ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 82/2026

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secția civilă sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata despăgubirilor materiale de 99.726,81 RON și a despăgubirilor morale de 246.000 euro, generate de faptul ilicit al privării nelegale de libertate pentru 246 de zile, în perioada 24.01.2022 - 26.09.2022. În drept, a invocat art. 539 și art. 9 C. proc. pen., precum și art. 5 din C.E.D.O.

Decizia pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 472 din 30 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârât și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 408/A din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 472 din 30.10.2023 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2023, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 408/A din 17 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a promovat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare evocat, recurentul arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu interpretarea greșită a prevederilor art. 539 C. proc. pen., aceste dispoziții dând dreptul persoanei la repararea pagubei în caz de privare nelegală de libertate numai în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. Contrar dezlegărilor instanței de apel, recurentul apreciază că atunci când a respins acțiunea, ca inadmisibilă, tribunalul a analizat cauza și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, conturată în materia apărării dreptului la libertate, în raport cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, instanța de fond a reținut că pot fi analizate aceste dispoziții, ca repere în analiza culpei statului invocată de către reclamant pentru eventuala reținere a caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, doar în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, care permite și analiza altor ipoteze în afara celor reglementate special prin dispozițiile art. 539 C. proc. pen., ipoteză ce nu se regăsește în cauză, atâta timp cât reclamantul și-a întemeiat demersul pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., ce nu îi sunt aplicabile. Prin urmare, consideră că este nelegală trimiterea instanței de apel, în sensul că instanța de fond era datoare să continue judecata potrivit dispozițiilor dreptului comun, dacă a considerat că prin raportare la prevederile art. 539 C. proc. civ. acțiunea era inadmisibilă, atâta timp cât reclamantul și-a întemeiat acțiunea în mod clar pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., ceea ce rezultă din motivarea cererii. În ceea ce privește constatarea caracterului inadmisibil al demersului reclamantului, contrar aprecierii instanței de apel și cum în mod temeinic a reținut instanța de fond, arată că reclamantul nu se regăsește în situația de a se fi dispus clasarea sau achitarea sa, ci, după cum rezultă din decizia penală nr. 1112/13.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2022 s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Astfel, cererea reclamantului nu se încadrează în dispozițiile imperative ale art. 539 C. proc. pen., nefiind pronunțată o soluție de achitare, ci de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Aceasta înseamnă că fapta a fost săvârșită de inculpat, dar nu se mai poate aplica o sancțiune, dată fiind împlinirea termenului pentru răspunderea de acest fel. Prin apelul formulat, apelantul reclamant susține că art. 539 C. proc. pen. privește orice formă a privării nelegale de libertate, nu doar cea generată de soluțiile de achitare. În dezacord cu aceste susțineri la care s-a raliat și instanța de apel, recurentul consideră că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sunt clare și nu lasă loc interpretărilor. Învederează recurentul că prin sentința penală nr. 52/F/2022 a Tribunalului Bistrița-Năsăud nu s-a constatat implicit caracterul nelegal al detenției, în contextul în care reclamantul se afla în detenție în afara unei pedepse, iar faptul că s-a dispus punerea în libertate pentru că a intervenit prescripția penală nu înseamnă că reclamantul nu ar fi fost vinovat de săvârșirea infracțiunii. Toate aceste aspecte au fost analizate