ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1988/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 19 august 2021 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă cu nr. x/2021, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 223.727,20 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor lipsă din gestiune a Unității Militare 010284 L Iași, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației și dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.349 alin. (1), art. 1350, art. 1355 alin. (1), art. 1357, art. 1359, art. 1365 și art. 1370 din C. civ. Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pârâții B., M. și L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. De asemenea, prin întâmpinările formulate, pârâții C. și J. au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Pârâții D., E., I., F., G., H. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința nr. 490 din 25 februarie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a anulat cererea, a obligat pe reclamant să plătească câte 2.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, pârâților A. și J., respectiv câte 1.000 RON, cu titlu redus, pentru fiecare, către pârâții D., F., G., I., E., H..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței și a obligat apelantul la plata către intimatul A. a sumei de 4.000 RON, către intimatul C. la plata sumei de 1.500 RON, către intimatul K. la plata sumei de 1.000 RON, către intimatul J. la plata sumei de 2.000 RON și către intimații B., L. și M. la plata sumei de 3.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Prin decizia nr. 2263 din 22 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naționale, pentru Unitatea Militară 01824 L Iași, prin Direcția Generală Juridică, împotriva deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă. A casat decizia atacată și sentința nr. 490 din 25 februarie 2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. Al doilea ciclu procesual

Hotărârile pronunțate de tribunal în rejudecare Prin încheierea din 27 martie 2024, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul J.. A prorogat pronunțarea asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul C. după discutarea tardivității invocării acestei excepții, având în vedere dispozițiile art. 2513 din C. civ. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții A., B., D., E., F., G., H., I., L., M., K.. Respinge, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naționale în contradictoriu cu pârâții A., B., K., D.,E., F. G., H. I., L., M.. A obligat pe reclamant să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat redus: pârâtului A. suma de 4.000 RON; pârâtului D. suma de 2000 RON; pârâtului F. suma de 2000 RON; pârâtului G. suma de 2000 RON; pârâtului I. suma de 2000 RON; pârâtului E. suma de 2000 RON; pârâtului H. suma de 2000 RON; pârâtului L. suma de 1000 RON; pârâtului B. suma de 1500 RON; pârâtului M. suma de 1000 RON. A stabilit termen la 16 aprilie 2024 pentru continuarea judecății cu pârâții față de care nu s-a constatat prescrierea dreptului la acțiune, cu citarea reclamantului și a pârâților J. și C.. Prin sentința civilă nr. 864 din 29 aprilie 2024, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca tardiv invocată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul C.. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naționale în contradictoriu cu pârâții C. și J.. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții A., B., D., E., F., G., H., I., L., M., K.. A respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naționale, în contradictoriu cu pârâții A., B., K., D., E., F., G., H., I., L., M.. A obligat pe reclamant să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat redus; pârâtului A. suma de 4000 RON; pârâtului D. suma de 2000 RON; pârâtului F. suma de 2000 RON; pârâtului G. suma de 2000 RON; pârâtului I. suma de 2000 RON; pârâtului E. suma de 2000 RON; pârâtului H. suma de 2000 RON; pârâtului L. suma de 1000 RON; pârâtului B.; pârâtului M. suma de 1000 RON; pârâtului J. suma de 3500 RON; pârâtului C. suma de 500 RON.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 65/2025 din 13 februarie 2025, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelantul-intimat Ministerul Apărării Naționale, pentru Unitatea Militară 01824 L IAȘI, prin Direcția generală juridică, împotriva încheierii de ședință din 27 martie 2024 și a sentinței civile nr. 864 din 29 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă. A admis apelul incident formulat de intimatul-apelant J. împotriva încheierii de ședință din 27 martie 2024, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul J.. Pe cale de consecință, a schimbat în parte sentința civilă în sensul că a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naționale, în contradictoriu cu pârâtul J.. