ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 141/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2019 la data de 04.09.2019, ca urmare a declinării competenței de soluționare de către Judecătoria Iași prin sentința civilă nr. 389/17.01.2020, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D., E. și S.C. F. S.A., obligarea pârâtei D. la plata contravalorii în RON a sumei de câte 30.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin faptele culpabile ale acesteia de denigrare a reclamanților în mass media, obligarea pârâtului E. la plata contravalorii în RON a sumei de câte 10.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin aceleași fapte și, de asemenea, obligarea pârâtei S.C. F. S.A. la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale. în plus, au solicitat să se dispună obligarea acestei ultime pârâte de a șterge de pe contul youtube și de pe orice alte medii online înregistrarea emisiunii "G." din data de 14.02.2019 și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1111 din 10 mai 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins acțiunea și a obligat reclamanții, în solidar, să plătească pârâtei D. suma de 4.800 RON și pârâtului E. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel - primul ciclu procesual. Prin decizia nr. 54 din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul, a anulat în tot sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.

Hotărârea pronunțată în recurs - primul ciclu procesual. Prin decizia nr. 386 din 2 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei nr. 54 din 3 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Hotărârea pronunțată în apel - al doilea ciclu procesual. Prin decizia nr. 515/2023 din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Iași, secția I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1111/2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă la data de 10.05.2021 și a obligat apelanții la plata în solidar către intimatul E. a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 4. Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 515/2023 din 16 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A., B. și C., invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că prin considerentele deciziei apelate nu s-a răspuns unora dintre criticile esențiale formulate pe calea apelului, instanța tratând global și în comun pentru fiecare dintre apelanții-reclamanți și pentru pârâți, criticile formulate împotriva hotărârii tribunalului, cu referire la faptele imputate prin cererea de chemare în judecată. Instanța de apel a analizat global faptele concrete imputate distinct fiecăruia dintre pârâți, iar în anumite situații a modificat conținutul faptelor efectiv imputate pentru a justifica soluția pronunțată. În ce o privește pe pârâta D., faptele imputate acesteia constau în formularea unor acuzații de natură penală, acuzând reclamanții de agresiuni fizice, de violență extremă, de influențarea soluțiilor instanțelor judecătorești, precum și de planuri de răpire a fiicei sale minore, aflată în acel moment în grija tatălui său. Afirmațiile denigratoare au fost formulate atât în presa scrisă locală, la 11 februarie 2019 în H. apărând articolul Divorț urât într-o familie de medici, în care sunt redate, extensiv, declarații ale pârâtei, precum și în presa televizată, în cadrul emisiunii G. din data de 14.02.2019, la postul de televiziune F.. În ce privește actele de violență fizică, se arată prin memoriul de recurs că deși instanța de apel reține în mod corect că hotărârile pronunțate până la acel moment nu rețineau în sarcina tuturor reclamanților acte de violență în familie, a apreciat, contrar cererii și motivării cererii de chemare în judecată, că violențele în familie erau parțial adevărate, de vreme ce prin sentința civilă nr. 11904/2018 a Judecătoriei Iași se menționase că reclamantul C. a exercitat acte de violență verbală și psihologică, schimbând, astfel, instanța de apel, esența și conținutul faptei delictuale imputate prin cererea de chemare în judecată. Se mai arată de asemenea că instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a afirmațiilor pârâtei care conțin, în fapt, acuzații de trafic de influență în legătură cu soluțiile pronunțate de instanțele de judecată