ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1427/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 02.12.2019, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, obligarea acestuia la plata sumei de 80.000 euro, respectiv 382.248 echivalent în lei, cu titlu de daune interese și a sumei de 50.000 euro, respectiv 2.389.050 echivalent în lei, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1323/2021 din 27 mai 2021, Tribunalul Iași, Secția I Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâtul B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A având ca obiect răspundere civilă delictuală, ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, reprezentând onorariu apărător.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin încheierea din 10 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/99/2019, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a admis cererile formulate de reclamant și de către pârât cu privire la administrarea probelor cu înscrisuri și a respins cererea reclamantului de administrare a probei cu expertiză, a probei testimoniale și a probei cu interogatoriul părții adverse.

Prin decizia civilă nr. 108/2022 din 7 martie 2022, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 1323/2021 din 27 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, a admis apelul incident formulat de pârâtul B împotriva sentinței nr. 1323/2021 din 27 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul B, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A și a dispus obligarea reclamantului A să îi plătească pârâtului B suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 108/2022 din 7 martie 2022 și a încheierii din 10 decembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în dosarul nr. x/99/2019, a declarat recurs reclamantul A solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

După expunerea pe larg a situației de fapt și a parcursului procesual, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

În ceea ce privește recursul exercitat împotriva încheierii de ședință din 10.12.2021, prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluția curții de apel pentru nerespectarea prevederilor art. 175. alin. (1), art. 6, art. 7., art. 13., art. 22. alin. (2), alin. (6) și alin. (7), art. 249., art. 264 și art. 479. alin. (1) C. proc. civ., pentru încălcarea deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 9/2020 și a art. 6 paragraf 1 din CEDO, având în vedere că probele solicitate erau imperios necesare în vederea aflării adevărului juridic, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

În acest context, arată că instanța de apel nu a expus raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției de respingere a cererii de probatorii, ceea ce demonstrează încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și justifică incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, cu referire la nelegalitatea deciziei recurate, recurentul-reclamant a învederat următoarele aspecte:

Decizia atacată este nulă de drept având în vedere că prin aceasta, instanța a încercat o suplimentare a motivării încheierii de ședință din 10.12.2021, încălcând astfel, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și principiul contradictorialității părților în procesul civil prin prisma art. 14. alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., instanța statuând asupra unor aspecte ce nu au fost puse, anterior, în discuția părților, reținând, în mod greșit, intervenirea unei modificări a cadrului procesual în apel.

În mod greșit, instanța de apel a reținut lipsa de obiect a apelului principal, cu încălcarea prevederilor 175. alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia pronunțată, curtea de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 175. alin. (1), prin raportare la art. 233. alin. (1) lit. j), art. 6, art. 7, art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7) C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 din CEDO și decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 9/2020, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Decizia recurată nu este motivată, în sensul în care instanța de apel nu a analizat susținerile și apărările reclamantului formulate atât prin actele de procedură depuse cauzei, cât și la termenele de judecată și nu a dat eficiența cuvenită mijloacelor de probe administrate și care au condus la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În absența prezentării silogismului judiciar al instanței care a condus la pronunțarea soluției a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin prisma neanalizării cu prioritate, a înscrisurilor depuse de reclamant, încuviințate prin încheierea de ședință din 10.12.2021 și care demonstrau momentul epuizării faptei ilicite a pârâtului și nașterea prejudiciului în patrimoniul reclamantului.