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate, ce nu contravin prezentei decizii. A obligat pe apelantul-intimat să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat: intimatului A. suma de 4.000 RON; intimatului D. suma de 2.000 RON; intimatului F. suma de 2000 RON; intimatului G. suma de 2000 RON; intimatului I. suma de 2000 RON; intimatului E. suma de 2000 RON; intimatului H. suma de 2000 RON; intimatului L. suma de 1000 RON; intimatului B. suma de 1000 RON; intimatului M. suma de 1000 RON; intimatului C. suma de 3000 RON; intimatului-apelant J. suma de 4000 RON.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 65/2025 din 13 februarie 2025 a Curții de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Apărării Naționale pentru Unitatea Militară 01824 L Iași. După expunerea circumstanțelor litigiului, recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din următoarele considerente: (1) Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cât și ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., întrucât, deși a reținut corect că, potrivit ambelor prevederi legale, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, a apreciat greșit că această dată ar fi cea a întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A 731 din 27 ianuarie 2012. În realitate, unitatea militară a cunoscut cu certitudine persoanele care răspund de producerea pagubei la datele la care au rămas definitive hotărârile penale prin care au fost recunoscute acordurile de recunoaștere a vinovăției, respectiv sentința penală nr. 254 din 20 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2016 și sentința penală nr. 434 din 20 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2017. Hotărârea prin care a fost admis acordul nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile, însă acest lucru nu înseamnă că unitatea militară nu se poate adresa instanței pentru recuperarea prejudiciului produs în termenul general de prescripție de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârilor prin care instanța competentă a dispus admiterea acordurilor. Din redactarea textelor de lege menționate se poate observa că cele două condiții pentru a curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, respectiv cunoașterea pagubei și cunoașterea persoanei care răspunde de ea, trebuie îndeplinite cumulativ. Or, în mod evident, la data întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă, a doua condiție, privind persoanele care se fac vinovate de producerea pagubei, nu era îndeplinită. Așadar, începutul termenului de prescripție extinctivă a fost stabilit greșit în absența unei hotărâri definitive cu autoritate de lucru judecat, instanța de apel apreciind data expirării la 27 ianuarie 2017, anterior pronunțării sentințelor penale. Ulterior comunicării sentințelor penale, comandantul Unității Militare 01824 Câmpia Turzii a ordonat continuarea cercetării administrative a pagubei în valoare de 223.727,20 RON, constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, prin Ordinul de zi pe unitate nr. 186 din 2 octombrie 2017. Comisia de cercetare administrativă a studiat documentele avute la dispoziție și a propus reluarea cercetării administrative după emiterea unei sentințe definitive în dosarul nr. x/2017 aflat pe rol la Tribunalul Iași, secția Penală, în care unitatea s-a constituit parte civilă pentru suma de 223.727,20 RON. Comandantul unității a solicitat Comisiei de jurisdicție a imputațiilor repunerea în termen, iar prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 85/CJI 2937/2017 din 30 ianuarie 2018, cererea de repunere în termen a fost respinsă. Cu toate acestea, Comisia a apreciat că soluționarea laturii civile pentru recuperarea prejudiciului poate fi realizată prin intermediul introducerii unei acțiuni la instanța civilă, dacă părțile nu convin asupra unei modalități de recuperare a prejudiciului, nefiind aplicabile prevederile legale referitoare la răspunderea materială. În consecință, este greșită concluzia instanței de apel potrivit căreia de la data nașterii dreptului la acțiune, 27 ianuarie 2012 - data întocmirii actului de cercetare administrativă prin care s-au constatat paguba și persoanele care