în litigiile dintre părți. Or, instanța de apel nu a apreciat ca fiind necesar să stabilească dacă aceste afirmații au caracter defăimător, respectiv dacă au sau nu o bază factuală și dacă ele reprezintă simple opinii sau informații, apreciind că au o doză de exagerare, justificată de disperarea mamei care era lipsită de contactul cu fiica sa. Or, această reținere nu îndeplinește exigențele de motivare, prin prisma elementelor care trebuie analizate într-o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care se invocă o încălcare a dreptului la imagine și viață privată, căruia i se opune dreptul la liberă exprimare. Instanța de apel nu a analizat acuzațiile de violență fizică formulate împotriva mamei fostului său soț și nici critica potrivit căreia hotărârea tribunalului nu reține nicio bază factuală pentru acest tip de acuzație. Instanța de apel nu a avut nicio referire la acest element distinct al faptelor delictuale imputate, neprimind o dezlegare din partea instanței de apel. De asemenea, instanța de apel nu a făcut o analiză a faptelor imputate pârâtei F., limitându-se la a invoca interesul public în abordarea temei violenței în familie de către această pârâtă, nerăspunzând aspectelor din cererea de chemare în judecată și criticilor formulate în apel. Instanța de apel nu a analizat elementele de fapt care au constituit conținutul faptelor delictuale imputate acestei pârâte - insuficienta documentare pentru a justifica baza factuală pe care și-au întemeiat susținerile participanții la emisiune, nerealizând o preponderență a dreptului la liberă exprimare față de dreptul la propria imagine și viață privată. Instanța de apel nu a verificat conținutul efectiv al emisiunii, buna-credință, forma și stilul de realizare a emisiunii, apreciat de reclamanți ca depășind limitele libertății de exprimare. Din analiza hotărârii recurate, reiese cu evidență că nu au fost respectate exigențele de redactare a hotărârii instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impunându-se casarea atât pentru viciul de nelegalitate constând în nerespectarea principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, care împreună cu dispozițiile Convenției Europene formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, cât și pentru neanalizarea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, raportat la conținutul emisiunii din 14.02.2019. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că a fost încălcat art. 255 C. proc. civ., de vreme ce instanța de apel a făcut trimitere la mijloace de probă care nu existau la data difuzării emisiunii, pentru a exonera pârâții de răspunderea delictuală, încălcându-se, astfel, caracterul util și concludent al probei. Aprecierea existenței sau absenței bazei factuale, precum și buna-credință, trebuia raportată la ansamblul de date, informații sau împrejurări existente la data difuzării emisiunii. Dintr-o altă perspectivă, recurenții critică refuzul instanței de a analiza condițiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva celor reținute de instanța de apel potrivit cărora baza factuală la care trebuie să se raporteze instanța atunci când verifică limitele dreptului la exprimare nu trebuie să aibă aceeași forță probantă cu cea care ar putea fi depusă în fața unei instanțe de judecată și nici să se fundamenteze pe o hotărâre de condamnare, reținând totodată că instanța civilă nu are de analizat legalitatea modului de obținere a înregistrării, încălcându-se astfel dispozițiile art. 5 C. proc. civ. În continuare, recurenții arată că instanța de apel ar fi trebuit să determine dacă pârâta F. S.A. a cunoscut sau trebuia să cunoască modul în care a fost realizată înregistrarea difuzată și dacă avea dreptul să o utilizeze pentru a fi difuzată public. În continuare se arată că este vorba despre o interceptare obținută nelegal a unor discuții private, iar, de vreme ce conținutul dialogului nu a fost transpus faptic, ci reflectă o stare de moment a părților, indiferent de caracterul șocant al discuțiilor, acestea nu trebuie făcute publice, ci protejate. În consecință, decizia pronunțată încalcă art. 74 din C. civ. care interzice interceptarea fără drept a unei convorbiri private, precum și art. 38 din Decizia nr. 187/2006 a Consiliului Național al Audiovizualului. Dintr-o