ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 212/2021

Ședința publică din data de 4 februarie 2021

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12.04.2019, pe rolul Tribunalului Vaslui, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale în echivalent în RON, calculată la data plății efective, pentru privarea nelegală de libertate în perioada 08.05.2018-23.05.2018; precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 88 din 28.01.2020 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel A..

Prin decizia nr. 382 din 10 septembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 88 din 28.01.2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, sentință pe care o păstrează.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., care, după prezentarea istoricului speței și a situației de fapt, a arătat că instanța de apel în mod greșit a respins apelul, motivând faptul că în procedura mandatului european de arestare, autoritățile române nu aveau competența de a verifica temeinicia soluției dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene și nici asupra oportunității mandatului european de arestare și considerând că nu există întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Apreciază că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 1349 alin. (1) și art. 1347 C. civ. și disp. art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004, actualizată, motivul de recurs încadrându-se în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Susține recurentul că, deși a arătat Curții de Apel Iași faptul că la momentul pretinselor fapte pentru care s-a emis mandatul european de arestare era pe teritoriul elvețian, fiind încarcerat, și că se impunea emiterea unei adrese de cazier pentru Elveția pentru a fi efectuate verificări în acest sens, instanța a ignorat aceste aspecte, deși trebuia să facă verificări în acest sens și să solicite informații sau garanții suplimentare autorităților judiciare străine emitente, în conformitate cu disp. art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004.

Recurentul arată că prin sentința penală nr. 34/FCJI/2018 din 15.05.2018 s-a dispus predarea reclamantului, menținându-se arestarea acestuia, deși, audiat fiind de către judecătorul Curții de Apel Iași, arătase că la momentul pretinselor fapte era arestat în Elveția motiv pentru care, anterior, solicitase eliberarea unui cazier judiciar din Elveția și nu s-au efectuat verificările care se impuneau pentru ca reclamantul să nu fie privat de libertate în mod nelegal.

Apreciază că aceste verificări se impuneau în cauză, întrucât chiar în procedura executării unui mandat european de arestare trebuie respectate drepturile fundamentale ale omului inclusiv dreptul la libertate, precum și dreptul la un proces echitabil, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O. cum ar fi hotărârea din 7 iulie 1989, pronunțată în Cauza Soering împotriva Regatului Unit.

Cât privește ordonanța prin care s-a decis neurmărirea penală în favoarea sa din data de 12.10.2018 pronunțată în dosarul cu nr. x/14/CD al Camerei Consiliului Tribunalului Districtual din Luxemburg, aceasta deși intitulată ordonanță, fiind pronunțată în complet de judecători reprezintă echivalentul unei hotărâri judecătorești, în cuprinsul căreia se statuează faptul că la momentul presupuselor fapte se afla în altă parte, astfel că, în mod evident arestarea sa a avut un caracter nelegal.

În atare condiții, arestarea sa are un caracter nelegal, întrucât s-a decis, cu caracter definitiv, faptul că se afla în cu totul altă parte decât la locul faptelor pentru care era acuzat și nu s-a făcut vinovat de săvârșirea acestora, motiv pentru care în mod just s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva sa.

Cât privește chestiunea vizând lipsa constatării caracterului nelegal al arestării precizează faptul că, atât timp cât nu se face vinovat de faptele pentru care a fost arestat prin ordonanța Tribunalului din Luxemburg, pronunțându-se neînceperea urmăririi penale cu motivarea că la data presupuselor fapte era încarcerat în Elveția, arestarea sa a fost lipsită de temei legal, existând o încălcare în sensul disp. art. 5 din CEDO.

Deoarece autoritățile române nu au făcut verificări și nu au solicitat informații sau garanții suplimentare autorităților judiciare străine emitente, au fost încălcate dispozițiile art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004 și astfel sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale conform disp. art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. civ.

Cât privește daunele morale pe care le solicită prin prezenta acțiune, arată că la momentul la care a fost reținut și arestat, având familie de întreținut, era angajat cu forme legale, soția reclamantului era bolnavă, fetița avea doar doi ani și, ca urmare a faptului că a fost încarcerat, și-a pierdut locul de muncă, fiindu-i astfel afectată atât viața sa, cât și a familiei sale.