În mod greșit, instanța de apel a examinat exclusiv susținerile pârâtului din cuprinsul apelului incident, încălcând prevederile art. 264, art. 425. alin. (1) lit. b) prin raportare la art. 482 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care probau temeinicia susținerilor reclamantului, reprezentate de procesul verbal nr. x/2014 din 13.10.2015, emis în dosarul de executare cu nr. x/2014 de Biroul Executorului Judecătoresc C; contractul de împrumut, autentificat sub nr. 3642 din 27.10.2015 de notar D din cadrul Societății Profesionale Notariale E; contractul de ipotecă din 22.02.2007; certificatul de urbanism nr. 2221/03.07.2018; ordinul de plată pentru suma de 130.969,81 lei; corespondența purtată cu Banca F S.A. cu privire la ridicarea popririi din C.F.; extras de carte funciară aferentă anilor 2015, 2016, 2017, 2018; invitație la mediere din 20.04.2018; publicație de vânzare imobiliară nr. 1928/2018; contract de vânzare-cumpărare din 2019; adresă B.E.J. C -încuviințare valorificare bun imobil din 01.08.2019; plan de dezvoltare urbanistică zonală (...). Mun. Iași; articol privind investiția - G.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut o situație străină de pricina dedusă judecății, iar prin analizarea doar a apelului incident exercitat de pârât, a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului.

Instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a art. 2528 alin. (1) C. civ., fără să se raporteze la dispozițiile art. 1357 din același cod din perspectiva în care pârâtul a săvârșit mai multe fapte ilicite în perioada 2015-2018, respectiv 2019, care au produs prejudicii distincte.

În contextul în care executarea silită a debutat în 2018, iar vânzarea a fost dispusă în 2019, cuantumul prejudiciului nu a putut fi determinat decât în 2019, cu ocazia vânzării silite a imobilului la licitație publică, contrar reținerilor curții de apel, ceea ce are drept consecință faptul că acțiunea pendinte a fost introdusă în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani.

La 14 decembrie 2023, intimatul-pârât A a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

La 08 ianuarie 2024, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimatul-pârât B și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse prin cererea de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:.

Cu privire la excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reține că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În cauză, se constată că recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele pe care le-a invocat prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care se invocă nesocotirea de către instanța de apel a normelor procesuale, nemotivarea hotărârii judecătorești și încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor care reglementează prescripția extinctivă din perspectiva momentului de la care a început să curgă acest termen, astfel că Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierii de ședință din 10 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, în esență, o încălcare de către instanța de apel a regulilor de procedură, în ceea ce privește soluția de respingere a probei cu expertiza tehnică evaluatorie imobiliară, a probei cu martori și a celei cu interogatoriul pârâtului, în contextul în care, în opinia recurentului-reclamant, aceste probe erau imperios necesare a fi administrate de instanța de judecată în vederea aflării adevărului juridic, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ,,(…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 255 din același cod, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă, din cele de mai sus, că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și legale, precum și a oportunității administrării anumitor probe, în funcție de situația particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluția de respingere a probelor propuse de părțile litigante se bazează pe aprecierea instanței de judecată cu privire la relevanța probei și la utilitatea administrării acesteia, la momentul solicitării, nefiind de natură să atragă o nesocotire a dispozițiilor art. 6 art. 7 art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7), art. 249 și art. 264 C. proc. civ. așa cum se acreditează de către recurentul-reclamant prin memoriul de recurs.

Așadar, admiterea sau respingerea unor probe propuse de parte, apreciate de instanța fondului ca neutile, nu reprezintă o măsură cenzurabilă în calea de atac a recursului, evaluarea admisibilității și utilității probelor, fiind, în mod necesar, o etapă prealabilă soluționării cauzei și, consecutiv, dezînvestirii instanței.

Criticând încheierea din 10 decembrie 2021, recurentul-reclamant a afirmat că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 479 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., din perspectiva în care soluția de respingere a cererii de probatorii nu a avut în vedere obiectul cauzei și motivele de apel formulate.

Critica nu poate fi primită având în vedere că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă și concludența și utilitatea probei, instanțele fondului fiind suverane în această privință, așa cum s-a relevat și anterior.

Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea de probe noi, dar numai „în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei”.

