ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2026

Ședința publică din data de 04 februarie 2026

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.09.2023, pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale de 35.000 euro, pentru prejudiciul de imagine suferit prin publicarea mandatului său în spațiul public online, precum și la plata daunelor morale de 65.000 euro pentru cele 13 zile petrecute în penitenciar și pentru faptul că a fost urmărit general. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale constând în prejudiciul cauzat ca urmare a suspendării contractului de muncă, a celui cauzat prin plata onorariului avocatului din dosarul penal și a celui cauzat societății comerciale în cadrul căreia este asociat.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2024, Tribunalul Iași a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. A amânat cauza și acordat termen de judecată la data de 22.04.2024, ora 09:30, pentru când a fost citat reclamantul, pârâtul având termen în cunoștință. A pus în vedere reclamantului să precizeze cererea de acordare a daunelor materiale, prin indicarea valorii obiectului acestei cereri și a modalității de calcul, sub sancțiunea suspendării judecării acestui capăt de cerere, cu disjungerea cererilor de acordare a daunelor morale. A pus în vedere reclamantului să suplimenteze probatoriul pentru a lămuri prejudiciul moral suferit în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 2276 din 02 decembrie 2024, Tribunalul Iași a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite reclamantului A. despăgubiri civile, după cum urmează: 15.000 RON cu titlu de daune morale pentru cele 13 zile de detenție executate în Penitenciarul Iași, în temeiul unei sentințe penale nedefinitive; 4.500 RON, cu titlul de daune materiale reprezentate de cheltuielile judiciare efectuate de reclamant pentru soluționarea contestației la executare din dosarul penal nr. x/2021 A respins în rest, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 172 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Iași – secția civilă a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva încheierii din data de 29 ianuarie 2024, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă. A respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2276/2024 din 02 decembrie 2024, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă. A admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2276/2024 din 02 decembrie 2024, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite reclamantului A., despăgubiri civile în cuantum de 10.000 RON, cu titlul de daune morale pentru cele 13 zile de detenție executate în Penitenciarul Iași în temeiul unei sentințe penale nedefinitive. A păstrat restul dispozițiilor sentinței, care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva deciziei civile nr. 172 din 16 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Consideră recurentul că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., schimbând temeiul de drept al acțiunii formulate de reclamant, fără a-i comunica încheierea de ședință prin care a dispus în acest sens, încălcând, astfel, dreptul său la apărare.

Susține că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1357 din C. civ. iar, în raport cu acest temei, cererea în antrenarea răspunderii Statului Român pentru privarea nelegală de libertate apare ca fiind inadmisibilă.

Totodată, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun, arată că aceasta a fost nelegal respinsă, deși practica judiciară în materie relevă că dispozițiile art. 1357 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Solicită a se constata inadmisibilitatea acțiunii inclusiv în raport cu dispozițiile art. 539 din C. proc. pen.

Dincolo de acest aspect, susține Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, că nu poate avea calitate procesuală pasivă atunci când alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, și deci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Deși recursul a fost legal comunicat intimatului, la data de 29 august 2025, acesta nu a formulat întâmpinare în dosar.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 18 septembrie 2023, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 04 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra fondului recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva greșitei valorificări a calificării date de prima instanță a fondului pretențiilor reclamantului, ce ar fi produs consecințe inclusiv din perspectiva admisibilității cererii de chemare în judecată și a calității sale procesuale pasive.

Criticile, deși subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, răspunzând primei critici din recurs, prin care recurentul susține că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., întrucât obiectul și temeiul de drept al acțiunii sunt fundamentate pe situația de fapt stabilită de reclamant, iar acestea nu pot fi modificate de către instanță, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", legiuitorul consacrând principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul trasează cadrul procesual, sens în care trebuie să indice, între altele, părțile, pretenția dedusă judecății, motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează.

Pe de altă parte, art. 22 din C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementează modalitățile în care judecătorul intervine pe parcursul litigiului, și acestea se referă la: respectarea principiului iura novit curia, potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; prerogativele judecătorului de a cere părților explicații sau de a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posibilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc; obligația judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății.

Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele și faptele deduse judecății implică, pe de o parte, stabilirea realității faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menționate în mod expres prin art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calitățile hotărârii judecătorești (temeinicia și legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce.

În cauză, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a încălcat prevederile legale anterior menționate, atunci când a apreciat că raționamentul pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii este rezultatul corectei aplicări a dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ.

