ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 32/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la data de 28.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, obligarea pârâtei la plata contravalorii a 23.031 unități fond (evaluate estimativ la 103.720 RON vechi/unitate de fond) deținute la Fondul National de Investiții, evaluate estimativ la o valoare de 238.877,532 RON (reprezentând 10,372 RON noi/unitate de fond), suma urmând a fi actualizată în raport cu indicele inflației, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 24.05.2000 și până la data plății efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 din vechiul C. civ., art. 20, art. 22 din vechiul C. proc. pen. (art. 25, art. 28 Noul C. proc. pen.), art. 346 alin. (1) vechiul C. proc. pen., (art. 397 Noul C. proc. pen.), precum și orice alte dispoziții legale menționate în acțiune. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 906/07.06.2021, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 790A/19.05.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 906/07.06.2021.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 790A/19.05.2022 a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.. În motivare, recurentul arată că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele de drept material privitoare la prescripție, precum și art. 20 alin. (1) C. proc. pen. 1968. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul face referire la hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2004, dosarul nr. x, dosarul nr. x/3006, dosarul nr. x/2001 și dosarul nr. x/2018 și concluzionează în sensul că, în opinia sa, termenul de prescripție nu se împlinise la data introducerii acțiunii pendinte, având în vedere că dosarul penal nr. x/2004 a fost soluționat definitiv, din perspectiva recurentului, prin decizia penala nr. 627A/25.04.2018. Deși recurentul s-a constituit parte civilă în cadrul urmăririi penale și a figurat ca parte în primul ciclu procesual, în Dosarul nr. x/2004, nu a mai fost citat și cooptat ca parte de Tribunalul București începând cu Dosarul nr. x/3006, din eroarea instanței, astfel că acesta nu a avut cunoștința despre termenele și soluțiile pronunțate în acest dosar nou constituit, cu atât mai mult cu cât litigiul penal s-a desfășurat în București, iar recurentul are domiciliul în Arad. Recurentul a formulat cerere de intervenție în dosarul nr. x/3006, respinsă ca inadmisibilă, a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurată în sentința penala nr. 423/20.03.2007, considerând ca instanța va putea să remedieze eroarea inițială, însă cererea a fost respinsa. Beneficiul acestui demers a fost, însă, faptul ca a putut lua cunoștința de hotărâre. Pe cale de consecință, având în vedere că nu a fost niciodată citat în Dosarul penal nr. x/3006, iar hotărârea nu i-a fost niciodată comunicată, recurentul a formulat apel în anul 2018, după respingerea cererii de îndreptare eroare. Curtea de Apel București a respins apelul prin decizia penala nr. 627/A/5.04.2018, considerând în mod total eronat că ar fi atacat aceeași hotărâre de două ori. În realitate, instanța a confundat sentința penală nr. 38/20.02.2011 pronunțată în Dosarul penal nr. x/3006 cu sentința penală nr. 423/20.03.2007 pronunțată în Dosarul penal nr. x/3006, demonstrând o nouă analiză superficială din partea instanțelor penale. Având în vedere epuizarea tuturor cailor de atac, recurentul a considerat că hotărârea penală a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului, la data de 25.04.2018, fiind incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) C. proc. pen. de la 1968, astfel că a introdus acțiune pentru repararea daunelor la instanța civilă în termenul legal de 3 ani, instanța penală lăsând nesoluționata acțiunea civila. Față de aceste considerente, a solicitat admiterea recursulu și casarea deciziei nr. 790A/19.05.2022 pronunțata de Curtea de Apel București, având drept consecință trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat instanței să dispună, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat verificarea îndeplinirii obligației achitării taxei de timbru de către recurentă, iar în ipoteza neachitării sau insuficientei timbrări, a solicitat anularea recursului ca netimbrat. În motivarea excepției nulitării recursului, intimata arată că recurentul nu indică nicio normă de drept material care să fi fost încălcată sau greșit aplicată de către instanța de apel, fiind invocate aspecte de fapt, iar prin cererea de recurs nu sunt aduse critici de nelegalitate considerentelor hotărârii recurate ci exprimă nemulțumirea recurentului cu privire la decizia instanței de apel. Referitor la fondul cauzei, intimatul invocă art. 129 alin. (1) și art. 10 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 și arată că recurentul cunoștea existența litigiului și avea îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea acestuia în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege. Cum recurentul nu arată momentul începerii cursului prescripției, ci se limitează la a afirma generic și contrar legii civile aplicabile recursului, cum că, instanța de apel ar fi dat o interpretare greșită cererii sale, intimatul arată că, în opinia sa, s-a împlinit cursul prescripției extinctive față de oricare dintre cele două momente, anul 2009 sau anul 2014. Instanța penală nu a lăsat nesoluționată latura civilă din procesul penal spre a deveni incidente prevederile art. 20 C. proc. pen., ci a soluționat latura civilă în procesul penal cu toate părțile civile, individual sau constituite în variate asociații, inclusiv în raporturile cu recurentul din cauza pendinte, prin decizia nr. 495/2014. Pentru ipoteza evocată de recurent potrivit căreia ar fi fost lăsată nesoluționată latura civilă în procesul penal, intimatul susține că a intervenit perimarea. Totodată, intimatul susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere că recurentul a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 50 RON, astfel cum i s-a solicitat de către instanța de recurs. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută excepția nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., argumentele din memoriul de recurs nefiind unele susținute formal, așa cum a pretins prin întâmpinare intimata. În cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la sancțiunea nulității, având în vedere că argumentele din cererea de recurs sunt susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivele de recurs vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, sub aspectul momentului de la care curge termenul general de prescripție de 3 ani. Astfel, recurentul susține o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material privitoare la prescripție și a prevederilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen., arătând că data soluționării definitive a dosarului penal înregistrat inițial sub nr. x/2004 nu este data pronunțării deciziei nr. 495/10.04.2014, astfel cum a reținut instanța de apel, ci data pronunțării deciziei nr. 627A/25.04.2018. Înalta Curte constată că redarea situației de fapt în cuprinsul memoriului de recurs conține reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii și, ca atare, pentru dezlegarea în drept a unor chestiuni referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. Luând spre examinare recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Înalta Curte are în vedere că prin memoriul de recurs nu au fost contestate considerentele hotărârii privind încadrarea situației recurentului în ipotezele reglementate de dispozițiile art. 20 C. proc. pen.. Criticile vizează momentul la care încetează efectul întreruptiv al prescripției, recurentul susținând, în opoziție cu teza instanței de apel, că determinarea acestui moment trebuia în mod necesar raportat la data pronunțarea deciziei nr. 627A/25.04.2018. Înalta Curte apreciază drept nefondată această critică a recurentului ce a pretins o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune și art. 20 C. proc. pen. Art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Potrivit situației de fapt descrisă de recurent, reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel, la data de 06.05.2004, în cursul urmăririi penale, reclamantul s-a constituit parte civilă cu suma de 1.300.000.000 RON. Prin urmare, data de 06.05.2004 reprezintă momentul debutului cursului prescripției, întrucât reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamantului care, în procesul penal, s-a constituit parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal. Față de dispozițiile art. 20 C. proc. pen., efectul întreruptiv al constituirii de parte civilă în procesul penal de către reclamant a dăinuit până la momentul soluționării definitive a dosarului penal înregistrat inițial sub nr. x/2004, prin pronunțarea deciziei nr. 495/10.04.2014 în dosarul nr. x/2011. Astfel, la data de 10.04.2014 a început să curgă un nou termen de prescripție, față de prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 10.04.2017, cu mult înainte de înregistrarea acțiunii pendinte, la data de 28.12.2018. Este nefondată critica privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 C. proc. pen. de către instanța de apel, având în vedere că, în baza acestui temei, instanța civilă are a verifica două aspecte, primul vizând constituirea de parte civilă de către reclamant, iar cel de-al doilea referitor la nesoluționarea laturii civile în procesul penal, or ambele condiții au fost examinate prin hotărârea recurată, iar îndeplinirea acestora nu a fost contestată de către recurent. În raport de lucrările dosarului, sunt lipsite de temei motivele recurentului privind pretinsa soluționare definitivă a dosarului înregistrat inițial sub nr. x/2004 prin pronunțarea deciziei nr. 627A/25.04.2018. Raționamentul recurentului este nefondat având în vedere că eludează atât etapele procesuale anterioare pronunțării deciziei nr. 627A/25.04.2018, cât și principiul legalității căii de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., dar și principiul unicității căii de atac prevăzut de art. 460 C. proc. civ. Înalta Curte reține că sunt nefondate și apărările recurentului privind imposibilitatea cunoașterii stadiului dosarului penal (inclusiv prin prisma soluționării acestuia de către instanțe din alt oraș față de domiciliul părții) având în vedere durata soluționării dosarului penal (10 ani) și obligația părții de a urmări finalizarea demersului judiciar pe care l-a inițiat. Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevede în mod expres și limitativ cazurile în care prescripția se întrerupe, iar situațiile învederate de către recurent (formularea cererii de intervenție în dosarul nr. x/3006, înregistrarea cererii de îndreptare eroare materială a sentinței penale nr. 423/20.03.2007) nu sunt reglementate de aceste dispoziții legale. Niciun element din cuprinsul art. 8 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu îndreptățește teza recurentului-reclamant, iar argumentele invocate de acesta nu răstoarnă sau nuanțează regulile și condițiile instituite prin normele legale citate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 790A din 19 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.