altă perspectivă, recurenții arată că instanța de apel a încălcat art. 8 din CEDO, prin încălcarea prezumției de nevinovăție, respectiv prin aprecierea că aceasta ar trebui respectată doar de către organele de anchetă și funcționarii publici. Or, în jurisprudența CEDO s-a reținut că declarațiile făcute de entități private, cum ar fi mass-media, deși nu încalcă art. 6 par. 2 din CEDO, ele încalcă dreptul la respectarea vieții private, în temeiul art. 8 CEDO. Se arată de asemenea că instanța de apel nu a analizat maniera de prezentare a titlului emisiunii pe pagina I., care depășea limitele dreptului la liberă exprimare. Instanța de apel a aplicat greșit art. 10 din CEDO, de vreme ce afirmațiile din emisiunea G. din 14.02.2019 depășesc limita judecăților de valoare, ele devenind veritabile acuzații penale, consecința fiind încălcarea prezumției de nevinovăție, a dreptului la imagine și la viață privată al reclamanților. În continuare, sunt invocate dispozițiile art. 72 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 4 alin. (1) C. proc. pen., art. 23 alin. (11) din Constituție, care sunt reflectate în Decizia nr. 187/2006 a Consiliului Național al Audiovizualului, precum și Codul Deontologic Unic elaborat de Convenția Organizațiilor Media. Instanța de apel a concluzionat în mod greșit că pârâta F. S.A. și-a exercitat legal dreptul la liberă exprimare, garanția conferită de art. 10 din CEDO fiind subordonată condiției ca jurnaliștii să acționeze cu bună-credință, să ofere informații exacte și demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice acestora. Actul jurnalistic s-a îndepărtat de scopul pe care îl are presa de a contribui la dezbaterile publice de interes general. Instanța de apel a încălcat art. 77 C. civ., stabilind că pârâta F. S.A. nu a comis fapta ilicită constând în încălcarea dreptului reclamanților la respectarea datelor cu caracter personal. Pârâta nu a justificat legitimitatea divulgării publice a numelui reclamanților, iar în contextul discuțiilor legate de naționalitatea siriană a reclamantului, s-a arătat că în emisiune nu s-a subliniat etnia română a acestuia și lipsa oricărei legături cu religia mahomedană sau cu facțiunile extremiste din Siria ale acestei religii, lăsând privitorii să speculeze și să formuleze concluzii ce corespundeau unor prejudecăți implicite. Curtea europeană a concluzionat că publicarea unei fotografii interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă această persoană este una publică, pe același palier aflându-se dreptul la confidențialitatea numelui, a etniei și a celorlalte date cu caracter personal invocate public în cadrul emisiunii. Cu referire la faptele imputate pârâtului E., instanța de apel a reținut în mod greșit că afirmațiile defăimătoare au natura unor opinii proprii, care nu presupun demonstrarea acestora, fără a le analiza efectiv. În realitate însă, acesta a formulat acuzații cu un caracter ofensator, devoalând aspecte ce țin de viața privată, prezentate într-o manieră trivială, inadecvate emisiunii a cărei temă o reprezenta o dezbatere de interes general constând în violența domestică. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-pârâtă F. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de F. S.A., solicitând respingerea apărărilor formulate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că dosarul se află în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 386 din 2 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, dezlegându-se aspecte care nu mai pot face obiectul criticilor în actuala cale de atac. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Așadar, în funcție de întinderea casării - după cum aceasta este totală sau parțială, depind și limitele în care se va face judecata fondului: în caz de casare totală procesul va fi rejudecat în întregime, iar în caz de casare parțială, instanța care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la analizarea chestiunii care a atras casarea, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să pună în discuție acea parte din hotărâre care, nefiind casată a intrat în autoritate de lucru judecat. Decizia instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual a statuat că: "Din lecturarea sentinței Tribunalului Iași s-a constatat că