ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2692/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 12.12.2018, reclamanții A. și S.C. B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputație și imagine, prin acuzațiile mincinoase și prin declarațiile denigratoare și defăimătoare susținute pe blogul personal al pârâtului în data de 15.08.2018 și în interviul dat D. pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala sa, pe blogul personal, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 72, art. 73, art. 252, art. 253 alin. (4), art. 257, art. 1357 și urm. C. civ., ale art. 8, art. 30 alin. (6) și art. 31 din Constituția României, precum și ale art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sentința Tribunalului Iași Prin sentința nr. 1425/02.10.2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins acțiunea; a luat act că pârâtul înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia Curții de Apel Iași Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 481/20.10.2020, prin care s-a respins apelul reclamantului A. împotriva sentinței și s-a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de reclamanta S.C. B. S.A. împotriva aceleiași hotărâri.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei oricărei alte instanțe de același grad, în baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. O primă critică a fost invocată în susținerea nelegalității soluției de anulare a apelului declarat de B. S.A., ca fiind insuficient timbrat. S-a arătat că în motivarea deciziei se afirmă în mod neadevărat că instanța a dispus înștiințarea apelantei B. S.A. cu privire la obligația de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.833 RON. Apelanții au fost citați cu mențiunea de a achita taxele judiciare de timbru doar în procedura de regularizare a apelului, când ambilor apelanți le-a fost pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 de RON, taxe de timbru achitate de aceștia. În dovedire, au atașat comunicările de adrese din data de 21.01.2020, precum și toate citațiile primite în faza de apel, din care au arătat că se desprinde concluzia că B. S.A. nu a fost citată cu privire la obligația de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.833 RON. Referitor la criticile de fond, aduse soluției de respingere a apelului reclamantului A., prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel și-a însușit în totalitate raționamentul primei instanțe și că hotărârea este lipsită de motivare. S-a arătat că situația de fapt reținută de instanța de apel nu este în conformitate cu realitatea și s-au făcut ample referiri la împrejurările de fapt. Totodată, s-a subliniat că instanța de apel nu a trecut printr-un filtru propriu afirmațiile pârâtului atunci când a apreciat că acestea reprezintă judecăți de valoare, lipsind raționamentul juridiciar al adoptării soluției. De asemenea, au fost redate, în mod exhaustiv, împrejurările de fapt ale pricinii, pentru a se trage concluzia că că afirmațiile și declarațiile pârâtului la adresa nu sunt adevărate, ci, dimpotrivă, au caracter nereal și calomnios. S-a solicitat să se constate că motivarea instanței de fond referitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada compunerii și valorii patrimoniului fostei E. în momentul preluării de către B. S.A.., necenzurată în apel, este total greșită, în condițiile în care pârâtul este cel care trebuie să facă dovada acestor afirmații, având în vedere că autorul informațiilor trebuie să aducă probe în sprijinul afirmațiilor sale, iar nu reclamanții trebuie să facă dovada unui fapt negativ, anume că "nu este așa cum a afirmat pârâtul". S-au adus, de asemenea, critici cu privire la modul în care instanța a apreciat "calomnia ștergerii datoriilor la stat" și s-a expus istoricul situației de fapt relevant în această privință. S-a susținut că, în mod greșit, judecătorul fondului a reținut că B. i s-ar fi șters vreo datorie existentă la bugetul de stat. S-a arătat că singura facilitate de care a beneficiat B., în perioada anilor 2000-2006, a fost eșalonarea și amânarea Ia plată a datoriilor, ceea ce s-a realizat cu plata majorărilor de întârziere, nu gratuit. În acest context, s-a arătat că orice afirmație privitoare la vreun favoritism datorat unei "bunăvoințe politice", anume