În realitate, deși recurentul-reclamant critică încheierea invocând o nesocotire a normelor procedurale, aceasta nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinența și concludența probelor ce i-au fost respinse, arătând împrejurările care ar fi trebuit să fie demonstrate, în sprijinul pretențiilor sale, respectiv caracterul continuu al faptei ilicite cu efect asupra momentului de debut al curgerii termenului de prescripție extinctivă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, este atributul exclusiv al instanțelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluționarea procesului.

Referitor la pretinsa încălcare a rolului activ al instanței și a dreptului la apărare ca efect al respingerii, de către instanța de apel, a solicitării de încuviințare a probatoriilor, Înalta Curte constată că, în realitate, prin această critică, deși susținută formal din perspectiva încălcării unor dispoziții de drept procesual, este exprimată, în realitate, nemulțumirea recurentului-reclamant privind soluția dată de instanța de apel asupra acestei cereri de probe.

Astfel, recurentul-reclamant afirmă că prin respingerea acestor probe instanța de apel a fost lipsită de rol activ (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.) întrucât nu s-a procedat la aflarea adevărului în cauză și că i-a fost încălcat dreptul la apărare, hotărârea fiind pronunțată doar în raport de susținerile intimatului-pârât din cuprinsul apelului incident.

Înalta Curte reamintește că rolul activ al instanței nu este indisolubil legat de soluționarea favorabilă a unei cereri de probatorii. Astfel, dacă instanța de judecată apreciază că proba solicitată nu este pertinentă, concludentă și utilă cauzei, o va respinge, fără ca prin aceasta să eludeze principiul rolului activ.

Totodată, împrejurarea că instanța nu dă curs cererii de probatorii formulată de către una dintre părțile dosarului, nu atrage de plano încălcarea dreptului la apărare, câtă vreme soluția dată asupra acesteia este rezultatul deliberării și aprecierii, cu luarea în considerare a probelor deja administrate.

Contrar susținerii recurentului-reclamant, instanța de apel nu s-a raportat, în soluția pronunțată, exclusiv la susținerile uneia dintre părți, ci a avut în vedere pozițiile procesuale ale tuturor participanților la proces, susținerile și apărările formulate de către fiecare dintre aceștia, precum și actele și lucrările dosarului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate și tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanța de apel, astfel că va fi înlăturată.

În continuare, printr-o altă critică, recurentul-reclamant a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că încheierea recurată nu conține considerentele pentru care au respinse cererea de probatorii, astfel că lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate, au condus la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că acest motiv de casare este nefondat, întrucât încheierea de ședință recurată respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și de prevederile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Instanța de apel a arătat de ce cererea de probatorii formulată de reclamant nu poate fi admisă. Astfel, în privința cererii de încuviințare a probei cu expertiză tehnică în evaluare imobiliară, pornind de la obiectul cererii de chemare în judecată și situația de fapt dedusă judecății, raportat la obiectivele propuse prin cererea de administrare a probei cu expertiză și de înscrisurile exhibate, instanța de apel a apreciat că aceasta nu este utilă cauzei. În privința probei cu interogatoriul pârâtului, instanța de apel a constatat că nu se impune readministrarea acestei probe, efectuată și în faza procesuală anterioară, având în vedere că nu au fost relevate aspecte diferite sau noi ce se doresc a fi probate. Referitor la proba testimonială solicitată de reclamant, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este utilă cauzei, având în vedere aspectele indicate în cererea de administrare a probei și teza probatorie indicată.

Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentului-reclamant, argumentarea încheierii recurate este una logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că soluția pronunțată nu a coincis cu interesul promovat de recurentul-reclamant nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării, fiind posibil controlul legalității acesteia în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 108/2022 din 7 martie 2022, recurentul-reclamant a formulat trei critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) și alin. (6), art. 233 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7) C. proc. civ., că hotărârea recurată nu este motivată, iar pe de altă parte, a invocat o încălcare o aplicare greșită a prevederilor legale care reglementează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului de a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului, dar și a art. 1357 C. civ.

