ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 270/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Iași, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței, obligarea acestuia la plata sumei de 617.077 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite în vederea executării sentinței penale nr. 74/27.01.2016, pronunțată de Judecătoria Vaslui și a Contractului de Tranzacție încheiat cu părțile vătămate, precum și a dobânzii legale conform O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plății despăgubirilor și până la recuperarea întregii sume, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1315/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțaiă de Tribunalul Vaslui, secția Civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. suma de 17076,42 RON cu titlu de despăgubiri materiale la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății către cele trei unități spitalicești (către Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie Iași - 550 RON în data de 07.06.2016; Spitalul Clinic de Urgențe "Sf. Spiridon" Iași - 13384,30 RON în data de 06.06.2016 și Spitalului Județean de Urgență Vaslui - 3142,12 RON în data de 07.06.2016) până la data plății efective precum și suma de 275.500 RON cu titlu de despăgubiri morale la care se adaugă dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plății efective. A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. suma de 4562 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1315/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia nr. 418/2018 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 1315 din 06.11.2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, pe care a schimbat-o în tot. A respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta A. S.A.

Prin decizia nr. 2318/2019 din 4 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 418 din 31 mai 2018 a Curții de Apel Iași, secția civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia civilă nr. 306/2020 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinței civile nr. 1315/2017 din 6.11.2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Recurentul-pârât susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție".

Arată că nu a contestat faptul că aceste dispoziții legale sunt aplicabile în cauză, ci faptul că intimata-reclamantă, în condițiile în care cunoștea că recurentul a recunoscut în totalitate faptele la primul termen de judecată în cauza penală, a continuat să-și asume răspunderea în afara legii și a dispozițiilor contractuale dintre ei și a încheiat tranzacția cu părțile civile fără știrea și participarea recurentului, fără negociere și fără respectarea dispozițiilor legale privind condițiile acordării despăgubirilor și a probatoriului ce trebuia administrat.

Conform art. 26 alin. (1) din Norma nr. 29/2011 intrată în vigoare la 06.12.2011, consolidată în anii 2011, 2012 și 2013 și abrogată de Norma 23 din 06.11.2014 la 01.01.2015, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă"; totodată, potrivii art. 49 din aceleași norme privind stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului, se au în vedere aspecte clare de natură a defini cu certitudine daunele morale solicitate astfel.

Recurentul susține că la stabilirea despăgubirilor materiale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: diferența dintre veniturile nete realizate anterior accidentului probate cu acte și indemnizația pe perioada spitalizării sau a concediului; venitul mediu lunar net, probat cu acte justificative pentru cei care nu au calitatea de salariat; orice alte cheltuieli prilejuite de accident, transport, tratament, proteze; alimentație etc., probate cu documente justificative; cheltuieli cu îngrijitori, dar nu mai mult decât salariul minim brut pe economie. Daunele morale se vor acorda în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Totodată, arată că prin cererea de constituire de părți civile s-au solicitat atât daune morale, cât și daune materiale și a fost indicat un cuantum al daunelor materiale fără a se preciza ce reprezintă și fără a se depune documente justificative.

Invocând prevederile art. 53 din Legea nr. 136/1995, recurentul consideră că reclamanta nu a făcut dovada cuantumului stabilit de Comisia de Supraveghere a asigurărilor și nici a modului de calcul al acestor despăgubiri.

Susține că răspunderea sa față de părțile civile este una delictuală, situație în care nu îi poate fi opusă tranzacția încheiată de părțile civile cu reclamanta, aspect reținut de instanța de fond și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care intimata nu a apelat sentința Tribunalului Vaslui.

Dacă intimata-reclamanta s-a subrogat în drepturile recurentului, consideră că trebuie ca în baza contractului să justifice modul în care a înțeles să facă acest lucru. Nici contractul și nici legea nu acordă posibilitatea exercitării discreționare a calității asigurătorului astfel încât să procedeze la acoperirea de daune exagerate, fără ca instanța de judecată să poată verifica legalitatea și temeinicia unui astfel de demers și de a limita această exercitare în afara legii a acestor atribuții.

De asemenea, recurentul arată că în primul rând, asigurătorul a încheiat o tranzacție cu părțile vătămate și părțile civile și a acordat fiecăruia atât cât a cerut, iar la această tranzacție recurentul nu a participat, deși era necesar pentru ca tranzacția să-i fie opozabilă.

În al doilea rând, deși s-a susținut că sumele au fost acordate în baza chitanțelor, bonurilor, facturilor și a altor documente doveditoare, la solicitarea recurentului-pârât, inclusiv prin interogatoriul formulat, reclamanta nu a prezentat niciun document, ceea ce demonstrează că nu au existat aceste documente.

Totodată, consideră că reclamanta nu a dat dovadă de bună-credință nici prin modul în care a înțeles să încheie tranzacția, fără participarea recurentului, și nici prin modul în care a înțeles să acorde despăgubirile pentru toate rudele îndepărtate și cu sume absolut nejustificate.

Mai susține că nu s-a făcut nici până la această dată precizarea cuantumului daunelor morale și al daunelor materiale, iar asigurătorul trebuia să vegheze asupra modului de gestionare a contractului și să-i respecte recurentului drepturile conferite de lege.

