ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1884/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, la data de 12 decembrie 2018, reclamanții A. și B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputație și imagine, prin acuzațiile mincinoase și prin declarațiile denigratoare și defăimătoare susținute pe blogul personal al pârâtului și în interviul dat doamnei D. pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala sa, pe blogul personal, cu cheltuieli de judecată. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 1425 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a luat act că pârâtul înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia civilă nr. 481 din 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul reclamantului A. împotriva sentinței nr. 1425 din 2 octombrie 2019 a Tribunalului Iași, secția I civilă și a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de reclamanta B. S.A. împotriva aceleiași hotărâri.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 2692 din 8 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de reclamanții A. și B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Iași. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași în rejudecare După casarea cu trimitere, spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2018*. Prin decizia civilă nr. 228 din 10 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții A. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1425 din 2 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunțate de Curtea de Iași, secția civilă au declarat recurs reclamanții A. și B. S.A. Prin recursul formulat, recurenții - reclamanți A. și B. S.A. au solicitat casarea, în totalitate, a deciziei recurate și trimiterea cauzei unei alte instanțe de același grad, formulând mai multe critici de nelegalitate a acesteia. Prima critică vizează nerespectarea limitelor deciziei de casare, respectiv a deciziei nr. 2692 din 8 decembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. În dezvoltarea acestei critici, recurenții - reclamanți au invocat că instanța de apel a ignorat din analiza sa, critici punctuale, care ar fi constatat o altă situație factuală, nefiind analizate toate criticile deduse judecății. De asemenea, nu au fost analizate numeroase susțineri ale intimatului - pârât, despre care, prin decizia de casare, s-a stabilit că nu reprezintă "simple opinii personale" ale acestuia, ci din contră, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, sunt supuse probațiunii. Instanța de apel nu a ținut cont de analiza dispozițiilor exprese, indicate în decizia de casare, care a dezlegat, cu autoritate de lucru judecat, că sarcina probei revenea celui care a făcut respectivele afirmații. De asemenea, nici noțiunea "cadou" folosită în legătură cu situația B. și "beneficiul care i-ar fi fost acordat reclamantului", nici "scutirea de la plata datoriilor de stat" nu au fost analizate în sensul indicat de instanța supremă. În aprecierea recurenților - reclamanți, această modalitate de abordare a criticilor din apel este una care nesocotește exigentele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., conform cărora considerentele trebuie să conțină "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și pentru cele care s-au înlăturat cererile părților". Aceștia au înțeles să reitereze situația de fapt și să expună argumentele pentru care apreciază că au demonstrat că nu există baza factuală reținută de instanța de apel. Printr-o altă critică au susținut că sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, efectuând o analiză detaliată pentru fiecare condiție în parte. Astfel, au arătat că fapta ilicită constă în acțiunea de defăimare și discreditare a acestora, prin invocarea unor acuzații lipsite de orice fundament real și probator. În opinia lor, instanța de apel a considerat, în mod greșit, că faptele pârâtului reprezintă simple "judecăți de valoare", nemotivând în niciun mod o asemenea afirmație. Afirmațiile pârâtului s-ar încadra în noțiunea de "fapte" precise, determinante, așa cum sunt ele definite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Contrar celor arătate de către instanța de apel, "faptele" prezentate de pârât sunt minciuni, iar nu "simple judecăți de valoare", acestea bazându-se pe fapte despre care pârâtul știa că sunt neadevărate și, prin urmare, nu este protejat de dreptul la libera exprimare. Astfel, faptele ilicite au constat în următoarele afirmații neadevărate: reclamantul A. ar fi primit "cadou" B. (fosta E.) de la stat, cu tot cu patrimoniu, ar fi primit o asemenea favoare întrucât ar fi marșat cu prima putere F. până prin 1996, reclamanților li s-ar fi șters, în mod necinstit, de două ori, datoriile de la bugetul de stat și, astfel, s-a ajuns la falsificarea jocului pe piață. Pârâtul nu a dovedit adevărul,realitatea acestor fapte obiective anterior afirmării în spațiul public al unor astfel de fapte. Au mai precizat că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de către instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant fiind buna - credință a autorului afirmațiilor, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (Radio France contra Franței, Dalban contra României.) Așadar, este necesară verificarea cu diligență a realității faptelor invocate, ceea ce pârâtul nu a făcut, deși informațiile erau ușor de obținut, fiind în spațiul public. De asemenea, au criticat