răspund de ea, raportat la art. 2528 din C. civ., termenul de prescripție de 5 ani, stabilit potrivit art. 1394 din același cod, a curs neîntrerupt și s-a împlinit la data de 27 ianuarie 2017. (2) În mod greșit, curtea de apel a reținut că prin răspunsul trimis la 3 februarie 2017, sub forma adresei nr. x din 3 februarie 2017, Unitatea Militară 01824 Câmpia Turzii s-a constituit parte civilă în dosarul constituit la Parchetul Militar, referitor la paguba constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M pentru suma de 223.727,20 RON. Astfel, instanța nu a reținut că în speță este aplicabilă procedura specială instituită de dispozițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare O.G. nr. 121/1998), precum și dispozițiile Instrucțiunilor privind răspunderea materială a militarilor și personalului civil din Ministerul Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul nr. M 5/1999 pentru aplicarea O.G. nr. 121/1998, acte normative care reglementau regimul răspunderii materiale a militarilor la data constatării pagubei. În conformitate cu prevederile menționate a fost demarată procedura pentru cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba constatată de către comisia formată de Unitatea Militară 01824 Câmpia Turzii în data de 12 octombrie 2011, când s-a efectuat inventarierea contului "Combustibil lichid tip M" și s-a încheiat procesul-verbal de inventariere. În perioada 13 octombrie 2011-27 ianuarie 2012, a fost efectuată cercetarea administrativă a pagubei de către comisia numită prin O.Z.U. nr. 201 din 13 octombrie 2011 și s-a constatat că paguba constă în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, în valoare de 165.285,68 RON. Deoarece au existat indicii că paguba s-a produs prin săvârșirea unor fapte cu caracter infracțional, dosarul cercetării administrative conținând și procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A 731 din 27 ianuarie 2012, a fost înaintat Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar lași, în conformitate cu prevederile art. 44 din O.G. nr. 121/1998. Ulterior, la 31 ianuarie 2017, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași a solicitat Unității Militare 01824 Câmpia Turzii să comunice suma pentru care unitatea se constituie parte civilă în dosarul x/2017, având în vedere că, în procesul-verbal de cercetare administrativă, valoarea pagubei constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M a fost stabilită de comisie la 165.285,68 RON, iar Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor din Ministerul Apărării Naționale a stabilit valoarea pagubei la 223.727,20 RON. Prin răspunsul trimis, unitatea militară s-a constituit parte civilă în dosarul constituit la parchet, referitor la paguba constând în lipsa a 34.255,46 kg combustibil lichid tip M, pentru suma de 223.727,20 RON. La calcularea termenului de prescripție, instanța de apel nu a avut în vedere că procesul-verbal al dosarului de cercetare administrativă înregistrat cu nr. x - 831 din 27 ianuarie 2012, transmis la Parchetul Militar Iași în data de 27 ianuarie 2012, respectă atât prevederile art. 15 din vechiul C. proc. pen. în vigoare la data sesizării parchetului militar, cât și conținutul minimal indicat de art. 20 alin. (2) din noul C. proc. pen. pentru constituirea de parte civilă, iar actele de procedură efectuate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. rămân valabile potrivit legii. Împrejurarea că Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași a solicitat Unității Militare 01824 Câmpia Turzii, prin adresa din 31 ianuarie 2017, să comunice suma pentru care unitatea se constituie parte civilă în dosarul x/2017 nu poate duce la concluzia că la această dată unitatea militară nu se constituise parte civilă în dosarul penal. De remarcat că Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași a solicitat unității militare să comunice suma pentru care se constituie parte civilă (având în vedere că valoarea pagubei a fost stabilită de comisia de cercetare administrativă la 165.285,68 RON, iar de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor din Ministerul Apărării Naționale la 223.727,20 RON), nu dacă se constituie parte civilă. (3) În subsidiar, și în ipoteza în care constituirea ca parte civilă ar fi avut loc la 3 februarie 2017, aceasta a avut loc înainte de începerea cercetării judecătorești, fiind respectate astfel dispozițiile art. 20 din C. proc. pen.. Prin urmare, nu se poate susține că, fiind respectat termenul de constituire ca parte civilă, ar fi totuși depășit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Apreciem că dispozițiile legale menționate trebuie interpretate în ansamblul lor. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca, în situația constituirii ca parte civilă, aceasta să nu aibă loc după împlinirea termenului de prescripție, ar fi menționat expres aceasta în conținutul art. 20 din C. proc. pen.. Însă după cum se poate observa, constituirea ca parte civilă este limitată în timp doar de începerea cercetării judecătorești, nu și de termenul de prescripție. Așadar, interpretarea propusă de instanța de apel lipsește de eficiență dispozițiile art. 20 din C. proc. pen. Faptul că prin sentința penală nr. 254 din 20 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2016 și sentința penală nr. 434/din 20 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2017, instanțele nu s-au pronunțat cu privire la acțiunea civilă nu poate fi interpretat în sensul că nu ar fi existat o constituire ca parte civilă, așa cum susține instanța de apel. (4) Greșit a fost admis apelul incident formulat de pârâtul J., admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de acesta și respingând acțiunea formulată în contradictoriu și cu acest pârât ca prescrisă reținând, fără temei, că termenul de prescripție de 5 ani, care a început să curgă tot la data de 27 ianuarie 2012 și pentru intimatul-apelant J., s-a împlinit la aceeași dată ca și pentru ceilalți intimați, respectiv 27 ianuarie 2017, fără ca, în intervalul menționat să fi intervenit vreun caz de întrerupere a prescripției extinctive. În ceea ce îl privește pe intimatul-pârât J., termenul de prescripție a început să curgă la 26 februarie 2020, când a rămas definitivă soluția pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 În acest sens sunt pertinente și argumentele reținute de Tribunalul Iași prin încheierea din 27 martie 2024, prin care prima instanță care a respins în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul J., reținând că deși acesta nu și-a recunoscut vinovăția și nu a fost condamnat penal ci, prin sentința penală nr. 15 din 26 februarie 2020, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 67 din 4 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 s-a dispus încetarea procesului penal pentru intervenția prescripției penale, totuși reclamantul s-a constituit parte civilă în dosarul penal. Or, constituirea ca parte civilă în procesul penal întrerupe prescripția civilă, iar conform art. 2.541 alin. (6) din C. civ., în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale. Potrivit acestui raționament, întreruperea cursului prescripției a durat până la 26 februarie 2020, când a rămas definitivă soluția pronunțată în dosarul penal nr. x/2019, iar de la acest moment a început să curgă un nou termen de prescripție, astfel că formularea cererii de chemare în judecată la data de 19 august 2021 s-a realizat, în mod evident, în cadrul termenului de prescripție. (5) Cu referire la intimatul-pârât C., instanța de apel a respins în mod eronat motivele de apel, reținând că nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, deoarece din materialul probator administrat în dosarul de față nu rezultă legătura de cauzalitate între aceste fapte (constând în întocmirea declarației de inventar, a listei de inventariere și a procesului-verbal de inventariere fără o verificare efectivă a stocului de combustibil, urmată de prezentarea acestor înscrisuri membrilor comisiei de inventariere) și dispariția efectivă a cantității de 34.255,46 kg de combustibil lichid tip M. Instanța de apel nu a ținut seama de faptul că intimatul-pârât C., ca și J., au avut în gestiune cantitatea lipsă de 34.255 kg de combustibil lichid tip M, nici că lipsa cantității combustibilului a fost cauzată de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu respectiv: nu au efectuat măsurătorile zilnice ale cantităților de combustibil existente în gestiune, nu au înscris aceste măsurători în registrul de măsurători zilnice, nu au solicitat să li se asigure dispozitive de măsurat care să le permită o gestionare eficientă a consumurilor de combustibil. De asemenea, în calitate de gestionari, cei doi aveau obligația să informeze eșalonul superior în vederea retragerii combustibilului excedentar care nu putea fi consumat până la expirarea termenelor de garanție de 12 luni, conform normelor în vigoare. Această inacțiune poate trezi suspiciuni rezonabile că obligația nu a fost respectată în mod vădit întrucât documentele de evidență