această instanță a efectuat o amplă analiză a situației de fapt și a temeiurilor de drept, inclusiv prin raportarea la principiile CEDO aplicabile în speța de față, cu referire la judecățile de valoare și acuzațiile factuale, raportând buna-credință la criterii obiective precum: interesul public și baza factuală. Ulterior enunțării criteriilor obiective, necesare analizei drepturilor aflate în conflict, prima instanță a făcut trimiteri concrete la probele ce au stat la baza demersurilor jurnalistice, respectiv la înregistrarea necontestată de reclamanți (...). Constatând buna-credință a pârâților, prin raportare la interesul public și baza factuală, Tribunalul Iași a considerat că nu există faptă ilicită și nu a mai analizat celelalte elemente necesare atragerii răspunderii civile delictuale. Astfel, prima instanță a judecat fondul analizând probatoriul administrat în cauză și a oferit prevalentă dreptului la liberă exprimare, în detrimentul dreptului la viața privată al reclamanților. (...) Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, este clară și precisă, se referă la probele administrate și conduce în mod logic și convingător la soluția pronunțată în dispozitiv, iar eventualele lacune sau inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât nu sunt îndeplinite condițiile pentru retrimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal." Constatând încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată este lipsită de temei legal, Înalta Curte a admis recursul, în primul ciclu procesual, prin decizia pronunțată configurând limitele rejudecării de către instanța de apel după casare și anume, limitat la acele inadvertențe ori lacune ale motivării instanței de fond, care pot fi suplinite în calea devolutivă a apelului. Drept urmare, criticile formulate de către recurenți, potrivit cărora instanța de apel, deși a reținut existența unor inadvertențe în hotărârea primei instanțe, a considerat că acestea pot fi remediate în calea de atac a apelului, nefiind necesară trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, sunt nefondate, acest mod de soluționare a cauzei fiind consecința aplicării în rejudecarea cauzei a îndrumărilor deciziei de casare, a cărei aplicare este obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, în legătură cu conținutul memoriului de recurs se reține că, deși întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., acesta conține alături de critici specifice cazurilor de casare invocate și o serie de critici care nu sunt încadrabile în motivele de recurs invocate ori în altele limitativ reglementate în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece susțin o greșită interpretare ori aplicare a legii materiale incidente doar la modul declarativ, propunând, în realitate, o reevaluare a aspectelor de fapt ale cauzei ori o cenzură asupra calificărilor și aprecierilor elementelor factuale realizate de instanța de apel, în rejudecare, prezența acestora și delimitarea lor urmând să fie semnalată ca atare pe parcursul analizei. - Criticile de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se susțin. În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că recursul formulat vizează prima ipoteză reglementată de textul legal, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, arătând că hotărârea instanței de apel nu îndeplinește exigențele de motivare a hotărârii prin prisma elementelor care trebuie analizate într-o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care se invocă o încălcare a dreptului la imagine și viață privată, căruia i se opune dreptul la liberă exprimare, prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Recurenții au invocat teza nemotivării hotărârii, afirmând că aceasta nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază justificat de maniera în care s-a realizat analiza instanței de apel, printr-o tratare globală și în comun a acuzațiilor formulate/faptelor imputate de reclamanți (iar nu de către fiecare reclamant) împotriva pârâților (iar nu împotriva fiecărui pârât), argumentele de nelegalitate a hotărârii atacate fiind analiza globală a acuzațiilor/faptelor sau modificarea faptelor efectiv imputate. O astfel de teză nu poate fundamenta în mod valabil o critică de nelegalitate pentru viciul nemotivării