afirmația că "regimul F. a șters de două ori datoriile la bugetul de stat ale B." reprezintă o calomnie izvorâtă din dorința de a denigra imaginea grupului B. și a președintelui acestuia. Au fost formulate, totodată, critici cu privire la cele constatate de instanțele de fond în sensul că nu se poate reține reaua-credință a pârâtului, deoarece afirmațiile acestuia au fost făcute în cadrul unui interviu și pârâtul este ziarist, ceea ce înseamnă că se bucură de o protecție mai largă din partea Convenției europene a drepturilor omului. În această privință, s-a arătat că pârâtul însuși a publicat interviul, pe blogul său, astfel încât calomniile au devenit publice, iar pârâtul nu este jurnalist de investigații. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost dezvoltat prin prisma normelor de drept material care conturează elementele răspunderii civile delictuale în raport cu modul de interpretare a noțiunilor de "bună-credință" și "judecăți de valoare". S-a susținut caracterul eronat al aprecierii instanței în ceea ce privește interpretarea noțiunii de "judecăți de valoare", arătându-se că afirmațiile pârâtului nu reprezintă opinii personale, ci trebuie văzute ca acuzații denigratoare și defăimătoare la adresa recurentului-reclamant. S-a concluzionat în sensul că elementele răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite și cererea de chemare în judecată trebuia admisă. Astfel, s-a arătat că în ce privește fapta ilicită, aceasta constă în acțiunea de defăimare și discreditare a recurenților-reclamanți, prin invocarea unor acuzații lipsite de orice fundament real și probator. Pe acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte determinate și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că "existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de dovedit" (cauza Lingens c. Austriei). Or, instanța doar afirmă că spusele pârâtului sunt simple judecăți de valoare, fără să argumenteze în vreun fel această afirmație. În realitate, este vorba despre "fapte" precise și determinate, așa cum sunt ele definite de jurisprudența instanței de contencios european, despre care pârâtul știa că nu sunt adevărate și ca atare, acesta nu poate fi protejat de dreptul la libera exprimare. Pârâtului îi revenea obligația de a furniza o bază suficientă a respectivelor afirmații, având obligația de a verifica faptele imputate recurenților-reclamanți, însă acestea nu au fost probate. Or, informațiile ce ar fi trebuit verificate erau ușor de obținut, întrucât sunt publice. La fel, în ce privește buna-credință a intimatului-pârât, s-a arătat că lipsește analiza acestei condiții, pe care trebuia să o realizeze instanța de apel. Aceasta trebuia să aibă în vedere inclusiv aspectele legate de calitatea specifică pe care o are autorul faptei ilicite (profesor universitar) - persoană care prin afirmațiile sale poate influența opinia publică, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, publicul țintă, contextul în care s-a transmis mesajul. Referitor la vinovăție, s-a arătat că pârâtul a conștientizat și a urmărit consecințele negative pe care aveau să le producă, prin susținerea și transmiterea lor publică, astfel de afirmații, iar prejudiciul s-a concretizat prin repercutarea acestor efecte negative în planul vieții private și al carierei profesionale a recurentului. În ce privește raportul de cauzalitate, s-a susținut că această condiție a răspunderii civile delictuale a fost implicit demonstrată. S-a solicitat casarea și trimiterea cauzei oricărei alte instanțe de același grad, motivat de faptul că instanța de apel nu a respectat principiile imparțialității și independenței, față de existența unor afinități locale.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 25.05.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac, prin care s-a constatat, în privința recursului reclamantei S.C. B. S.A., că pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate pe aspectul anulării apelului ca netimbrat, iar în ce privește recursul reclamantului A., s-a reținut posibilitatea încadrării criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Completul de filtru C3, stabilind că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin punctul de vedere la raport formulat în termen legal, intimatul-pârât a arătat că este de acord cu concluziile actului procedural în sensul admisibilității în principiu a recursului, dar că solicită respingerea, ca nefondat, a acestuia. Referitor la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare invocate, a susținut că argumentele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reprezintă în realitate critici de netemeinicie ce nu pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate. Singura critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este aceea privind anularea apelului S.C. B. S.A. ca fiind insuficient timbrat.