Recurentul-pârât apreciază că în soluționarea inițială a apelului său, Curtea de Apel Iași a reținut: "Curtea reține că în condițiile în care asigurătorul a acordat despăgubiri persoanelor vătămate si, totodată în temeiul Legii nr. 136/1995, s-a subrogat în drepturile persoanelor păgubite în urma accidentului, era obligația acestuia (a asigurătorului) de a dovedi cuantumul daunelor potrivit răspunderii civile delictuale"; "Cum tranzacția s-a încheiat între intimata-asigurător și persoanele vătămate din dosarul penal nu-i este opozabilă apelantului, iar asigurătorul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit de părțile vătămate, ca izvor al pretențiilor solicitate"' și, în consecință, a admis apelul și a respins acțiunea reclamantei.

Mai mult, arată că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile decât cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

În consecință, recurentul consideră că, în acțiunea civilă formulată de asigurător, acesta avea obligația legală, ca orice participant la procesul civil de a demonstra pretențiile deduse judecații. Altfel, s-ar lasă loc arbitrariului și s-ar încalcă principiul egalității în fața legii.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilitații raportat la prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă, ca fiind o apărare de fond; a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 9 februarie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Conform art. 58 din Legea 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului: "asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție."

Astfel, conform textului legal enunțat, persoana răspunzătoare de producerea pagubei este ținută în temeiul legii să plătească asigurătorului despăgubirile pe care acesta le-a achitat persoanelor vătămate sau civile, dacă accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție.

Se constată că, invocând încălcarea prevederilor art. 58 lit. b) din Legea 136/1995, recurentul-pârât nu contestă aplicabilitatea acestui text legal ori neîndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile acestuia, ci, în realitate, contestă cuantumul despăgubirilor materiale menținute de instanța de apel, ca fiind nedovedite, precum și pe cel al daunelor morale cu referire, îndeosebi, la împrejurarea că recurentul nu a fost parte la tranzacția încheiată între intimata-pârâtă A. și părțile vătămate, apreciind astfel că aceasta nu îi este opozabilă.

În speță, reclamanta A. a solicitat instanței obligarea pârâtului B. la plata sumei de 617.077 1ei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite în vederea executării sentinței penale nr. 74/27.01.2016, pronunțată de Judecătoria Vaslui și a contractului de tranzacție încheiat cu părțile vătămate, precum și a dobânzii legale conform O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plății despăgubirilor și până la recuperarea întregii sume.

Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, în ceea ce privește cuantumul sumelor acordate de prima instanță, daunele materiale (17076,42 RON) au fost verificate de instanța penală, care a obligat societatea de asigurare reclamantă să le achite.

În mod eronat recurentul se prevalează de faptul că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile decât cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Trebuie menționat că în cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a soluționat și acțiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului și obligația la plata acestuia, instanța civilă nu poate să modifice în cadrul soluționării acțiunii în regres nici natura răspunderii, nici cuantumul prejudiciului, fiind ținută de soluția pronunțată de către instanța penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.

Prin urmare, instanța de apel a reținut cu justețe că hotărârea penală are valoare de înscris probatoriu, pârâtul nefăcând proba contrarie, astfel că despăgubirile materiale au fost în mod just acordate de prima instanță.

Totodată, inopozabilitatea tranzacției încheiată între societatea de asigurare și părțile vătămate, pe care o reclamă recurentul, a fost tranșată din primul ciclu procesual, aspect reținut atât prin decizia de casare, cât și de instanța a cărei hotărâre se atacă prin prezentul recurs, cu respectarea îndrumărilor date prin decizia de casare, fiind lipsite de justificare susținerile recurentului sub acest aspect.

Se constată că prima instanță a arătat că suma de 600000 de RON, solicitată de reclamanta prin cererea de chemare în judecată, nu a fost impusă de către instanța penală prin hotărâre judecătorească, ci a fost rodul negocierii cu părțile vătămate concretizate prin încheierea unei tranzacții în timpul acestui proces, tranzacție ce nu poate fi opozabilă pârâtului, în condițiile în care acesta nu a fost parte, decizia de casare reținând în mod expres că problema inopozabilității tranzacției nu a fost invocată prin apel (în primul ciclu procesual), ci omisso medio în recurs, astfel încât nu mai poate fi analizată.

Este de necontestat, însă, că inopozabilitatea tranzacției față de pârât nu neutralizează dreptul societății de asigurări de a solicita, în cadrul unei acțiuni în regres, contravaloarea despăgubirilor plătite.

Reclamanta A. S.A. a susținut că valoarea de 600.000 de RON prevăzută în tranzacție reprezintă atât despăgubiri materiale cât și morale, însă nu a depus nicio dovadă care să ateste necesitatea acoperirii unui prejudiciu material suplimentar față de suma de 17.076,42 RON stabilită prin hotărârea penală (reprezentând despăgubiri acordate celor trei unități spitalicești), iar în ceeea ce privește daunele morale instanțele devolutive au soluționat legal problema cuantificării acestora, raportându-se nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite.

Se reține că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile de drept și criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale în speța dedusă judecății, justificând în mod concret și judicios, raportat la probele administrate, motivele acordării (menținerii) acestor despăgubiri.

Înalta Curte subliniază că aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2022.