Examinând primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l înlătura pentru următoarele considerente.

Trecând peste împrejurarea că invocarea nesocotirii de către instanța de apel a prevederilor art. 233 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7) C. proc. civ. este una pur formală, având în vedere că nu au fost expuse argumente care să susțină pretinsele critici prin raportare la constatările curții de apel, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat nulitatea deciziei, în raport de prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și nerespectarea principiului contradictorialității în raport de reținerile curții de apel din conținutul deciziei recurate care, în opinia sa, vin să completeze, în mod nepermis, motivarea instanței în ceea ce privește respingerea cererii de probatorii cu privire la chestiuni care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant apelează la o exprimare generică, fără a circumstanția în vreun fel care ar fi acele chestiuni în privința cărora instanța de apel s-a pronunțat, fără a le pune, în prealabil, în discuția contradictorie a părților, și care au avut ca efect încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, rezumându-se a afirma că utilizarea sintagmei „suplimentar celor consemnate în încheierea din 10 decembrie 2021” ar atrage incidența nulității deciziei.

Examinând conținutul practicalei încheierii de la termenul din 10 decembrie 2021 la care au fost dezbătute cererile de probatorii, Înalta Curte constată că reclamantul a beneficiat de o apărare calificată, prin apărător ales, avocat H căruia instanța de apel i-a acordat cuvântul în susținerea cererii de probatorii, ocazie cu care acesta a avut posibilitatea să își argumenteze și să îți susțină tezele probatorii, contrar aserțiunilor părții recurente.

Totodată, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a constatat schimbarea, în apel, a cauzei juridice a acțiunii deduse judecății, reliefând, în susținerea silogismului juridic avut în vedere la pronunțarea soluției, că aspectele învederate de reclamant prin declarația de apel referitoare la prejudiciul încercat ca urmare a pierderii câștigului pe care l-ar fi putut obține din vânzarea imobilului în perioada 2015-2018, excedează cadrului procesual pendinte, în contextul în care cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe o cauză juridică diferită, care a vizat contravaloarea imobilului a cărui proprietate a pierdut-o în 2019.

Or, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că aceste împrejurări nu demonstrează o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil sau o nesocotire a principiului contradictorialității care guvernează procesul civil, așa cum pretinde recurentul-reclamant prin criticile formulate, având în vedere că, potrivit consemnărilor de la termenul din 02 februarie 2022 când au avut loc dezbaterile pe fondul apelurilor, curtea de apel, interpelând apărătorul ales al reclamantului în legătură cu posibilitatea invocării în apel, în raport de prevederilor art. 478 C. proc. civ., a aspectelor relevate prin cererea de apel, acesta a afirmat că nu a fost modificat cadrul procesual în apel, ci doar au existat deficiențe în corelarea apărărilor formulate de avocații care au reprezentat partea în cele două faze procesuale, fond și apel, existând din această perspectivă, strategii de apărare diferite.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentului-reclamant i-a fost respectat dreptul la apărare și la un proces echitabil, iar instanța de apel a respectat întru totul principiile oralității și contradictorialității procesului civil, iar faptul că prin considerente a înlăturat susținerile părții nu poate reprezenta o nesocotire a acestor drepturi.

În continuare, recurentul-reclamant, în cuprinsul aceleiași critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat, în temeiul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea deciziei recurate din perspectiva în care a susținut că sunt nelegale considerentele reținute în privința apelului principal în contextul în care anterior instanța de apel constatase lipsa de obiect a acestuia.

Înalta Curte reamintește împrejurarea că dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. de care recurentul-reclamant s-a prevalat în susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează regimul juridic al nulității condiționate de existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, în ipoteza nesocotirii unei cerințe legale.