De asemenea i-a fost afectată imaginea atât în familie, cât și în societate, astfel că, în conformitate cu disp. art. 5 alin. (5) din CEDO are dreptul la reparații - daune morale, prejudiciul moral suferit fiind estimat la suma de 100.000 euro.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurentul A., împotriva deciziei civile nr. 382/10.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2019, condițiile atragerii răspunderii civile în sarcina Statului Român nefiind îndeplinite întrucât nu orice atingere adusă drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv a dreptului la libertate, atrage răspunderea statului pe teritoriul căruia persoana a fost lipsită de libertate.

Susține că, în cauza dedusă judecății autoritatea judecătorească română chemată să execute un mandat european de arestare a hotărât asupra predării, dar nu s-a pronunțat cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătorești pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acesteia, deci a hotărârii judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene, se face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana va beneficia de toate garanțiile procesuale existente.

Astfel, apărările recurentului-reclamant în cadrul procedurii de emitere a mandatului european de arestare nu puteau fi verificate de Curtea de Apel Iași, în cadrul acestei proceduri fiind analizate doar îndeplinirea condițiilor de formă necesare pentru emiterea mandatului european de arestare.

Prin urmare, nu poate fi reținută vreo culpă a autorităților române cu privire la nerespectarea procedurii de executare a mandatului european de arestare, emis de autoritățile din Luxemburg pe numele reclamantului și, în baza acestor considerente, opinează că instanța de apel în mod corect a respins apelul ca nefondat și a menținut sentința civilă nr. 88/28.01.2020 a Tribunalului Vaslui prin care s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurent.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare:

Recurentul apreciază că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 1349 alin. (1) și art. 1347 C. civ. prin raportare la art. 5 din CEDO și dispozițiile art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004, motivul de recurs încadrându-se în cazul de casare a unei hotărâri în calea de atac a recursului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare, necontestată de reclamant, a fost expusă în cuprinsul hotărârii atacate, reținându-se că împotriva reclamantului-apelant a fost emis la 4.05.2018 de către autoritățile din Luxemburg un mandat european de arestare pentru a fi cercetat pentru fapte presupus a fi fost săvârșite de reclamant în perioada octombrie 2013- aprilie 2014, la data de 8 mai 2018 reclamantul fiind reținut de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, iar la 9 mai 2018 Curtea de Apel Iași dispunând arestarea provizorie a reclamantului în vederea predării acestuia autorităților emitente ale mandatului european de arestare.

În analizarea cererii formulate de autoritățile din Luxemburg, Curtea de Apel Iași a reținut că toate condițiile privind predarea persoanei solicitate sunt îndeplinite, nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de executare, ținând seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare, în virtutea principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și a încrederii reciproce între autoritățile judiciare pe care se fundamentează instituția mandatului european, în conformitate cu dispozițiile art. 107 coroborat cu art. 103 alin. (6) și (9) din Legea nr. 302/2004.

Chiar dacă ulterior, la data de 1.06.2018, reclamantul a fost pus în libertate de judecătorul de instrucție din Luxemburg, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, din analiza dispozițiilor art. 103, 104 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că instanța română nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face vinovată sau nu de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuate de către autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare este obligată să refuze executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune; c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

De asemenea, conform aliniatului (2) al aceluiași articol, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în mai multe cazuri cum ar fi: a) în situația prevăzută la art. 97 alin. (2) din prezenta lege...(respectiv faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.); b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare; c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent; d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare; e) când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României; f) când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român; g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române; h) când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri; i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată (...).

Or, în speță, instanța penală nu a constatat incidența niciunui motiv din cele enumerate anterior de a refuza executarea mandatului european de arestare.

În aceste condiții, din examinarea dispozițiilor art. 84, art. 99, art. 102, art. 103 și art. 104 din Legea nr. 302/2004 privitoare la punerea în executare a mandatului european de arestare se constată că judecătorul român hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, numai după ce, potrivit legii, a verificat în prealabil dacă au fost respectate condițiile de formă referitoare la emiterea mandatului, el neputându-se pronunța cu privire la temeinicia urmăririi sau la oportunitatea arestării, decât cu atingerea principiului referitor la recunoașterea hotărârilor penale, ceea ce nu este admisibil.