de către instanța de fond, care a reținut că nicio hotărâre depusă la dosar de către reclamant nu constată caracterul nelegal al privării de libertate ca urmare a încetării procesului penal prin intervenirea prescripție, iar dispoziția de anulare a mandatului de executare și de punere în libertate nu echivalează cu o asemenea constatare. Prin urmare, învederează că răspunderea recurentului este exclusă. În raport cu dispoziția instanței de apel privind rejudecarea cauzei pe fond, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiate, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Făcând trimitere la prevederile art. 396 alin. (1), alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen., recurentul învederează că acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și, atâta timp cât prin decizia penală nr. 1112/2022 pronunțată în dosar nr. x/2022 s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției, este evident că cererea este neîntemeiată. Susține recurentul că prin motivele invocate în cererea de chemare în judecată se tinde la reformarea sentinței penale nr. 52/2022 a Tribunalului Bistrița Năsăud prin care instanța în mod greșit nu a dispus și înlăturarea dispoziției de anulare a liberării condiționate a apelantului. Singura posibilitate pentru a obține o astfel de finalitate era promovarea căilor de atac prevăzute de dispozițiile legale. S-a susținut în răspunsul la întâmpinare că s-a promovat o contestație la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 și o cerere de înlăturare a erorii vădite, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 Recurentul arată că ambele cereri sunt respinse definitiv. Recurentul pretinde că intimatul nu a dovedit prejudiciul moral de 246.000 euro. În ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia privarea de libertate din anul 2022 i-a afectat relația cu fiul său, susținând că ulterior divorțului de soția sa din anul 2017 și a stabilirii de către instanță a exercitării autorității părintești doar în favoarea mamei, aceasta din urmă a plecat cu copilul în Spania și nu i-a mai permis vreo legătură cu minorul. Recurentul arată că privarea de libertate a fost ulterioară celor două repere temporale, ceea ce exclude vreo legătură de cauzalitate între pretinsa privare de libertate și pretinsul prejudiciu moral. Cu privire la cuantificarea daunelor morale ca fiind de 1.000 euro pe fiecare zi de deținere nelegală, justificate de condițiile din penitenciare și stresul la care a fost supus, recurentul reiterează că, în ceea ce-l privește pe reclamant, nu s-a dispus clasarea sau achitarea, ci încetarea procesului pentru prescripția răspunderii penale. În privința susținerilor în sensul că privarea de libertate l-a afectat și pe tatăl apelantului, înscrisurile depuse la dosar nu susțin pretenția daunelor morale, problemele de sănătate ale tatălui fiind anterioare privării de libertate. Nici pretențiile morale întemeiate pe abandonul școlar al fiicei reclamantului nu sunt întemeiate, nefiind cert că privarea de libertate a acestuia (ulterioară abandonului școlar) are vreo legătură cu acțiunile fiicei sale. În privința daunelor materiale, consideră că nu se poate susține în mod cert că în ipoteza în care reclamantul nu ar fi fost încarcerat, acesta ar fi putut realiza veniturile salariale pretinse. Susține recurentul că reclamantul nu a probat prejudiciile constând în cheltuielile efectuate în penitenciare și cheltuielile ce au legătură cu fiica sa (suma de 17.655 RON), iar în privința onorariului de avocat în cuantum de 1.600 RON, învederează că din probele depuse la dosar nu reiese cu certitudine că această cheltuială a fost efectuată în dosarul penal, arătând că în lipsa contractului de asistență juridică, chitanța depusă în probațiune nu face dovada prestării serviciilor avocațiale în dosarul penal. Pretinde recurentul că, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dacă nu se cunoaște obiectul contractului de asistență juridică, nu poate fi verificată activitatea desfășurată de avocat. Totodată, solicită respingerea cererii privind cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, onorariul de avocat în cuantum de 3.500 RON nefiind justificat.