Din modul în care recurentul-reclamant a înțeles să formuleze acest argument în susținerea nelegalității deciziei recurate, nu rezultă o încălcare a normelor procesuale care să reclame incidența motivului de casare invocat având în vedere că partea nu a indicat care ar fi norma de drept procesual nesocotită de instanța de apel și nici vătămarea produsă. Prin urmare, și această critică este nefondată.

O altă critică formulată de către recurentul-reclamant a vizat o pretinsă nemotivare a deciziei curții de apel, în ceea ce privește considerentele care au stat la baza reținerii intervenirii sancțiunii prescripției dreptului reclamantului de a obține condamnarea pârâtului.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat că deciziei recurate îi lipsește silogismul judiciar care a fundamentat soluția pronunțată, instanța de apel admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a avea în vedere apărările formulate în apel, atât în scris cât și orale, dar și înscrisurile și probatoriile administrate în cauză (extrase de carte funciară ale imobilului, contracte de ipotecă, certificate de urbanism etc.) .

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurentul-reclamant susține că decizia curții de apel este nemotivată, în sensul în care aceasta nu s-a raportat la susținerile părții și la probatoriile administrate în cauză.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare, stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel, analizând legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe, a reținut că apelul incident este fondat iar acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de daune interese este prescrisă.

În aceste sens, instanța de prim control judiciar a constatat că în raport de prevederile art. 2528 C. civ. și față de împrejurarea că din răspunsul la întâmpinare depus la fond (fila 74 dosar tribunal) rezultă că reclamantul A a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei la 06 octombrie 2016, când a rămas definitivă sentința civilă nr. 4230 din 08 aprilie 2016, care marchează și momentul de început al curgerii termenului de prescripție de 3 ani.

În privința pretinsei interveniri a unei întreruperi în curgerea termenului de prescripție, curtea de apel a constatat că nu poate fi primită apărarea apelantului reclamant în sensul că formularea plângerii penale la 27 noiembrie 2015 a întrerupt termenul de prescripție, atâta timp cât această împrejurare este plasată anterior datei la care a început să curgă termenul de prescripție.

Constatând fondate criticile pârâtului din apelul incident și intervenită sancțiunea prescripției acțiunii deduse judecății, în mod corect, instanța de apel nu a mai procedat la analiza, pe fond, a pretențiilor deduse judecății, inclusiv a înscrisurilor exhibate și a probelor administrate în susținerea acțiunii, prescripția reprezentând o sancțiune care împiedică dezlegări pe fondul pricinii.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic propriu al instanței de apel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în speța de față sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuție aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că prin memoriul de recurs, s-a pretins o nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., fără să se țină seama de dispozițiile art. 1357 din același cod și de împrejurarea că pârâtul a săvârșit fapte ilicite concurente (indisponibilizarea imobilului prin notările din cartea funciară care l-au pus pe reclamant în imposibilitate de a valorifica, prin vânzare, imobilul sau de a contracta un credit), context în care în opinia părții recurente, termenul de prescripție a început să curgă în 2019, când imobilul a fost supus vânzării la licitație publică, în cadrul executării silite.

Dintru început, Înalta Curte observă că prin invocarea aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ. care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurentul-reclamant ignoră, practic, soluția dată de instanța de apel care a soluționat pricina ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție peremptorie, care împiedică analiza, pe fond, a aspectelor deduse judecății.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate reține o aplicare sau interpretare greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ. din perspectiva existenței unor fapte ilicite ale pârâtului, așa cum se acreditează prin memoriul de recurs, de vreme ce instanța nu a dat o dezlegare cererii privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul pretins de reclamant pentru argumentul mai sus-expus.

În privința datei de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant încearcă să plaseze acest moment în raport de împrejurarea cunoașterii cuantumului prejudiciului și care în opinia sa, este reprezentat de inițierea procedurii de executare silită, prin vânzare, la licitație publică, a imobilului, care a făcut obiectul dosarului de executare silită nr. x/2018 al Biroului Executorului judecătoresc C.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost admisă contestația la executare, 06 octombrie 2016, neputând fi primită interpretarea că începerea curgerii termenului de prescripție este condiționată de cunoașterea întinderii pagubei care coincide cu momentul la care imobilul a fost pus în vânzare, la licitație publică, în cadrul executării silite.

Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatului-pârât la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că sunt aplicabile dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea

Prevederile 2528 alin. (1) C. civ. instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul de lege nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, acesta fiind de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 2528 alin. (1) C. civ. („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Cu alte cuvinte, păgubitul nu poate invoca în beneficiul său demararea în 2018, de către executorul judecătoresc C, a procedurii de executare silită a imobilului, prin vânzare la licitație publică, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

Prin memoriul de recurs s-a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la inițierea procedurilor de executare silită ale executorului judecătoresc C, demarate în anul 2018, cuantumul prejudiciului fiind cunoscut abia în anul 2019, când a avut loc vânzarea silită a imobilului.

Aceste susțineri nu pot fi primite, fiind în mod corect înlăturate de instanța de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ. În acest context, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4230 din 08 aprilie 2016, pronunțate de Secția civilă a Judecătoriei Iași, respectiv 06 octombrie 2016, prin care a fost admisă contestația la executare formulată de contestatorii A, I și J, și au fost anulate actele de executare din dosarul nr. x/2015 al Biroului executorului judecătoresc K, neavând nicio relevanță, din perspectiva aplicării art. 2528 alin. (1) C. civ., demararea vânzării silite a imobilului în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2018 al Biroului Executorului judecătoresc C, în contextul în care prin sentința amintită, instanța a reținut că prin procesul verbal nr. x/2014 din 13 octombrie 2015 s-a constatat, în temeiul art. 702 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., încetată executarea silită demarată împotriva contestatorilor, ca urmare a achitării, în întregime, a debitelor restante, în sumă de 32.383 CHF, creanța pusă în executare prin somația imobiliară din cadrul dosarului de executare nr. x/2015 pierzându-și caracterul de creanță certă, lichidă și exigibilă.

În consecință, instanța de apel a reținut, în mod corect, că paguba s-a produs la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4230 din 08 aprilie 2016, pronunțate de Secția civilă a Judecătoriei Iași, când reclamantul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, în sensul art. 2528 C. civ., din moment ce, prin sentința amintită, s-a reținut că executorul judecătoresc a încălcat dispozițiile legale referitoare la efectuarea executării silite, cauzând debitorilor o vătămare materializată în imposibilitatea acestora de a verifica dacă modul de calcul al dobânzilor și comisioanelor respectă prevederile legale cuprinse în contractul de credit, mențiunea executorului judecătoresc că debitorii datorează suma de 26.451 CHF ca debit restant fiind neconformă cu realitatea, debitul fiind achitat în întregime. Ca atare, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției extinctive, nu prezintă relevanță data la care reclamantul a luat cunoștință de întinderea prejudiciului cu ocazia executării silite, prin vânzare, la licitație publică, a imobilului, partea recurentă ignorând că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului.

În consecință, pentru argumentele expuse, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile evocate în cuprinsul cererii de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 108/2022 din 7 martie 2022 și a încheierii din 10 decembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în dosarul nr. x/99/2019.

Cu privire la cererea intimatului-pârât de obligarea a recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte, reține că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Astfel, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții adverse care, prin atitudinea sa, a generat litigiul judiciar și a cauzat suportarea unor cheltuieli de către partea care a câștigat diferendul.

Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câștigă litigiul are dreptul de a obține de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârșită de cel care a pierdut procesul constând în declanșarea litigiului).

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată – respingerea recursului ca nefondat – Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant A la plata sumei de 2000 lei către intimatul-pârât B, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 108/2022 din 7 martie 2022 și a încheierii din 10 decembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în dosarul nr. x/99/2019.

Obligă pe recurentul-reclamant A să achite intimatului-pârât B suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.