hotărârii pentru că maniera în care instanța tratează situația litigioasă, chiar complexă fiind, a unei cauze constituie o chestiune de stil, de tehnică a redactării și ține de opțiunea judecătorului, putând fi dictată de rațiuni legate de claritatea prezentării, de ușurința analizei, dar mai ales - ca în cazul de față - de unitatea de situație în care faptele s-au desfășurat - esențial fiind ca hotărârea să răspundă complet chestiunilor controversate și să trateze în mod convingător și real apărările și susținerile esențiale ale părților. Or, faptul că instanța a expus în sinteză acuzațiile/faptele imputate de reclamanți pârâților și vătămările pretins suferite care au dat resortul acțiunii celor dintâi, pentru ca apoi să le examineze pe rând, în contextul producerii/săvârșirii lor, dar și în ordinea impusă de nevoia de a răspunde motivelor de apel formulate, nu îndreptățește critica de nemotivare a hotărârii, câtă vreme analiza subsecventă răspunde cerințelor de examinare efectivă a apărărilor și susținerilor esențiale ale părților. Referirile la analiza probelor și situației de fapt pe care o propun recurenții spre a exemplifica ceea ce ei au considerat a reprezenta o modificare de către instanța de apel a "conținutului faptelor efectiv imputate" și, de aici, o dovadă a nelegalității hotărârii atacate dată de nemotivarea acesteia, nu se circumscriu unei analize specifice controlului în legalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât conțin trimiteri fragmentate la raționamentul și evaluările situației de fapt ce aparțin instanței de apel. Spre exemplu, atunci când tinde să demonstreze schimbarea "în esența și conținutul faptei delictuale imputate" prin cererea de chemare în judecată pârâtei D., care viza acuzații denigratoare de violență fizică, în timp ce instanța de apel reține pe baza sentinței civile nr. 11904/2018 a Judecătoriei Iași că reclamantul C. exercitase acte de violență verbală și psihologică asupra acesteia, recurenții nu fac decât să rupă din context analiza instanței și separă această primă observație a sa de celelalte care îi urmează, prin care instanța de prim control judiciar reține actele de violență ale reclamantului asupra pârâtei atât prin obstrucționarea legăturii mamă-fiică cât și prin atitudinea violentă denigratoare la adresa acesteia, chiar și în prezența minorei, pe baza deciziilor nr. 2712/18.12.2020 și nr. 612/6.03.2019, ambele pronunțate de Tribunalul Iași. De asemenea, pe baza rechizitoriului din 06.05.2021 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași în dosarul penal nr. x/2018, instanța de apel reține trimiterea în judecată ca inculpat a reclamantului C. pentru fapte petrecute la 6.10.2018, anterior emisiunii TV, constând în violență în familie, lovire sau alte violențe asupra persoanelor vătămate D. și J., în primă instanță fiind pronunțată condamnarea reclamantului pentru aceste fapte. Ansamblul acestor evaluări au condus instanța de apel la concluzia că "afirmațiile pârâtei în privința episoadelor de violentă exercitate asupra sa, în special de soțul său de la acel moment, reclamantul C., aveau corespondent în realitate". Prin urmare, lipsit de orice corespondență în evaluarea instanței de apel se afirmă că aceasta ar fi schimbat esența și conținutul faptei delictuale imputate acestei pârâte prin cererea de chemare în judecată. În același registru se înscrie și afirmația critică în sensul că instanța de apel nu ar fi realizat o analiză efectivă a afirmațiilor pârâtei D. la adresa celorlalți doi reclamanți, indicate ca denigratoare prin acțiune, când la fila x din decizie curtea de apel notează că "situația în care se afla pârâta, care resimțea disperare ca urmare a inacțiunii autorităților de a întreprinde demersuri pentru a o ajuta să aibă G. la copilul său, reprezintă contextul afirmațiilor sale cu privire la relațiile, influența pe care reclamanții le-ar deține de vreme ce nu răspund pentru faptele lor." Iar susținerea că instanța de apel n-ar fi realizat, cât privește aceste afirmații, distincția între informații sau opinii, este infirmată chiar de considerentul următor prin care reține "O atare exagerare, dar care are ca suport situația relevată anterior, nu constituie în sine un argument pentru care pârâta ar fi trebuit să și dovedească aceste