împrejurarea că instanța de apel nu a analizat, în soluția sa, îndeplinirea condiției bunei - credințe a autorului afirmațiilor, astfel cum a fost aceasta stabilită în practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Pârâtul nu se încadrează în sfera protecției oferite dreptului la libera exprimare și a prejudiciat drepturile și interesele legitime ale reclamanților, fapta sa având caracter ilicit, ce intră sub incidența art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește vinovăția, arată că pârâtul ar fi conștientizat și urmărit consecințele negative pe care aveau să le producă declarațiile sale prin susținerea publică a unor astfel de afirmații. În ceea ce privește prejudiciul cauzat de fapta ilicită, au menționat că, în speță, este vorba despre un prejudiciu moral, caracterizat de consecințele negative și de implicațiile acestora asupra activității profesionale a reclamanților, aspecte care au fost demonstrate inclusiv de depoziția martorului propus de aceștia și audiat de instanța de judecată. Referitor la condiția existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurenții - reclamanți au afirmat că acesta este implicit demonstrat, dat fiind faptul că afirmațiile pârâtului au cauzat prejudiciul nepatrimonial descris anterior. Reclamanții - recurenți au arătat și împrejurarea că editorialul pârâtului, postat pe blogul său personal, îndeplinește exigența juridică privind "caracterul public" întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o pagină de internet, care, prin natura sa, este destinată accesului public, oricărui utilizator, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția informării utilizatorilor publici ai paginii. Caracterul public al faptei imputate pârâtului rezultă și din consecințele efective și directe ale postării în discuție, în măsura în care, urmare a accesării paginii de internet a pârâtului de către anumiți utilizatori (asociați publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg. Totodată, reclamanții - recurenți au considerat că, prin interviul dat doamnei D. pentru o teză de doctorat, dedicat rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989 (fără nicio legătură cu eventualele subiecte academice), minciuna și calomnia au intrat în circuitul științific, universitar. Or, raportat la considerentele de fapt și de drept menționate, au solicitat instanței să rețină că afirmațiile pârâtului nu beneficiază de protecția instituită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci dimpotrivă, se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor pozitive impuse de art. 8 pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. Sancționarea pârâtului este prevăzută de lege și urmărește unul din scopurile legitime prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, respectiv protejarea reputației sau a drepturilor altora, este necesară într-o societate democratică, răspunzând unei nevoi sociale imperioase, argumentele fiind pertinente și suficiente, iar ingerința este proporțională cu scopurile legitime urmărite. Pentru aceste considerente, recurenții - reclamanți A. și B. S.A. au solicitat casarea, în totalitate, a deciziei recurate și trimiterea cauzei unei alte instanțe de același grad. În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât C. a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului dintr-o dublă perspectivă. Astfel, a invocat inadmisibilitatea în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite o singură dată, în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată. În prezenta cauză, a fost pronunțată, în primul ciclu procesual, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 2692 din 8 decembrie 2021. De asemenea, a invocat inadmisibilitatea și ca urmare a faptului că recurenții - reclamanți au formulat în recurs aceleași critici ca în apel. De asemenea, a menționat că susținerile nu pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., nefiind motive de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 mai 2023, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimatul - pârât C., și admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții reclamanți A. și B. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții reclamanți A. și B. S.A., în contradictoriu cu intimatul pârât C., fiind menținută soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine. În esență, la rejudecarea apelului, instanța de apel a reținut că afirmațiile efectuate de către pârât, în cadrul unui interviu acordat pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989 și publicat pe blogul său, reprezintă fie opinii ce au o bază factuală suficientă, fie fapte determinate probate, astfel că au fost făcute cu bună-credință și se încadrează în limitele libertății de exprimare, nefăcându-se dovada săvârșirii unei fapte ilicite. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții reclamanți A. și B. S.A., invocând nerespectarea limitelor deciziei de casare pronunțate de instanța de recurs în primul ciclu procesual, motivarea contradictorie a hotărârii și încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept materiale referitoare la condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenții reclamanți, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenții reclamanți au invocat nesocotirea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel, în rejudecarea apelului, nu a respectat limitele deciziei de casare, în sensul că nu a efectuat o analiză punctuală a criticilor deduse judecății, astfel cum a dispus instanța de control judiciar. Sub acest aspect, trebuie observat că, prin decizia nr. 2692/08.