a gestiunii nu erau actualizate, respectiv întocmite conform normativelor specifice în vigoare. Mai mult decât atât, instanța a reținut că faptele penale săvârșite de cei doi gestionari nu au determinat lipsa de carburant, fără a ține seama de prevederile art. 25 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții si răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, cu modificările și completările ulterioare, (denumită în continuare Legea nr. 22/1969) derogatoriu de la dreptul comun, prin care se instituie o prezumție de culpă pentru pagubele constatate în gestiunea lor. Față de cele precizate, sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților gestionari, care au dovedit superficialitate și rea-credință în executarea obligațiilor ce le reveneau în legătură cu gestiunea încredințată. Prezumția de culpă, în producerea lipsei în gestiune, este o prezumție relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară. Or, aceștia nu au administrat probatorii prin care să răstoarne prezumția de culpă. Mai mult de atât, din sentință rezultă că au fost demonstrate faptele acestora de contribuire la falsificarea documentelor de inventariere ale gestiunii, în scopul ascunderii neregulilor existente în gestiunea lor, implicit în scopul împiedicării constatării unei lipse certe a unei cantități de combustibil tip M. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant a reiterat susținerile formulare prin cererea de chemare în judecată și cererea de apel. (6) În mod greșit instanța de apel a respins criticile privind caracterul neîntemeiat al cheltuielilor de judecată acordate de tribunal. Mai mult decât atât, instanța de apel a acordat intimaților-pârâți cheltuielilor de judecată în cuantum exagerat, raportat la complexitatea cauzei, valoarea prejudiciului, timpul alocat și activitatea efectivă desfășurată de apărătorii aleși ai intimaților-pârâți, fără a ține seama de faptul că dosarul se află în al doilea ciclu procesual. Or, după cum se poate observa, în al doilea ciclu procesual, apărătorii aleși nu au formulat alte apărări, nu au depus alte înscrisuri și nu desfășurat alte activități, iar numărul termenelor la care au fost prezenți este mic. Cu toate acestea, cheltuielile de judecată acordate de instanțele de fond reprezintă mai mult de 1/5 din valoarea prejudiciului. Pentru aceste argumente, recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei instanței de apel și, în rejudecare, admiterea apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței civile nr. 864 din 29 aprilie 2024 și a încheierii din 27 martie 2024, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune față de pârâții A., B., D., E., F., G., H., I., L., M., K. și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 223.727,20 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a cantității de 34.255,46 kg, combustibil lichid de tip M constatat lipsă din gestiunea instituției militare, actualizată cu rata inflației și dobânda legală calculată la data achitării integrale a prejudiciului, precum și respingerea apelului incident declarat de pârâtul J. ca nefondat.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât J. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimații-pârâți L., B., K. și M. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind legală și temeinică. Intimatul-pârât I. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât G. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât H. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ce nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naționale pentru Unitatea Militară 01824 L Iași a formulat răspunsuri la întâmpinări, prin care a combătut excepția nulității recursului și apărările intimaților-pârâți. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Controlul exercitat în recurs este unul de legalitate, iar nu de temeinicie, casarea putând fi cerută numai pentru motive de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Ca atare, simpla indicare a unor norme de drept material nu este suficientă pentru a atrage examinarea din perspectiva cazului de casare de la pct. 8 al textului de lege menționat, câtă vreme, în substanță, criticile urmăresc înlocuirea constatărilor instanței de apel cu propria versiune factuală a recurentului. Atunci când susținerea recurentului nu critică interpretarea/aplicarea normei ca regulă de drept, ci tinde să obțină o altă stabilire a situației de fapt (inclusiv prin reevaluarea înscrisurilor ori printr-o altă apreciere a aspectelor de