Apărări formulate în cauză La data de 16.02.2021, în termen legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de B. S.A. ca neîntemeiat, deoarece apelul acesteia a fost anulat ca insuficient timbrat, iar motivele de recurs pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de recurs sunt inaplicabile. În privința recursului declarat și motivat de reclamantul A., a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat. A apreciat că recursurile sunt nemotivate, întrucât argumentele prezentate de recurenți țin de propria interpretare dată faptelor, ceea ce nu poate fi considerat o critică de casare pentru motive de nelegalitate a hotărârii. S-a solicitat respingerea celor două recursuri în procedura de filtru, deoarece nu sunt întemeiate pe motive reale de casare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul considerentelor ce vor fi arătate. 1) Recursul reclamantei S.C. B. S.A. -Astfel cum s-a susținut prin criticile formulate, în mod eronat s-a dispus anularea apelului declarat de S.C. B. S.A., ca insuficient timbrat, reținându-se că, deși înștiințată cu privire la obligația de a achita o taxă de timbru de 2.833 RON, aceasta nu s-a conformat, nesocotindu-și o obligație legală, sancționabilă în sensul în care s-a pronunțat instanța. În realitate, societatea reclamantă a fost citată cu mențiunea plății taxei judiciare de timbru de 50 RON (conform comunicării aflate la fila x, apel), obligație pe care și-a îndeplinit-o (potrivit chitanței, fila x, apel). Ulterior, la termenul din 30.06.2020, urmare a solicitării avocatului intimatului-pârât și în absența apelantei-reclamante, instanța a procedat la verificarea timbrajului, a constatat că în raport cu dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, taxa de timbru în cazul persoanelor juridice nu este una fixă, ci se datorează la valoarea pretențiilor (conform art. 23 alin. (1) pct. b coroborat cu art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013), punând în vedere apelantei (lipsă de la dezbaterile asupra timbrajului) achitarea unei taxe judiciare de 2.833 RON, pentru termenul acordat, din 15.09.2020. Contrar celor reținute de instanța de apel, partea nu a fost înștiințată asupra obligației de plată a unei taxe judiciare de timbru în alt cuantum decât cel inițial (neexistând la dosar niciun act procedural care să facă dovada comunicării acestei noi obligații stabilite în sarcina și în absența apelantei). Ca atare, instanța de apel a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus anularea apelului ca insuficient timbrat, câtă vreme nu a comunicat părții, în condițiile prevăzute de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cuantumul taxei de timbru pe care l-a stabilit ca fiind datorat. Această neregularitate procedurală, care a avut drept consecință neanalizarea pe fond a criticilor deduse judecății în apelul societății-reclamante, atrage incidența motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul S.C. B. S.A. va fi admis, cu consecința casării și trimiterii spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. 