Apărările formulate în cauză Cu respectarea termenului legal, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a arătat că aspectele învederate de recurent țin de temeinicia hotărârii recurate și excedează limitelor obiective ale recursului, astfel cum sunt strict delimitate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care consacră o cale extraordinară de atac întemeiată exclusiv pe motive de nelegalitate. Totodată, intimatul apreciază că instanța de apel a reținut în mod corect temeiurile de drept evocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și faptul că privarea de libertate în scopul executării pedepsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare se încadrează în prevederile art. 539 alin. /1) C. proc. pen., deoarece etapa executării hotărârii face parte din procesul penal, ceea ce atrage incidența acestei norme legale, în situația în care privarea de libertate a fost nelegală. Arată că legea aplicabilă cauzei este cea de la momentul depunerii acțiunii, deci vechea formă a art. 539 C. proc. pen., formă a legii care are în vedere toate formele de privare de libertate din procesul penal (deci inclusiv detenția care este specifică fazei de executare a procesului penal). Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. în forma aplicabilă în cauză nu definesc noțiunea de privare nelegală de libertate, însă tocmai art. 5 din CEDO oferă această definiție prin interpretarea per a contrario. Astfel cum a subliniat și instanța de apel, instanța de fond a constatat că reclamantul a invocat dispozițiile art. 5 din CEDO și art. 9 C. proc. pen., reținând că aceste dispoziții pot fi avute în vedere ca repere în analiza culpei statului, însă, cu toate acestea, pentru a reține caracterul inadmisibil al acțiunii, instanța de fond a concluzionat, în mod contrar argumentelor sale anterioare, că reclamantul a apelat în speță doar la dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel că, fără nicio justificare reală, a lăsat nesoluționată acțiunea sub acest aspect. Astfel, instanța de apel a stabilit corect că instanța de fond trebuia să analizeze cauza în acord cu motivele de fapt și de drept invocate de reclamant, iar în ipoteza în care aprecia că nu sunt întrunite cerințele legii speciale (art. 539 C. proc. pen.) și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, conturată în materia apărării dreptului la libertate, în raport cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuia să verifice și dacă sunt întrunite elementele unei lipsiri nelegale de libertate, caz în care dreptul la dezdăunare își găsește corespondent în dispozițiile art. 5 alin. (5) din Convenție. Arată intimatul că instanța de fond a apreciat că respectivul caracter nelegal al detenției ar fi trebuit reținut explicit în sentința nr. 52/F/20.09.2022 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, sau într-o altă hotărâre penală, chestiune susținută și de către recurent, însă apreciază că instanța de apel a reținut corect că statuarea expresă nici nu ar fi necesară, câtă vreme hotărârea penală definitivă constată împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, încă de la un moment anterior încarcerării celui condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, iar în temeiul acestei constatări, este anulat mandatul de executare și cel deținut este pus în libertate, de îndată. În concluzie, intimatul-reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând criticile formulate, încadrabile în aspecte de nelegalitate (contrar susținerilor din întâmpinarea intimatului-reclamant), Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, soluția de anulare a judecății primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind eronată, pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., față de reperele litigiului, așa cum au fost ele fixate prin cererea de chemare în judecată și analizate ca atare de către tribunal. Astfel, pretinzând acordarea de daune morale, sub motiv că s-ar fi aflat nelegal în executarea unei pedepse privative de libertate, reclamantul a invocat ca temei al pretențiilor sale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., coroborate cu art. 5 CEDO, art. 9 C. proc. pen., arătând, în esență, că după ce a fost încarcerat pentru executarea unei pedepse (rezultante) privative de 3 ani și 20 zile, i s-a admis o contestație în anulare și ulterior, o contestație la executare, soluții în urma cărora ar fi fost nelegală detenția întrucât "statul prin puterea judecătorească nu a dispus încetarea procesului penal, iar Tribunalul Bistrița-Năsăud nu s-a pronunțat cu privire la înlăturarea dispoziției de anulare a liberării condiționate din executarea pedepsei de 1 an și 10 luni închisoare". Așa cum a stabilit prima instanță, situație confirmată ca atare și în apel, reclamantul a fost condamnat în baza sentinței penale nr. 300/18.11.2019 a Tribunalului Cluj la o pedeapsă rezultantă de 1 an și 10 luni închisoare, iar prin sentința penală nr. 259/25.03.