celor expuse în cuprinsul apărărilor intimatului-pârât Centrul Educativ Târgu Ocna, care a afirmat justețea aprecierii primei instanțe în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, intimata-pârâtă a considerat că sunt neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsul prejudiciu suferit, întrucât acesta a beneficiat de respectarea drepturilor în perioada executării pedepsei, neputându-se afirma că restrângerea spațiului poate constitui prin sine un motiv de încălcare a art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, a precizat că își exprimă acordul cu privire la solicitarea celorlalți intimați-pârâți referitoare la respingerea în totalitate a recursului reclamantului, însă, în ceea ce privește recursul pârâtului, a apreciat că se impune admiterea în partea acestuia, în ceea ce privește fondul cauzei, cu respingerea excepție lipsei calității procesuale pasive a acestuia. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 aprilie 2024, în temeiul art. 471 1 C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 11 iunie 2024, când a respins excepția netimbrării recursului declarat de reclamant și a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor, inclusiv prin prisma excepției nulității acestora. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă II.5.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași În raport cu prevederile art. 248 C