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în primul ciclu procesual, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu privire la apelul exercitat de apelanta reclamantă B. S.A., instanța supremă a arătat că este greșită anularea, ca insuficient timbrat, a acestui apel, atât timp cât părții nu i s-a comunicat cuantumul corect al taxei judiciare de timbru datorate, fiind nesocotite prevederile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. Cu privire la apelul exercitat de apelantul reclamant A., instanța supremă a considerat că este fondat motivul de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ipoteza nemotivării hotărârii, atât timp cât instanța de apel și-a însușit raționamentul logico-juridic al tribunalului, fără a efectua o analiză punctuală prin care să răspundă criticilor invocate prin cererea de apel, în condițiile în care apelantul reclamant a susținut că afirmațiile contestate nu reprezintă judecăți de valoare nesusceptibile de demonstrații și dovezi factuale și nici nu a existat o bază factuală suficientă pentru a trage concluzia bunei-credințe în demersul pârâtului de a face publice informații cu un anumit conținut la adresa reclamantului. Concret, instanța de recurs a constatat lipsa oricărei analize în privința criticilor legate de modul de interpretare a afirmațiilor legate de noțiunile de "cadou" și "beneficiu", care, în opinia apelantului, induceau o altă conotație decât cea reținută de tribunal, nefiind vorba doar despre o figură de stil. De asemenea, nu au fost analizate criticile legate de stabilirea eronată și deformată a situației de fapt în legătură cu afirmația conform căreia societate B. S.A. a fost scutită de două ori de plata datoriilor la bugetul de stat, tinzându-se la a se demonstra lipsa bazei factuale în raport de care se stabilește respectarea sau depășirea limitelor libertății de exprimare. În plus, nu s-a analizat critica referitoare la faptul că afirmațiile pârâtului nu ar reprezenta simple opinii personale, ci ar fi vorba despre fapte precis imputate, supuse probațiunii. Prin decizia pronunțată în rejudecarea apelului, după casare, instanța de apel s-a conformat îndrumărilor cuprinse în decizia instanței de control judiciar, în deplin acord cu dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Astfel, din verificarea dispozitivului hotărârii atacate, se observă că instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelanta pârâtă B. S.A., astfel încât o atare soluție respectă prima casare prin care s-a reținut nelegalitatea soluției de anulare, ca insuficient timbrat, a acestui apel, nepunându-se astfel problema nerespectării limitelor casării în această privință. De asemenea, din parcurgerea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut în mod corespunzător situația de fapt, a efectuat o analiză proprie și punctuală cu privire la criticile invocate în apel, a indicat dispozițiile legale naționale și europene incidente în cauză, a argumentat adecvat reținerea conform căreia afirmațiile contestate au reprezentat fie opinii proprii ale pârâtului, având o bază factuală suficientă, fie fapte determinate probate, ceea ce denotă buna-credință a acestuia și respectarea limitelor libertății de exprimare, reținându-se lipsa dovedirii săvârșirii unei fapte ilicite de către intimatul pârât. În concret, instanța de apel a analizat critica referitoare la afirmația conform căreia reclamantul a primit cadou fosta E., cu tot ce avea aceasta în patrimoniu, subliniind că se înscrie în limitele libertății de exprimare. În cuprinsul deciziei sunt expuse argumentele din care rezultă aprecierea instanței în sensul că această afirmație conține o opinie personală a pârâtului și că există o bază factuală suficientă, reprezentată de informațiile notorii și mediatizate în legătură cu emiterea Ordinului Ministrului Culturii nr. 82/20.02.1990, prin care s-a înființat B. din fosta E., cu preluarea patrimoniului fostei edituri, directorul editurii nou înființate fiind reclamantul A.. Apoi, s-a avut în vedere procesul de privatizare a societăților de stat, inclusiv a B., reclamantul devenind acționar și administrator al societății. De asemenea, instanța de apel a analizat contextul în care s-a făcut această afirmație, ca răspuns la întrebarea adresată de către o altă persoană, fără a rezulta intenția de a denigra, de a jigni, de a aduce atingere reputației și imaginii unei persoane. În continuare, a fost efectuată o analiză amplă, pornind de la sensul comun al noțiunilor de "cadou", "patrimoniu", "beneficiu", arătându-se argumentele pentru care instanța de apel consideră că afirmația contestată nu are capacitatea de a leza onoarea, demnitatea, reputația și imaginea reclamantului. Față de cele arătate, rezultă că instanța de apel, în acord cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a respectat îndrumările cuprinse în decizia de casare și a efectuat analiza punctuală a criticilor invocate prin cererea de apel în legătură cu afirmația referitoare la faptul că reclamantul ar fi primit cadou fosta E. cu tot ce avea aceasta în patrimoniu. De asemenea, o analiză adecvată se regăsește în decizia recurată și în privința criticilor legate de afirmația conform căreia societate B. S.A. a fost scutită