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, la o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării. Ulterior, prin sentința penală nr. 137/26.04.2021 a Tribunalului Cluj s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani și 4 luni închisoare, descontopirea pedepselor rezultante de 2 ani și 4 luni închisoare și de 1 an și 10 luni închisoare, anularea liberării condiționate privind pedeapsa de 1 an și 10 luni, ca urmare a contopirii pedepselor urmând să fie executată pedeapsa rezultantă de 3 ani și 20 zile închisoare în regim de detenție, din care a fost scăzută perioada executată (13.06.2018 - 30.09.2019). Potrivit deciziei penale nr. 1112/13.09.2022 a Curții de Apel Cluj, a fost admisă contestația în anulare și s-a dispus încetarea procesului penal, ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale, cu privire la cele două infracțiuni pentru care s-a aplicat pedeapsa de 2 ani și 4 luni (conform sentinței penale nr. 259/25.03.2020). Reclamantul a fost pus în libertate la 26.09.2022, urmare a admiterii contestației la executare, potrivit sentinței penale nr. 52/F/20.09.2022 a Tribunalului Bistrița-Năsăud (în baza căreia s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante și repunerea în individualitatea lor a pedepselor componente; s-a constatat că s-a admis contestația în anulare și s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la înșelăciune și uz de fals, ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale; s-au contopit pedepsele rezultante, cu o pedeapsă finală de 1 an și 10 luni închisoare; s-a dedus din durata pedepsei rezultante perioada deja executată, cu dispunerea punerii în libertate și anularea mandatului de executare a pedepsei emis în baza sentinței penale nr. 137/2021 a Tribunalului Cluj). Or, raportat la aceste elemente factuale vizând situația condamnărilor reclamantului, precum și cea a modalității în care instanța penală a statuat pe calea contestației în anulare și respectiv, a contestației la executare, tribunalul din prezenta cauză a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 539 C. proc. pen., pentru a face admisibil demersul reclamantului, atunci când susține că ar fi îndreptățit la repararea pagubei pentru că ar fi fost privat nelegal de libertate pe parcursul procesului penal (în legătură cu executarea pedepsei). Pentru a reține astfel, prima instanță a avut în vedere deopotrivă statuările instanței supreme din mecanisme de unificare (Decizia RIL nr. 15/2017; Decizia HP nr. 1/2023) în legătură cu stabilirea caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, precum și ale jurisdicției constituționale (Decizia CCR nr. 136/2021) în privința caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, de natură să justifice dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei. De asemenea, prima instanță a constatat că motivele pe care reclamantul își sprijină demersul impun, în realitate, verificări care depășesc cadrul judecății specifice acestei jurisdicții întrucât presupun stabilirea, de către instanța civilă, a caracterului nelegal al privării de libertate (mai exact, caracterul nelegal al detenției executate în baza unei hotărâri definitive de condamnare). Analiza pe care a realizat-o tribunalul s-a raportat la fundamentul pretenției reclamantului, atunci când a pretins repararea pagubei pentru privarea nelegală de libertate, cu exigențele pe care le impune art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ținându-se seama, totodată, de interpretarea textului conform jurisprudenței instanței constituționale în ce privește caracterul injust/nedrept al privării de libertate. Atunci când a apreciat asupra inadmisibilității demersului, prima instanță nu a avut în vedere un fine de neprimire, ci a analizat, în mod punctual, raportat la situația condamnărilor reclamantului, inclusiv din punct de vedere al soluțiilor primite în contestația în anulare și respectiv, în contestația la executare, pe de o parte, cerințele textului pe care și-a fundamentat pretențiile și, pe de altă parte, faptul că ce se pretindea era o analiză ce exceda competenței jurisdicției civile. Astfel, potrivit motivelor acțiunii (preluate ca atare și în decizia din apel) s-a susținut că, deși instanța