ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1650/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Pașcani, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune materiale și morale, în temeiul art. 3 și 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere gravele suferințe la care a fost supus și boala pe care a dobândit-o în perioada în care a fost încarcerat în locurile de deținere aflate în administrarea pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor. Prin sentința civilă nr. 1567 din 13 septembrie 2019, Judecătoria Pașcani a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1892 din 11 decembrie 2019, Tribunalul Iași a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și Administrația Națională a Penitenciarelor și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Hotărârea pronunțată de instanța apel: Prin decizia civilă nr. 484 din 21 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, a fost admis apelul declarat de reclamantul A.. A fost anulată sentința civilă nr. 1892 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Iași și s-a dispus trimiterea cauzei primei instanțe spre rejudecare. Al doilea ciclu procesual:

Rejudecare fond - sentința pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 2829 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Iași a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinări. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Decizia pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 506 din 2 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă au fost respinse, ca neîntemeiate, apelul principal formulat de apelantul A. și apelul incident formulat de apelanta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 2829 din 16 decembrie 2021 a Tribunalului Iași.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 506 din 2 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, reclamantul A. a declarat recurs, cale de atac înregistrată la 6 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. La 27 februarie 2023 pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat recurs incident, odată cu depunerea întâmpinării, în condițiile art. 494 și art. 474 C. proc. civ. a) Recursul principal declarat de reclamantul A.: Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a abordat greșit normele de drept material aplicabile în cauză. Instanța de apel trebuia să rețină că răspunderea Statului derivă în mod direct și nemijlocit din dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a analiza faptele reclamate nu numai prin prisma stabilirii unei cauzalități directe și exclusive între condițiile de detenție și apariția/agravarea bolii cronice a reclamantului, ci și din perspectiva art. 3 CEDO, invocat drept temei al acțiunii. Acest temei de drept ar fi implicat analizarea de către instanța de apel a faptului ilicit cauzator de prejudicii constând în nerespectarea condițiilor de cazare a persoanelor private de libertate, condiții prevăzute în Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. O abordare corectă a normelor de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată ar fi implicat o analizare mai amplă a condițiilor concrete în care reclamantul a fost încarcerat în diferite penitenciare, pentru a stabili, prin raportare la Normele anterior evidențiate, dacă sănătatea și confortul deținutului au fost asigurate în mod corespunzător și dacă au fost conforme cu demnitatea umană condițiile de detenție sau, dimpotrivă, au fost de natură a-l supune pe reclamant la un steres și la greutăți de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Prin urmare, instanța de apel trebuia să analizeze, prin prisma dreptului la demnitate protejat de art. 3 din Convenție, existența unui tratament degradant reclamat de persoana aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, de lipsa unei alimentații de regim adaptate afecțiunii cronice a reclamantului, de lipsa tratamentului medical și medicamentos adecvat, chiar dacă excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarelor, fiind o deficiență structurală și sistemică. Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel trebuia să aplice prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în coroborare cu Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010, în sensul de a analiza existența răspunderii patrimoniale a Statului Român prin raportare la asigurarea unor condiții de detenție conforme cu demnitatea umană, chiar în lipsa identificării unei culpe concrete a administrațiilor penitenciarelor în care a fost încarcerat. b) Recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor: În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 08.09.2015 - 22.08.2016, admiterii excepției lipsei calității pasive și respingerii acțiunii reclamantului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În esență, recurenta-pârâtă a arătat că în mod eronat a reținut instanța de apel că sunt aplicabile prevederile art. 2518 pct. 2 C. civ. privind prescripția dreptului la acțiune în situația actelor de tortură, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada vreunui act de tortură, astfel cum este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, instanța de fond și cea de apel au respins, în mod neîntemeiat, excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, având în vedere că în materie delictuală calitatea procesuală pasivă aparține presoanei căreia i se impută săvârșirea unei fapte ilicite, existența sau inexistența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale reprezentând o chestiune de fond a litigiului, subsecventă calității. Ținând cont de faptul că, pentru a avea calitate de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept dedus judecății, apreciază că Administrația Națională a Penitenciarelor nu are legitimare procesuală în cauză. Reclamantul nu a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a pârâtei în nume propriu, ci pentru fapte ilicite produse în perioada în care a fost deținut în cele cinci penitenciare aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, care au personalitate juridică proprie, astfel încât nu devin incidente prevederile art. 1373 C. civ. După evidențierea mai multor cauze din jurisprudența națională în materie, recurenta-pârâtă a arătat că Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție, astfel încât să se evite supraaglomerarea în penitenciare, lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție nefiind imputabilă Administranției Naționale a Penitenciarelor.