fapt relevante), aceasta nu mai este o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, incompatibilă recursului, cale extraordinară de atac care urmărește să supună examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Deși recurentul invocă dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și pe cele ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., prima critica nu vizează, în realitate, o greșită interpretare a criteriului legal ("când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea"), ci contestă concluzia factuală a instanței de apel asupra momentului concret la care, în speță, s-ar fi realizat cunoașterea persoanelor care răspund de producerea pagubei. Astfel, recurentul nu susține că instanța de apel ar fi aplicat un standard juridic greșit; dimpotrivă, recunoaște că instanța ar fi reținut "corect" regula, însă afirmă că aceasta a fost "apreciată greșit" în raport cu speța, întrucât data relevantă nu ar fi cea a procesului-verbal de cercetare administrativă (27 ianuarie 2012), ci datele rămânerii definitive a hotărârilor penale din 2017. În acest fel, critica solicită instanței de recurs să înlocuiască aprecierea instanței de apel asupra unei împrejurări factuale (când, în concret, unitatea militară ar fi cunoscut cu certitudine persoanele responsabile) cu propria apreciere, întemeiată pe interpretarea și coroborarea unor evenimente din dosarul penal (momentul acordurilor de recunoaștere a vinovăției, efectele lor, utilitatea lor pentru identificarea persoanelor responsabile). În aceste coordonate, stabilirea acestui moment în sensul art. 2528 din C. civ. este o chestiune de fapt (rezultatul evaluării contextului și a probelor), iar nu o chestiune de interpretare și aplicare a normei. Mai mult, dezvoltarea recurentului (continuarea cercetării administrative în 2017, ordine interne, repunerea în termen, decizie administrativ-jurisdicțională) urmărește să confirme o anumită cronologie factuală și să impună concluzia că, în concret, abia ulterior anului 2017 ar fi existat certitudine asupra persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o critică de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece nu supune analizei conformitatea hotărârii cu norma, ci situația de fapt pe care instanța de apel a aplicat norma. Prin urmare, prima critică are natura unei critici de netemeinicie (privind stabilirea împrejurărilor de fapt relevante pentru începutul prescripției), nefiind susceptibilă de încadrare în niciunul din motivele de casare. Cea de-a doua critică formulată privește, în esență, calificarea procesului-verbal din 2012 versus adresa din 3 februarie 2017 ca act de constituire parte civilă. Și această critică este construită formal ca aplicare greșită a legii, însă nucleul ei vizează reevaluarea unor înscrisuri: recurentul urmărește să se rețină că procesul-verbal de cercetare administrativă ar avea valența unei constituiri de parte civilă, iar solicitarea parchetului din 31 ianuarie 2017 ar confirma nu data constituirii, ci doar o clarificare a cuantumului despăgubirilor solicitate. Aceasta este o critică ce reclamă instanței de recurs să reevalueze conținutul și semnificația juridico-factuală a unor înscrisuri, să se stabilească diferit valoarea probatorie a acestora, cu scopul de a substitui aprecierea instanței de apel cu propria apreciere asupra materialului probator. Faptul că recurentul invocă prevederile O.G. nr. 121/1998 și instrucțiunile date în aplicarea acestui act normativ nu transformă critica într-una care să privească interpretarea sau aplicarea normelor de drept material în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. aceste trimiteri sunt folosite ca suport pentru a obține o altă concluzie asupra faptelor (cum a fost instrumentată cercetarea, ce a conținut dosarul înaintat parchetului, dacă acel conținut este echivalentul unei constituiri ca parte civilă). Așadar, critica nu indică un viciu de legalitate al raționamentului de drept, ci tinde la reaprecierea situației de fapt și la recalificarea probelor. În consecință, nici această critică nu antamează conformitatea hotărârii cu o normă de drept material, ci combaterea concluziei instanței de apel asupra valorii și semnificației probatorii a înscrisurilor și asupra momentului factual al constituirii ca parte civilă, care prezintă relevanță în planul curgerii termenului de prescripție. Ca atare, critica este de netemeinicie, neîncadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin cea de-a treia critică se susține un argument