penală a dispus anularea mandatului de executare emis în baza sentinței penale nr. 137/2021, în același timp, aceasta nu s-a pronunțat "cu privire la înlăturarea dispoziției de anulare a liberării condiționate" și că "în mod eronat nu a luat act că pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare a fost executată prin efectul art. 106 C. pen., dispunând în mod eronat deducerea perioadei, din 24.01.2022 la zi". În același sens, cu argumente vizând judecata penală și legalitatea soluțiilor adoptate în jurisdicția penală, reclamantul a susținut că "unicul temei juridic al anulării liberării condiționate a fost existența condamnării la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare, care a fost definitiv anulată ca efect al admiterii contestației în anulare" și întrucât "temeiul anulării liberării condiționate a fost retroactiv și definitiv desființat, dispoziția de anulare a liberării condiționate devine nelegală, trebuind a fi înlăturată". Or, raportat la o asemenea justificare a pretențiilor, care vizează, în realitate, nelegalitatea unor hotărâri penale definitive, ce ar trebui constatate ca atare de către instanța civilă, pentru a se trage concluzia detenției nelegale ("întrucât instanța penală nu ar fi înlăturat în mod greșit dispoziția de anulare a liberării condiționate", care ar fi devenit astfel nelegală), tribunalul a concluzionat că analiza care i se pretinde este una ce depășește cadrul procesual adecvat judecății care îl învestise. Aceasta nu a însemnat o negare a accesului la justiție, ci o delimitare corectă a competenței jurisdicției civile în raport cu cea penală, câtă vreme ceea ce se tinde a se demonstra în privința nelegalității detenției, care s-a bazat pe o hotărâre definitivă de condamnare, este caracterul nelegal al soluției penale care nu înlăturase dispoziția de anulare a liberării condiționate, pentru a da efect prescripției răspunderii penale și a se considera astfel executată pedeapsa anterioară. Imputând primei instanțe că nu ar fi cercetat în întregime fundamentul pretențiilor reclamantului, instanța de apel îi reproșează acesteia tocmai faptul că n-ar fi realizat asemenea verificări, care sunt unele specifice jurisdicției penale și anume, că n-a stabilit "pe baza examinării hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele penale, care a fost hotărârea de condamnare în baza căreia acesta a fost încarcerat în penitenciar, respectiv, care dintre pedepsele cu închisoarea urma să fie executată în perioada 24.01.2022 - 26.09.2022 și dacă, într-adevăr, în această perioadă s-a aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată pentru infracțiuni cu privire la care, ulterior condamnării definitive, s-a constatat prescripția răspunderii penale". Or, asemenea verificări referitoare la efectele prescripției răspunderii penale au fost efectuate de instanța penală, cu ocazia judecării contestației în anulare împotriva deciziei penale nr. 1477 din 18.12.2020 a Curții de Apel Cluj (conform deciziei penale nr. 1112/2022 a Curții de Apel Cluj, secția penală), ocazie cu care s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., ca efect al prescripției penale. Conform considerentelor acestei din urmă decizii, pronunțată în contestația în anulare, s-a reținut și că nu se poate da curs solicitării contestatorului condamnat, de a se dispune punerea de îndată în libertate, întrucât acesta se afla în executarea unui alt mandat (emis în baza sentinței penale nr. 137/26.04.2021) și "chiar dacă în pedeapsa de 3 ani și 20 zile închisoare, în executarea căreia se află contestatorul, au fost contopite și cele două pedepse de 2 ani închisoare și respectiv 1 an închisoare, cu privire la care răspunderea penală este înlăturată, rezolvarea situației juridice a condamnatului nu se poate realiza prin simpla promovare a prezentei contestații în anulare". Ulterior, aspectele legate de executarea mandatului emis în baza sentinței penale nr. 137/2021 a Tribunalului Cluj au făcut obiect de analiză și verificare într-o altă procedură judiciară penală (contestația la executare) și, pe baza efectului autorității de lucru judecat al deciziei pronunțate în contestația în anulare (decizia penală nr. 1112/2022) s-a stabilit că "se impune înlăturarea din componența pedepsei rezultante a pedepsei aplicate pentru faptele considerate a fi prescrise" și, constatându-se executarea în întregime a pedepsei rezultante, s-a dispus punerea în libertate a contestatorului (sent. penală nr. 52/F/20.09.2022 a Tribunalului Bistrița-Năsăud). În condițiile existenței unor asemenea judecăți penale, reclamantul a pretins instanței