Apărările formulate în cauză: Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul principal declarat de reclamant, comunicată, invocând excepția nulității cererii de recurs pentru netimbrare și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului formulat de pârâtul Statul Român, ca nefondat. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin DGRFP Iași a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă ANP a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român - achiesează la apărările dezvoltate prin întâmpinare. Intimatul-pârât Statul Român a depus răspuns la întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea în parte, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea recursului incident cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive. Recurenta-pârâtă ANP a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Statul Român la recursul incident, combătând apărările dezvoltate prin întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (8 mai 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 18 octombrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate asupra excepței netimbrării și excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Recursul principal declarat de reclamantul A.: În ceea ce privește excepția netimbrării cererii de recurs formulate de reclamantul A., invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, "Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: (...) j) stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare." Cum cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de prevederile legale anterior redate, se constată că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, recurentul-reclamant nefiind citat cu mențiunea timbrării căii de atac, astfel încât excepția netimbrării urmează a fi respinsă. Excepția nulității recursului declarat de reclamantul A. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, urmează a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ce atrag inadmisibilitatea căii de atac și prevăd că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Reținând incidența acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 2829 din 16 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Iași, în rejudecare, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că "așa cum rezultă cu claritate din cererea de chemare în judecată și înscrisurile depuse ulterior de reclamant la dosar, din răspunsul la întâmpinare, precum și din concluziile formulate de apărătorul reclamantului, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu vizează repararea unui prejudiciu moral generic cauzat de condițiile improprii de cazare din penitenciare, ci privesc repararea unui prejudiciu clar particularizat ca rezultând din deteriorarea stării de sănătate a reclamantului. De altfel, prin concluziile pe fondul cauzei, prezentate de avocatul reclamantului la ultimul termen de judecată, se arată expres că fapta ilicită constă în principal în neasigurarea unui tratament adecvat afecțiunilor de care suferea reclamantul, ceea ce a dus la agravarea bolilor respective. Așadar, potrivit celor expuse în paragraful precedent, prejudiciul invocat de reclamant este considerat a fi urmarea atât a condițiilor improprii de detenție din penitenciare, în general, cât și a faptului că reclamantului nu i s-a asigurat un tratament medical adecvat afecțiunilor de care suferea, fapte ce au avut ca rezultat negativ deteriorarea stării de sănătate a reclamantului." Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a declarat apel principal, iar pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat apel incident. Prin apelul declarat, reclamantul A. a prezentat istoricul său medical pe parcursul încarcerării în diferite penitenciare, subliniind faptul că nu a beneficiat de nicio internare la un spital penitenciar pentru investigații mai amănunțite și tratament de specialitate, ceea ce a condus la agravarea afecțiunii sale, evidențiind că toate aspectele invocate au legătură cauzală cu evoluția nefavorabilă a afecțiunii sale și, prin urmare, sunt de natură a atrage răspunderea solidară a ambilor pârâți. Raportat la circumstanțele litigiului, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant critică faptul că instanța de apel nu a anlizat faptele reclamate și din perspectiva art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat drept temei al acțiunii, temei ce ar fi implicat analizarea faptului ilicit cauzator de prejudicii constând în nerespectarea condițiilor de cazare a persoanelor private de libertate, condiții prevăzute în Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. Această critică apare ca fiind formulată omisso medio, nefiind invocată în fața instanței de apel, astfel încât instanța de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe sub acest aspect, deoarece s-ar eluda prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 484 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel Iași, pronunțată în prima etapă procesuală, a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată sentința civilă nr. 1892 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Iași și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel reținând că răspunderea Statului în această cauză derivă în mod direct și nemijlocit din dispozițiile art. 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. În consecință, judecătorul fondului trebuia să analizeze faptele reclamate nu numai din prisma dispozițiilor art. 222 C. civ., dar și din perspectiva art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au fost invocate drept temei al acțiunii, text care impune obligații în sarcina statelor membre. Se constată însă că, în urma rejudecării fondului, în apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 2829 din 16 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Iași, apel soluțonat prin pronunțarea deciziei recurate, reclamantul nu a înțeles să formuleze critici care să vizeze aspectele anterior menționate, nefiind supuse controlului instanței de apel, motiv pentru care nu pot fi analizate de instanța de recurs, față de interdicția reglementată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susțineri și apărări direct în această etapă procesuală. Atribuțiile instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel. Or, cât timp partea nu a formulat critici în apel care să vizeze analiza faptelor reclamate și din perspectiva art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea instanței de apel nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluție. Pentru toate aceste considerente, constatând că recurentul-reclamant deduce judecății în recurs critici formulate omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, nesusceptibile de analiză față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în condițiile prevăzute de art. 459 alin. (2) C. proc. civ., să respingă ca inadmisibil recursul principal declarat de reclamantul A.. În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, se reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ., recursul incident se poate exercita în condițiile prevăzute de art. 472 din același Cod, care la alin. (2) prevede că: "dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." Față de soluția de inadmisibilitate a recursului principal, soluție ce nu implică cercetarea fondului, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, Înalta Curte urmează a constata că recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a rămas fără efect.