Un argument în plus în sensul justeței acestei concluzii se regăsește chiar în cuprinsul art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, conform căruia dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziției acesteia față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventuale obiecții în ceea ce privește identitatea.

De asemenea, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004, conform căruia, dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune solicitarea de informații sau garanții suplimentare autorității judiciare emitente, amână cauza, stabilind un termen pentru primirea datelor solicitate.

Așa cum au reținut instanțele anterioare, la 15 mai 2018, în declarația dată în fața instanței penale, reclamantul a arătat că este de acord să fie predat autorității judiciare din Luxemburg, cu precizarea că nu renunță la beneficiul regulii specialității, în sensul de a nu fi urmărit penal, condamnat sau privat de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa, la aceeași dată, Curtea de Apel Iași menținând starea de arest și dispunând predarea reclamantului către autoritatea solicitantă.

Această situație a angrenat incidența procedurii simplificate prevăzută de art. 104 alin. (3), (5) și (6) din lege, conform căreia judecătorul aduce la cunoștința persoanei solicitate posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia, iar dacă persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, se întocmește un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător și persoana solicitată, în cuprinsul căruia se va menționa dacă persoana solicitată a renunțat sau nu la drepturile conferite de regula specialității.

În acest caz, dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunța prin sentință, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării și predării persoanei solicitate.

Ca atare, în situația existenței acordului de predare care, potrivit legii, are caracter irevocabil, instanța penală nu era ținută a verifica dacă în cauză se impune solicitarea de informații sau garanții suplimentare autorității judiciare emitente (aspect care oricum era facultativ, așa cum se deduce din înțelesul sintagmei dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune din cuprinsul acestor dispoziții), ci, doar de a verifica dacă există motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99 din lege.

Cu privire la constituționalitatea acestei proceduri, Curtea Constituțională a României, în cadrul Deciziei nr. 693/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 903 din 4 decembrie 2015, a reținut că măsura arestării preventive dispusă în vederea predării către un stat membru al Uniunii Europene, constituie o măsură privativă de libertate temporară dispusă în acord cu art. 23 alin. (2) din Constituția României, republicată, care satisface pe deplin exigențele constituționale prevăzute în art. 21 din același act normativ, partea având la îndemână toate garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil (dreptul persoanei arestate de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu, de a fi asistată gratuit de către un interpret în cazul în care nu înțelege sau nu vorbește limba română ori dreptul de a formula contestație împotriva hotărârii referitoare la arestare etc.).

Pe cale de consecință, se poate concluziona că, față de prevederile din Legea nr. 302/2004 care definesc procedura mandatului european de arestare, în mod corect au apreciat instanțele anterioare că nu se poate reține în sarcina autorităților române săvârșirea unei erori judiciare în privința reclamantului cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului european de arestare emis, pe numele său de către autoritățile judiciare din Luxemburg.

De asemenea, nu se poate aprecia că au fost încălcate nici dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la libertate și la siguranță și care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

După cum s-a arătat anterior, autoritățile judiciare române au dispus arestarea provizorie a reclamantului în vederea predării acestuia autorităților emitente ale mandatului european de arestare emis la 4.05.2018 de către autoritățile din Luxemburg, verificând existența condițiilor formale, de procedură, necesare predării reclamantului autorităților din statul membru al Uniunii Europene, măsura dispusă încadrându-se la excepțiile prevăzute în mod expres la art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO.

Ca atare, în mod corect au apreciat instanțele anterioare că nu se poate reține nelegalitatea arestării reclamantului pe teritoriul României anterior predării către autoritatea solicitantă din Luxemburg, Statul Român respectându-și obligațiile de stat membru al Uniunii Europene, instanța penală solicitată neavând competența de a verifica temeinicia soluției dispuse de autoritatea judiciară privind emiterea mandatului european de arestare, astfel încât prejudiciul invocat nu este în legătură cu vreo faptă ilicită imputabilă pârâtului.

Cum existența faptei ilicite reprezintă una din condițiile esențiale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală conform art. 1349 și art. 1347 C. civ. prin raportare la art. 5 din CEDO, în mod corect s-a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în baza acestor texte legale pentru acoperirea prejudiciului pretins de către reclamant.

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speță niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 382 din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 382 din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2021.