civile să constate că "în mod greșit nu s-a dispus înlăturarea dispoziției de anulare a liberării condiționate", ceea ce ar fi condus la constatare pedepsei anterioare ca executată, conform art. 106 C. pen., aspecte care reprezintă însă o depășire a limitelor competenței jurisdicției civile. Astfel fiind, imputând primei instanțe că nu a efectuat asemenea verificări, decizia din apel, obiect al prezentului recurs, nesocotește partajarea competenței între cele două jurisdicții și faptul că, în realitate, se tinde la un control de legalitate asupra hotărârilor penale, pentru a se trage concluzia lipsei de temei legal al detenției pe perioada indicată de reclamant. În acest sens, eronat, instanța de apel consideră că analiza tribunalului este una parțială întrucât nu a cercetat toate argumentele reclamantului, respectiv "condamnarea pentru fapte pentru care intervenise prescripția răspunderii penale, omisiunea instanței care a soluționat contestația la executare de a se pronunța cu privire la înlăturarea dispoziției de anulare a liberării condiționate și modul eronat de deducere din pedeapsă a perioadelor considerate ca fiind executate", aspecte care pot fi supuse verificării jurisdicției penale (fiind de altfel, deduse judecății în cadrul oferit de reglementarea procesual penală, prin promovarea contestației în anulare și a contestației la executare, conform celor expuse anterior). De asemenea, reproșând tribunalului că nu a observat fundamentul juridic complet al cererii reclamantului, respectiv împrejurarea că acesta a indicat și dispozițiile art. 5 CEDO, art. 9 C. proc. pen. (care este o aplicație în plan intern a principiului convențional vizând dreptul la libertate și siguranță), instanța de apel ignoră faptul că norma convențională nu poate constitui, în sine, izvor al pretenției a cărei valorificare se urmărește, câtă vreme condiția legalității deținerii trebuie verificată în raport cu normele interne de drept. În acest sens, art. 5 CEDO, făcând trimitere la legislația națională, pentru a se aprecia asupra legalității deținerii/privării de libertate consacră pe de o parte, necesitatea aplicării normelor acesteia și pe de altă parte, necesitatea conformării oricărei măsuri privative de libertate cu scopul protejării individului împotriva arbitrariului. Or, în virtutea principiului subsidiarității, instanța națională este prima chemată să interpreteze și să aplice normele de drept intern în conformitate cu dispozițiile Convenției, instanța de contencios european intervenind doar după epuizarea căilor interne de atac și doar pentru a verifica dacă interpretarea dreptului intern produce efecte compatibile cu Convenția europeană. Așadar, trimiterea la art. 5 CEDO nu poate constitui, în sine, un temei suficient al pretenției deduse judecății, ci numai în corelare cu norma internă, pentru a face posibilă verificarea modalității în care, potrivit susținerii reclamantului, ar fi fost privat nelegal de libertate, cu încălcarea cadrului normativ incident, ceea ce l-ar îndreptăți la despăgubiri. Sub acest aspect, tribunalul nu a ignorat indicarea de către reclamant a principiilor consacrate de art. 5 CEDO și art. 9 C. proc. pen., reținând însă că ele pot fi invocate ca repere în analiza culpei statului pentru o eventuală stabilire a caracterului nelegal al privării de libertate, raportat la ipotezele reglementate de art. 539 C. proc. pen., care nu se regăsesc însă în speță. Ca atare, potrivit celor expuse anterior, soluția tribunalului, deși formal respinge acțiunea ca inadmisibilă, în realitate nu s-a fundamentat pe un fine de neprimire, câtă vreme a analizat și a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de norma legală (art. 539 C. proc. pen.), pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile, ceea ce corespunde unei cercetări a fondului raportului juridic. De aceea, instanța de apel trebuia să exercite controlul de legalitate, în cadrul devoluțiunii fixate prin criticile formulate de către reclamant, iar nu să facă aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și, anulând sentința de primă instanță, să trimită cauza spre rejudecare. În consecință, văzând dispozițiile art. 497 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel care, în condițiile art. 501 C. proc. civ., va avea în vedere dezlegările în drept ale prezentei decizii, în legătură cu partajarea competenței între jurisdicția civilă și cea penală, respectiv, cauza juridică a dreptului pretins, care trebuie identificată în normele interne de drept, iar acestea, la rândul lor, să fie conforme cu interpretarea și aplicarea normelor convenționale.