2) Recursul reclamantului A. este fondat în privința criticilor referitoare la nemotivarea deciziei și aplicabilitatea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, deși învestită cu analiza unor critici punctuale care tindeau să demonstreze de ce este eronat raționamentul primei instanțe a fondului, atunci când constată existența, pe de o parte, a unor judecăți de valoare nesusceptibile de demonstrații și dovezi factuale și, pe de altă parte, a unei baze factuale suficiente pentru a trage concluzia bunei-credințe în demersul pârâtului de a face publice informații cu un anumit conținut la adresa reclamantului, instanța de apel se limitează, în principiu, la a arăta că "își însușește în totalitate raționamentul logico-juridic al tribunalului". Or, deși instanță de fond devolutivă, curtea de apel este, în același timp, una de control judiciar, având de analizat, în limitele efectelor devolutive, date de dispozițiile art. 476-478 C. proc. civ., criticile punctuale pentru care partea consideră că hotărârea atacată este nelegală. Având în vedere că, prin apelul exercitat, reclamantul combătea, prin argumente proprii, circumscrise unor critici de netemeinicie și nelegalitate, sentința tribunalului, instanța de apel nu putea răspunde susținerilor acestuia decât printr-o analiză punctuală, iar nu prin reiterarea raționamentului primei instanțe "pe care și l-a însușit în totalitate" (și care era unul realizat într-o primă judecată de fond și, evident, fără a putea corespunde analizei unor critici de nelegalitate). Astfel, față de aprecierea tribunalului, conform căreia noțiunea de "cadou" folosită în legătură cu situația B. și "beneficiul" care i-ar fi fost acordat reclamantului, beneficiu care, potrivit considerentelor sentinței, s-ar putea referi și la un obiect lipsit de valoare materială sau cu o valoare insignifiantă, apelantul a susținut că dimpotrivă, contextul în care a fost folosit termenul (în antiteză cu situația pârâtului) inducea o altă conotație, nefiind vorba doar de o figură de stil. Instanța de apel nu realizează însă, niciun fel de analiză în privința acestei critici, necesară, mai ales în contextul în care apelantul arăta că în mod greșit tribunalul i-a imputat acestuia că nu a făcut dovada compunerii și valorii patrimoniului editurii, deși o asemenea sarcină a probei revenea celui care făcuse respectiva afirmație. De asemenea, cu privire la afirmația "scutirii de două ori de plata datoriilor la bugetul de stat", referitor la care tribunalul a reținut că ar exista o bază factuală, în contextul în care în temeiul Ordinelor Ministrului Finanțelor nr. 1283/1998 și nr. 288/1999, S.C. B. S.A. a beneficiat în cursul anului 2000 de "eșalonarea datoriilor și scutirea de plata majorărilor de întârziere, ca urmare a achitării debitului", apelantul a susținut că stabilirea situației de fapt este eronată și deformată, de natură a induce concluzia săvârșirii unei ilegalități în "ștergerea datoriilor la stat". Aceasta, întrucât realitatea factuală a anilor 1999-2000 a fost aceea în care nenumărate firme, intrate în incapacitate de plată, au beneficiat, conform O.G. nr. 11/1996, de eșalonarea datoriilor acumulate la bugetul de stat, dar cu plata majorărilor de întârziere aferente. În privința B., s-a arătat că aceasta a primit de la Ministerul Finanțelor eșalonarea, pe o perioadă de 4 ani, a datoriilor restante, fiind scutită de plata majorărilor de întârziere aferente acumulate până la data eșalonării, dar plătind, legal, majorările de întârziere aferente sumelor eșalonate acumulate pe toată perioada eșalonării, legalitatea acestor operațiuni fiind constatată și printr-un raport al Curții de Conturi. Aceste susțineri ale apelantului-reclamant, care tindeau la a demonstra lipsa de temeinicie și de legalitate a considerentelor sentinței, potrivit cărora s-a stabilit că, în prezența unei baze factuale, afirmațiile pârâtului sunt protejate de dreptul la libera exprimare, rămân în afara oricărei analize a instanței de apel. Această verificare, în cadrul controlului care trebuia exercitat sub aspectul legalității, era cu atât mai necesară cu cât în stabilirea limitelor libertății de exprimare, astfel încât să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale altei persoane (dreptul la onoare, reputație, demnitate, la propria imagine) instanța fondului a găsit - în acord și cu jurisprudența Curții europene - că este important să existe o bază factuală. Or, ceea ce se pretindea prin motivele de apel, neanalizate de către instanță, era tocmai inexistența acestei baze factuale, astfel cum fusese relevată de către pârât și reținută ca atare de către tribunal, în contextul în care, potrivit susținerilor apelantului-reclamant, realitatea obiectivă a fost aceea a existenței unui cadru normativ aplicabil tuturor celor care intrau sub incidența normelor respective (prevăzute de Ordonanța Guvernului și de Ordine ale Ministrului Finanțelor), deci