subsidiar în sensul că inclusiv dacă constituirea de parte civilă ar fi fost făcută la 3 februarie 2017 nu se poate considera că ar fi fost depășit termenul de prescripție, câtă vreme aceasta s-a realizat cu respectarea termenului stipulat de dispozițiile art. 20 din C. proc. pen. Critica nu conduce la un veritabil motiv de casare în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din două rațiuni convergente. În primul rând, nucleul criticii rămâne factologic: recurentul pornește de la o ipoteză privind data constituirii ca parte civilă și urmărește să răstoarne concluzia instanței de apel că, raportat la prescripția dreptului material la acțiune, acel demers ar fi ineficient. În realitate, ceea ce se solicită este ca instanța de recurs să accepte o anumită cronologie și să îi atribuie efecte întreruptive, în pofida concluziei instanței de apel asupra împlinirii prescripției. Așadar, critica presupune reanalizarea premiselor de fapt care au fundamentat dezlegarea dată chestiunii prescripției. În al doilea rând, critica nu vizează aplicarea normei de drept material în temeiul căreia operează cauza de întrerupere a termenului de prescripție, ci relevă un raționament viciat tocmai în punctul de confluență dintre cele două regimuri normative (civil și procesual penal). Într-adevăr, art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. califică "constituirea ca parte civilă" drept caz de întrerupere a prescripției, dar această întrerupere nu este concepută ca un mecanism de reactivare a unui drept la acțiune deja prescris. Textul care exprimă explicit logica instituției este art. 2.541 alin. (1) din C. civ.: "Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere." - dispoziție legală care presupune, logic și juridic, existența unei prescripții în curs la momentul ivirii cauzei de întrerupere. Pe de altă parte, termenul procedural instituit de art. 20 din C. proc. pen. stabilește până când se poate formula cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal; or, acest termen nu poate fi interpretat ca instituind o derogare implicită de la regulile dreptului civil referitoare la prescripție și la condițiile întreruperii termenului de prescripție. În acest context, observația recurentului în sensul că dacă legiuitorul ar fi dorit o limitare, ar fi menționat-o în cuprinsul art. 20 din C. proc. pen., pornește de la o premisă eronată. Aceasta, întrucât dispozițiile art. 20 din C. proc. pen. nu constituie sediul regimului prescripției civile, iar lipsa unei mențiuni exprese în norma de procedură penală nu poate înlătura regulile din C. civ. privind termenul de prescripție și întreruperea acestuia. Norma de procedură penală fixează o condiție de exercitare a acțiunii civile în cadrul procesului penal, în timp ce normele de drept civil fixează condițiile în care, în plan civil, efectul întreruptiv poate opera. În fine, susținerea recurentului potrivit căreia împrejurarea că instanțele penale nu s-au pronunțat asupra acțiunii civile nu poate fi interpretată în sensul că nu ar fi existat o constituire ca parte civilă nu are aptitudinea de a pune în discuție legalitatea hotărârii recurate, întrucât nu indică vreo eroare de interpretare a normei de drept material, ci urmărește, în realitate, reevaluarea circumstanțelor de fapt avute în vedere la stabilirea momentului și modalității în care s-ar fi realizat constituirea ca parte civilă în procesul penal. Or, existența și data unui asemenea demers procesual se determină prin examinarea actelor concrete ale dosarului penal și a semnificației lor; prin urmare, critica tinde la substituirea aprecierii instanței de apel asupra acestor împrejurări de fapt, demers incompatibil cu controlul de legalitate exercitat în recurs. Cea de-a patra critică, privind soluția dată asupra apelului incident exercitat de pârâtul J. este, în esență, o reluare a aceleiași chestiuni, și anume care este momentul factual relevant pentru începutul prescripției și ce efect întreruptiv produce constituirea ca parte civilă în dosarul penal. Recurentul nu indică o eroare de interpretare a normei materiale reglementate de art. 2.541 alin. (6) din C. civ., ci solicită să se rețină că termenul ar fi început să curgă la 26 februarie 2020 (data rămânerii definitive a soluției din dosarul penal nr. x/2019) și că, anterior, prescripția ar fi fost întreruptă prin constituirea ca parte civilă, în sensul raționamentului primei instanțe. Or, aceste susțineri urmăresc ca instanța de recurs să stabilească, în planul situației de fapt, momentul