de două ori de plata datoriilor la bugetul de stat. Cu referire la această afirmație instanța de apel a reținut că vizează o faptă determinată, iar nu o simplă judecată de valoare, însă veridicitatea acesteia a fost dovedită prin probele administrate în cauză, făcându-se referire la Ordinul nr. 1283/1998 privind scutirea de la plata majorărilor de întârziere și eșalonarea plății impozitului, precum și la adresa nr. x/23.05.2005 a ANAF - AFP Sector 1 București privind eșalonarea plății impozitului pe profit și pe salarii, coroborate cu declarația martorului G., care a declarat că B. S.A. a beneficiat de scutire de la plata majorărilor de întârziere și eșalonarea obligației principale. În aceste condiții, limitele casării au fost respectate, atât timp cât, în rejudecare, instanța de apel a efectuat o analiză corespunzătoare cu privire la critica concretă menționată. Recurenții reclamanți au susținut faptul că, în rejudecare, instanța de apel ar fi ignorat din analiză critici punctuale care ar fi condus la reținerea unei alte situații de fapt, însă nu au indicat în concret ce critici ar fi fost invocate și ar fi fost omise de la analiza efectuată în al doilea ciclu procesual. De asemenea, se indică generic omisiunea analizării unor susțineri care nu ar reprezenta simple opinii personale ale intimatului, astfel cum a statuat instanța supremă prin decizia de casare. Contrar acestor susțineri, se observă că instanța de apel a considerat, în acord cu decizia instanței de recurs în primul ciclu procesual, că afirmațiile legate de scutirea de la plata datoriilor către bugetul de stat se referă la fapte determinate ce se cer a fi probate, iar nu la simple opinii sau judecăți de valoare. Prin urmare, în această privință, decizia instanței de apel respectă îndrumările și dezlegările cuprinse în decizia de casare, neputându-se reține o nesocotire a prevederilor art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. Prin memoriul de recurs, s-a mai invocat o încălcare a dezlegării date de instanța de recurs în sensul că sarcina probei revenea celui care a făcut respectivele afirmații. Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă caracterul nefondat al acestei critici, deoarece în privința judecăților de valoare s-a pretins dovedirea de către pârât a unei baze factuale suficiente, iar în privința faptelor determinate, s-a urmărit verificarea realității acestora, pe baza probatoriului administrat. Prin urmare, veridicitatea afirmațiilor pretins denigratoare s-a realizat pe baza probelor administrate în fața instanțelor de fond, nepunându-se problema vreunei încălcări a limitelor casării. În privința criticilor vizând analiza necorespunzătoare a motivelor de apel referitoare la primirea drept cadou a B., la beneficiul ce i-ar fi fost acordat reclamantului și la scutirea de la plata datoriilor de stat, se constată că recurenții reclamanți s-au limitat la a indica în mod formal o lipsă a analizei în sensul indicat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Contrar acestor susțineri, din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, a efectuat analiza punctuală a criticilor, astfel cum s-a indicat în decizia de casare, fiind respectate în mod corespunzător toate îndrumările oferite de instanța de control judiciar, astfel cum s-a argumentat mai sus. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. nu au fost nesocotite, fiind respectate limitele casării stabilite prin decizia instanței de recurs în primul ciclu procesual, astfel încât primul motiv de casare invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Împrejurarea că recurenții reclamanți nu sunt de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a apelului și de menținere a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Recurenții au indicat în mod generic o motivare insuficientă, însă nu au expus critici concrete din care să rezulte că cercetarea motivelor de apel nu ar fi fost una completă ori că ar fi fost superficială. Susținerile legate de pronunțarea deciziei în baza unor afinități locale și stabilirea adevărului în raport de informații mincinoase nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci critici de netemeinicie, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, aceasta fiind deschisă doar pentru a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Redarea de către recurenți a situației de fapt, a propriei interpretări date conținutului afirmațiilor considerate denigratoare, calomnioase, și formularea unor întrebări retorice în legătură cu maniera în care instanța de apel a reținut situația de fapt, pe baza probelor administrate, nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurenții reclamanți sunt nemulțumiți de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulțumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. Probele administrate au fost coroborate și apreciate de către instanța de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanța de recurs în sensul reținerii unei situații de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței de control judiciar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curtea constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenții reclamanți au invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Printr-un set de critici, s-a invocat reaua-credință a pârâtului prin afirmațiile care conțin opinii personale, deoarece baza factuală invocată este reprezentată