și în cazul editurii în discuție care, după ce a beneficiat de o eșalonare a datoriilor bugetare, a plătit toate obligațiile fiscale, inclusiv majorările de întârziere. Mai mult, instanța de apel, tranșând ea însăși asupra bazei factuale a afirmațiilor pârâtului, o identifică - după ce arătase anterior că își însușește în totalitate raționamentul primei instanțe - în mod diferit. Astfel, în timp ce tribunalul apreciază că termenul "scutit" de datorii la bugetul statului, din afirmația pârâtului, este folosit în sens larg, ca "reflectând acordarea facilităților fiscale de care a beneficiat reclamanta ca persoană juridică", instanța de apel consideră dimpotrivă, că a fost vorba de scutire (în sensul propriu al cuvântului) de la plata accesoriilor obligațiilor bugetare restante. De asemenea, criticile reclamantului în legătură cu inexistența bazei factuale în sensul reținut de prima instanță prezentau relevanță și pe planul atitudinii subiective a pârâtului, respectiv a bunei credințe a acestuia, aptă să-i legitimeze, în prezența unei situații factuale nedenaturate, demersul de a transmite informații de interes public, cum au fost identificate cele referitoare la privatizarea unei edituri importante. Apreciind în mod generic că "în raport cu conținutul afirmațiilor și contextul în care au fost făcute, nu se poate reține reaua-credință a pârâtului", astfel încât sunt "respectate limitele criticii și dozei de exagerare permise de art. 10 CEDO în ce privește libertatea de exprimare", instanța de apel ignoră din analiză critici punctuale care, în susținerea apelantului-reclamant, ar fi conturat o altă situație factuală, ce nu ar fi oferit temei pentru asemenea afirmații ale pârâtului, care să fie caracterizate de bună-credință și de natură să ofere informații corecte, demne de încredere, cu vizibilitate publică (postate pe un blog și în conținutul unei teze de doctorat). La fel, este lăsată în afara analizei deciziei din apel susținerea conform căreia în cauză nu ar fi vorba despre simple "opinii personale" exprimate, ci despre fapte precise imputate care, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, sunt supuse probațiunii, spre deosebire de opiniile personale sau judecățile de valoare. Or, această modalitate de abordare a criticilor din apel este una care nesocotește exigențele procedurale ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora considerentele hotărârii trebuie să conțină " motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Se încalcă totodată, cerințele unei analize specifice judecății în calea de atac, în limitele devoluțiunii fixate prin criticile expres formulate, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, față de viciile constatate ale motivării deciziei din apel, care fac imposibilă verificarea, de către instanța de recurs, a corectei aplicări a normelor de drept material interne (circumscrise instituției răspunderii civile delictuale) și convenționale (art. 10 CEDO), se va reține incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul va fi admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe (iar nu altei instanțe egale în grad, cum a cerut recurentul, constatându-se că nu sunt date condițiile art. 497 C. proc. civ., întrucât pentru situația pretinsă, a unor afinități locale, există alte remedii procedurale la îndemâna părții). Conform considerentelor expuse anterior, rejudecarea va privi ambele apeluri ale reclamanților, ținând seama pe de o parte, că nelegala anulare, ca insuficient timbrat, a apelului S.C. B. S.A. și situația de coparticipare procesuală (cu regimul juridic al acesteia dat de dispozițiile art. 60 alin. (2) C. proc. civ.) în care se află cei doi reclamanți impuneau oricum o judecată unitară a cauzei, dar avându-se în vedere, deopotrivă, viciile constatate ale motivării deciziei din apel, care vor fi înlăturate, cu ocazia rejudecării, printr-o analiză punctuală a criticilor deduse judecății. În ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a normelor de drept substanțial, acesta nu mai poate face obiect de analiză pentru instanța de recurs față de verificarea jurisdicțională care s-a impus a fi efectuată în mod prioritar, aspectele respective urmând a fi avute în vedere la rejudecare, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.