Dimpotrivă, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că, în urma aplicării dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., rezultă că limitele judecății, deduse din principiul disponibilității, nu se referă la temeiul de drept indicat de reclamant, întrucât judecătorul este obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, precum și să califice juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Nu pot fi primite susținerile recurentului potrivit cărora prin cererea de chemare în judecată a fost indicat în mod expres temeiul de drept pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, astfel încât instanța nu mai avea prerogativa de a da o altă calificare juridică acestora. Înalta Curte reține că nu numai în situația în care cererea de chemare în judecată este formulată neclar, împiedicând determinarea obiectului și a cauzei sale, instanța, în baza rolului activ, are obligația să solicite precizări, pentru stabilirea cadrului procesual corect al litigiului și pentru a putea da calificarea exactă a faptelor deduse judecății. În realitate, indiferent de modalitatea în care este redactată cererea de chemare în judecată, dispozițiile legale anterior menționate impun judecătorului obligația de a soluționa procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, bineînțeles cu respectarea principiului contradictorialității. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situația de fapt și de drept pe care partea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, cum în mod greșit, susține recurentul, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că prima instanță, evaluând situația de fapt și intenția reală a reclamantului, a pus în discuție calificarea exactă a faptelor deduse judecății, cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ.

Cât privește susținerea referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor ce reglementează dreptul la apărare, prin necomunicarea către acesta a actului de procedură prin care s-a schimbat încadrarea juridică a cererii introductive de instanță, Înalta Curte o găsește nefondată, în condițiile în care încheierile interlocutorii nu se comunică părților, făcând corp comun cu hotărârea finală, fiind supuse căii de atac numai împreună cu sentința care dezleagă fondul pricinii.

Or, recurentul nu poate susține, în mod valabil, că i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare în condițiile în care nimic nu a împiedicat partea să se prezinte în fața primei instanțe a fondului, la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2024, acordat în ședință publică, pentru a-și exprima punctul de vedere în legătură cu chestiunile puse în discuție la respectivul moment procesual.

Mai mult, acesta a luat cunoștință despre dispozițiile instanței, din curprinsul încheierii pronunțate de Tribunalul Iași în ședința publică din data de 29 ianuarie 2024, declarând apel inclusiv împotriva acesteia. Drept urmare, fiindu-i recunoscută posibilitatea de a ataca încheierea sus-menționată, opțiune de care a și uzitat în mod concret, recurentului nu i-a fost produsă nicio vătămare în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, acela prin care se invocă greșita soluționare a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte observă că acesta a fost dezvoltat prin raportare la incidența dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, recurentul susținând că atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile produse prin erori judiciare nu ar putea fi realizată în afara cadrului legal prevăzut prin dispozițiile art. 539 din C. proc. pen.

Or, Înalta Curte reține că, deși principial, susținerile recurentului sunt corecte, repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, sub forma privării nelegale de libertate, putându-se solicita exclusiv în temeiul art. 539 din C. proc. pen., iar nu prin invocarea incidenței normelor de drept comun, totuși criticile nu pot fi primite, în raport cu cele reținute în analiza primului motiv de recurs, ocazie cu care s-a confirmat calificarea dată de prima instanță a fondului cererii deduse judecății, ca fiind despăgubiri pentru privare nelegală de libertate, precum și temeiul de drept al acesteia, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Astfel, prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum corect au fost calificate de prima instanță a fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]."

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial pentru erori judiciare, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie, în următoarele situații:

- dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.);

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale (art. 96 din Legea nr. 303/2004), statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

- în alte cazuri, în temeiul art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Așadar, răspunderea directă a statului poate fi atrasă în vederea reparării prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, în temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.

Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificată fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Cât privește legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, aceasta se confirmă și din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000, precum și cauza Abramiuc contra României, hotărârea din 24 februarie 2009).

De altfel, Înalta Curte observă că recurentul nu neagă calitatea sa procesual pasivă, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 539 din C. proc. civ., ci a dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conchizând, raportat la acțiunea promovată de reclamant, astfel cum a fost aceasta calificată de tribunal, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanțele fondului au reținut atât admisibilitatea acțiunii în repararea prejudicului produs reclamantului prin privarea sa injustă de libertate, cât și calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat printr-o asemenea eroare judiciară, în raport cu dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Pe cale de consecință, văzând că recurentul nu critică decizia atacată sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ci din perspectiva posibilității de antrenare a răspunderii sale civile delictuale, în temeiul normelor de drept comun, și care nu au fost avute în vedere de instanța de apel, așa cum s-a arătat, criticile din recurs urmează a fi respinse, ca nefondate.

Prin urmare, atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului au primit o judicioasă dezlegare din partea instanțelor de fond, iar criticile recurentului formulate din această perspectivă nu sunt de natură a schimba soluția adoptată în cauză.

Față de toate cele ce preced, văzând și că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind indicată vreo normă de drept material interpretată sau aplicată greșit de instanța de apel, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva deciziei civile nr. 172 din 16 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 04 februarie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.