afirmații, cu atât mai mult cu cât emisiunea reprezenta un mijloc de comunicare prin care se urmarea tragerea unui semnal opiniei publice cu privire la evenimente de interes general", fiind evident că respectivele afirmații au fost analizate în registrul părerilor/opiniilor personale care pot fi afectate de subiectivism și, deci, de o doză de exagerare. Însă, modul în care instanța de apel a valorificat acest element al situației de fapt este o chestiune care ține în mod real de aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt care excedează controlului în legalitate specific recursului. Nu se înscrie, de altfel, în acest control nici susținerea că instanța de apel n-ar fi valorificat anumite probe - ordonanța de clasare emisă în dosarul nr. x/2018 - care o exonerau de răspundere pe reclamanta A. ori aceea că n-ar fi analizat faptele imputate pârâtei F. S.A., critici ce nu corespund niciunuia din cazurile de casare permise de lege. De altfel, toate aceste critici, sunt tot atâtea pretexte care tind, în realitate, să demonstreze nu viciul nemotivării hotărârii - care nu există -, ci pe cel al unei incomplete stabiliri ori al eronatei evaluări a situației de fapt, recurenții urmărind o devoluare a fondului cauzei în ansamblu, inadmisibilă în recurs, propunând o evaluare a hotărârii din apel raportat la alte criterii decât cele limitativ permise în cazurile de casare reglementate în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În ce privește critica potrivit căreia hotărârea recurată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurenților, că aceasta respectă exigențele instituite de acest articol. Sub acest aspect Înalta Curte reamintește că motivarea hotărârii judecătorești presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate. În speță, motivarea deciziei din etapa apelului, menită să suplinească aspectele rămase neacoperite prin hotărârea de primă instanță, respectă aceste exigențe legale, întrucât au fost examinate efectiv apărările și susținerile esențiale ale părților, chiar dacă nu s-a răspuns fiecărui considerent în parte, fiind arătate motivele de fapt și de drept pe care instanțele fondului și-au întemeiat hotărârea, acestea fiind adecvate în raport de natura cauzei. Conform jurisprudenței CEDO, (hotarârile Perez împotriva Franței. Van der Hurk împotriva Olandei, Helle împotriva Finlandei, Albina împotriva României etc.), noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecății, această cerință fiind în cauză respectată. Calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În mod deosebit însă, obligația instanței este aceea de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Această exigență, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților. Așadar, nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul că instanțele de fond nu au analizat în detaliu toate susținerile acestora și nu au cercetat fondul judecății, observându-se că instanțele de fond au înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere atunci când au respins acțiunea promovată de reclamanți, respectiv calea de atac a apelului exercitată de aceștia. Înalta Curte nu poate reține ca întemeiate nici criticile de realizare a unei analize în afara coordonatelor jurisprudențiale trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze cu specificul celei de față, care pun în concurs drepturile și libertățile consacrate în art. 8 (dreptul la viață privată) și în art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenție, regăsindu-se în considerentele ce fundamentează soluția din apel (ca și a primei instanțe) teme precum identificarea contextului factual al afirmațiilor pretins defăimătoare - conflictul grav prezent în familia a doi medici cunoscuți din Iași, în centrul căruia se află interesul și soarta copilului lor, pe fondul acțiunilor violente de îndepărtare a copilului de mamă și al obstrucționării legăturilor lor firești; natura subiectului dezbătut, care este de interes public - violența în familie, ca problemă socială importantă, aptă să facă obiectul unei emisiuni tv cu acest specific, lentoarea sau inacțiunea autorităților; scopul urmărit - discutarea unei chestiuni de interes general în societate, iar pentru D., acela de a alerta autoritățile asupra prevenirii unui posibil