de debut al prescripției (26 februarie 2020) în locul datei reținute de instanța de apel, să rețină ca împrejurare de fapt existența unei constituiri ca parte civilă cu efect întreruptiv față de acest pârât, precum și să adopte o anumită lectură a dosarului penal - inclusiv asupra actelor concrete - și o anumită cronologie, ca premisă pentru soluția civilă. Așadar, critica este una de netemeinicie, incompatibilă cu controlul de conformitate a hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, consacrat expres de dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. În același registru se înscrie și critica referitoare la pârâtul C., întrucât recurentul contestă concluzia instanței de apel în sensul că nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale (în special legătura de cauzalitate), insistând că din materialul probator ar rezulta contrariul. Dezvoltarea criticilor relevă că recurentul cere instanței de recurs să revină asupra operațiunii de evaluare a probelor și de stabilire a faptelor relevante pentru cauzalitate și culpă. Chiar și invocarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 22/1969 (prezumție de culpă) nu schimbă natura criticii, câtă vreme recurentul nu arată o eroare de interpretare a normei, ci solicită să se rețină că, în speță, prezumția operează și nu a fost răsturnată, adică solicită o concluzie asupra următoarelor circumstanțe de fapt: existența unei lipse în gestiune și a legăturii acesteia cu gestiunea pârâților, conduita efectivă a gestionarilor, probelor administrate și forței lor doveditoare, inexistența probei contrare. Toate acestea, inclusiv susținerile preluate din cererea de chemare în judecată și cererea de apel, sunt chestiuni de temeinicie (stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor), asupra cărora instanța de recurs nu poate reveni pentru a statua diferit. Nici ultima critică, privitoare la cheltuielile de judecată, nu poate fi circumscrisă vreunui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece se întemeiază pe o apreciere circumstanțiată și comparativă: complexitate, valoarea prejudiciului, timpul alocat, activitatea efectivă a avocaților, numărul termenelor, lipsa unor apărări/înscrisuri noi etc. Aceste elemente presupun evaluarea probelor și a circumstanțelor concrete ale cauzei. Mai mult, chestiunea încadrării unor astfel de critici a fost tranșată printr-un recurs în interesul legii, astfel cum au indicat și intimații-pârâți. Astfel, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În consecință, critica recurentului vizând exclusiv cuantumul și proporționalitatea cheltuielilor de judecată nu poate fi examinată în recurs. Concluzionând, Înalta Curte reține că, deși criticile sunt însoțite de trimiteri la texte legale, acestea urmăresc în esență reanalizarea situației de fapt și a probelor (momentul cunoașterii, calificarea înscrisurilor, efectele unor demersuri, elementele răspunderii delictuale, proporționalitatea cheltuielilor) și nu se circumscriu motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naționale pentru Unitatea Militară 01824 L Iași împotriva deciziei civile nr. 65/2025 din 13 februarie 2025 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Raportat la soluția pronunțată în cauză, de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naționale pentru Unitatea Militară 01824 L Iași, în calitate de parte căzută în pretenții, va fi obligat la plata sumei de 3.500 RON către intimatul-pârât J., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât I., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât D., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât E., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât G., sumei de 2.000 către intimatul-pârât H., sumei de 2.000 RON către intimatul-pârât F., sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât A., sumei de 3.000 RON către intimatul-pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), conform dovezilor de la filele x verso din volumul I al dosarului de recurs și filele x din volumul II al dosarului de recurs. În ceea ce privește aprecierea cuantumului, Înalta Curte constată că sumele acordate sunt proporționale cu activitatea desfășurată de avocați în etapa procesuală a recursului, întrucât prin întâmpinările depuse au fost formulate argumente în susținerea excepției nulității, cât și de respingere a criticilor invocate de recurentul-reclamant, activitate ce a presupus analiza regulilor de drept incidente și elaborarea unui răspuns adecvat complexității cauzei.