de informații a căror neveridicitate a fost stabilită cu mulți ani în urmă. Aceste susțineri nu sunt în măsură să conducă la nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, atât timp cât chestiunea bunei sau relei credințe privește starea de fapt, stabilită în baza dovezilor administrate în fața instanțelor de fond, în timp ce instanța de recurs nu are posibilitatea de a efectua un control de temeinicie a hotărârii, ci exclusiv unul de legalitate. De asemenea, nu intră în controlul de legalitate permis de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nici criticile prin care se solicită o reinterpretare a conținutului afirmațiilor contestate prin demersul procesual de față. În orice caz, trebuie precizat că întreaga argumentare expusă de către recurenții reclamanți pentru a susține caracterul denigrator al discursului pârâtului reprezintă o adăugare, o completare a ideilor transmise în cadrul interviului invocat, nefiind vorba despre afirmații exprimate de către pârât și, pe cale de consecință, neputându-i fi imputabile acestuia. Recurenții au invocat o pretinsă aplicare greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 72 și urm., art. 253 alin. (3) și alin. (4) C. civ., însă din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor prevederi. În argumentarea acestui motiv de casare se susține că soluția instanței de apel este consecința aplicării eronate a normelor de drept material, fiind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale. Astfel, se arată că afirmațiile pârâtului îmbracă forma unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție, nefăcându-se dovada adevărului celor afirmate și acuzându-se astfel un prejudiciu moral prin afectarea onoarei, demnității, reputației și imaginii reclamanților, ceea ce face ca limitele libertății de exprimare să fie depășite. Cu privire la fapta ilicită, instanța de recurs observă că instanța de apel a analizat probatoriul administrat, pe baza căruia a stabilit inexistența unui delict civil comis de către pârât, motivat de faptul că afirmațiile care au reprezentat judecăți de valoare au o bază factuală suficientă, iar cele care au vizat fapte determinate au fost justificate prin prisma dovezilor administrate în cauză. Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. De asemenea, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a celui ce prezintă informația (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză concretă și corectă a afirmațiilor făcute de intimatul pârât, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, reținând, în mod just, că acestea nu au fost făcute în scopul de a denigra, ținând seama de contextul în care au fost exprimate, respectiv în urma întrebărilor adresate în cadrul unui interviu acordat pentru o teză de doctorat având ca temă rolul intelectualilor publici în perioada de după anul 1989. De asemenea, instanța de apel a verificat în mod corespunzător, pe baza probatoriului administrat, atât existența bazei factuale suficiente în privința opiniilor și judecăților de valoare, cât și existența faptelor determinate la care a făcut referire autorul discursului pretins vătămător. În aceste condiții, în mod corect s-a reținut inexistența faptei ilicite, ceea ce a justificat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește criticile legate de reținerea greșită a unei baze factuale a judecăților de valoare, Înalta Curte reține că acestea se referă o chestiune care ține de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a reținut că toate afirmațiile intimatului pârât ar reprezenta judecăți de valoare, ci, în privința informației legate de scutirea de la plata datoriilor fiscale, a arătat explicit că este vorba despre o faptă determinată a cărei veridicitate a fost dovedită prin probele administrate în cauză. În schimb, instanța de recurs nu are posibilitatea de a proceda la o reapreciere a probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, putând analiza exclusiv critici de nelegalitate a hotărârii. De asemenea, instanța de recurs nu poate proceda la o reinterpretare a afirmațiilor intimatului pârât și la o reapreciere a acestora din afirmații conținând judecăți de valoare în afirmații conținând fapte precise, determinate, deoarece o atare analiză poate fi efectuat în cadrul unui control de temeinicie a soluției, iar nu în cadrul controlului permis de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că pârâtul nu a depășit limitele libertății de exprimare, afirmațiile sale fiind făcute cu bună-credință, fără intenția de a jigni, având o bază factuală suficientă pentru judecățile de valoare exprimate și probând faptele determinată la care a făcut referire în discursul său. Față de neîndeplinirea cerinței legate de săvârșirea faptei ilicite, devine de prisos analiza celorlalte critici referitoare la îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenții reclamanți prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții - reclamanți A. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurenților reclamanți, Curtea îi va obliga pe aceștia să plătească intimatului pârât C. suma de 3.311 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând cheltuieli de transport în valoare de 311 RON, conform bonului fiscal din data de 31.10.2023 și onorariul avocațial în cuantum de 3.000 RON, achitat cu chitanțele nr. 88/31.10.2023 și nr. 1103/31.10.2023, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.