caz de răpire internațională de copii; verificarea existenței unei baze factuale, realizarea distincțiilor între fapte imputate și opinii personale, fiind realizate observații în legătură cu forma și stilul emisiunii; examinarea poziției subiective a celor acuzați de încălcări ale limitelor libertății de exprimare, fiind reținută buna lor credință. Susținerea că instanța, în finalul cercetării sale și subsecvent evaluării tuturor acestor elemente, nu a realizat "nicio analiză a preponderenței dreptului la liberă exprimare față de dreptul la propria imagine și la viață privată" omite împrejurarea că toată această analiză se regăsea ca atare realizată în hotărârea de primă instanță care a concluzionat că "ansamblul probelor administrate nu relevă exercitarea dreptului pârâților la liberă exprimare în mod abuziv, ci cu bună-credință. Prin urmare fapta acestora nu este ilicită fiind săvârșită în exercitarea normală a dreptului subiectiv la liberă exprimare garantat de art. 10 din CEDO", în timp ce instanța de apel, exercitând controlul judiciar asupra acesteia, nu a făcut decât să îi confirme concluzia. În sfârșit, atunci când reclamă lipsa din hotărârea recurată a unei analize care să privească ingerințele în exercițiul dreptului prevăzut de art. 10 din Convenție, subordonată verificării dacă acestea sunt prevăzute de lege, dacă urmăresc un scop legitim și dacă sunt necesare într-o societate democratică, recurenții dovedesc că se află în eroare întrucât tocmai concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că pârâții nu au depășit marjele legitime ale dreptului lor la liberă exprimare, nu a determinat impunerea vreunei sanțiuni/restricții/ingerințe asupra acestei libertăți și, deci, nu a făcut necesară o astfel de analiză (în realizarea căreia ar fi fost mai degrabă interesați, eventual, intimații-pârâți). În consecință, se reține că decizia recurată este motivată în fapt și în drept, instanța de apel procedând la un examen efectiv al tuturor mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă prezentate de părți și încuviințate de instanță, în completarea analizei efectuate de instanța de fond, în ce privește aspectele considerate lacunare ori care nu au atins susținerile esențiale ale reclamanților - conformându-se, astfel, îndrumărilor deciziei de casare. Totodată, instanțele fondului au analizat din perspectiva principiilor stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, criteriile în baza cărora se acordă prevalență unuia dintre cele două drepturi fundamentale aflate în concurs - dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, având loc efectuarea propriu-zisă a exercițiului de punere în balanță relevant. Înalta Curte remarcă, de asemenea, că motivarea hotărârii atacate este coerentă, clară, lipsită de ambiguități și conduce în mod logic la soluția din dispozitiv, astfel că această motivare realizează exigentele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind neîntemeiat. - Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au caracter nefondat, după cum urmează. Este eronată critica de încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 255 C. proc. civ. (admisibilitatea probelor). Pe de o parte, în acest conținut, critica nu poate fi circumscrisă motivului de casare sus menționat, care are în vedere exclusiv cazurile de încălcare sau greșită aplicare a normelor de drept material în soluționarea cauzelor, iar nu a celor de drept procesual, cum sunt cele indicate prin critica recurenților, care stabilesc regulile în privința admisibilității probelor. Pe de altă parte, susținând această critică, recurenții nu invocă argumente apte a demonstra inadmisibilitatea probelor pe care instanța și-a sprijinit hotărârea, ci pretind că parte a acestora, respectiv că hotărâri judecătorești sau alte acte judiciare provenind din litigii purtate între părți, fiind emise ulterior evenimentelor supuse analizei instanței, nu ar fi putut fi avute în vedere în stabilirea existenței/verificării bazei factuale în privința afirmațiilor pretins denigratoare. În mod evident, critica este una prin care se tinde la înlăturarea din ansamblul probator al cauzei a probelor menționate, în privința cărora nu au fost indicate temeiuri de a fi considerate inadmisibile, în timp ce caracterul lor concludent și pertinent este în puterea de apreciere a instanței de apel, necenzurabilă pe calea recursului. Cât privește aptitudinea acestor înscrisuri - decizia nr. 2712/18.12.2020 și nr. 612/6.03.2019 ale Tribunalului Iași, respectiv rechizitoriul din dosarul penal nr. x/2018, finalizat cu condamnarea reclamantului C. la pedeapsa amenzii penale prin sentința penală nr. 1726/2023 a Judecătoriei Iași - de a constitui probe relevante în evaluarea bazei factuale a afirmațiilor pretins defăimătoare, nu ar putea fi contestată sau negată doar prin raportare la data emiterii lor, câtă vreme în conținutul acestora sunt evaluate fapte săvârșite/produse în perioada relațiilor conflictuale dintre părți (la data de 6.10.2018 și la data de la 18.11.2018) ce au precedat contextul emisiunii tv din 14.09.2019, instanța de apel reținând valoarea lor confirmatorie în privința actelor de violență despre care s-a făcut vorbire în emisiunea în cauză. - Este nefondată critica recurenților relativă la un pretins refuz al instanței de apel de a analiza condițiile răspunderii civile delictuale, refuz pe care îl deduc în mod forțat din considerentul prin care aceasta a stabilit că, în evaluarea cauzei, nu are de analizat legalitatea modului de obținere a înregistrării din care reieșea planul de separare a mamei de copilul său prin răpirea și deplasarea lui în afara țării (Siria), pus la cale de reclamanții B. și A., considerând suficientă evaluarea înregistrării și lipsa oricăror indicii că aceasta nu ar fi veridică (instanța subliniind că reclamanții s-au preocupat să denunțe circumstanțele în care a fost realizată înregistrarea, dar nu au contestat realitatea ei). Tot nefondat este criticată și legitimitatea utilizării respectivei înregistrări într-o emisiune tv ori în analiza bazei factuale a afirmațiilor pretins vătămătoare ale pârâților, pe care instanța o întreprinde în soluționarea cauzei, acuzându-se o încălcare a dispozițiilor art. 74 lit. b) și c) din C. civ. și utilizarea de către instanța de apel a unui raționament în sens invers etapelor necesar a fi parcurse pentru recunoașterea încălcării dreptului la viață privată pe care recurenții au acuzat-o în prezenta cauză. În alte cuvinte, potrivit recurenților, instanța ar fi trebuit să rețină cu prioritate că legiuitorul a reglementat și interzis interceptarea comportamentelor și discuțiilor private, că interceptarea unor discuții private nu poate fi făcută publică, că trebuia verificat dacă F. S.A. a cunoscut/trebuia să cunoască modul în care a fost făcută înregistrarea și dacă avea sau nu dreptul să o utilizeze pentru a o aduce la cunoștința publicului. Niciuna din aceste critici nu poate fi primită, observându-se că ceea ce se urmărește prin susținerea acestora este, practic, contestarea utilizării înregistrării în discuție drept bază factuală a evaluării legitimității dreptului pârâților la liberă exprimare în legătură cu subiectul dezvăluirilor, care a privit săvârșirea de către reclamanți a o serie de fapte considerate defăimătoare de către aceștia. Or, aceasta constituie tocmai esența cauzei litigioase deduse judecății. Atunci când acuză o inversare a etapelor necesar a fi parcurse pentru recunoașterea încălcării dreptului la viață privată, un refuz al instanței de examinare a condițiilor răspunderii civile delictuale în legătură cu realizarea înregistrării ori neacordarea priorității în observarea faptului că pârâții, în demersul lor, au utilizat informații aflate sub protectia art. 74 lit. b) și c) din C. civ. (punându-se accentul pe faptul că înregistrarea privea o discuție privată între B. și A., în spațiul privat reprezentat de locuința lor, care a fost captată de un terț, D.), recurenții pierd din vedere că tocmai conținutul și sensul reglementării legale, a cărei nesocotire ei o acuză, sunt cele care au determinat raționamentul și etapele de analiză parcurse de instanța de apel. Aceasta întrucât, așa cum rezultă din chiar conținutul dispozițiilor legale a căror încălcare o invoca recurenții, incidența prevederilor art. 74 intervine sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75 din C. civ. Potrivit art. 74 C. civ. "Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private (...)b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate în spațiu privat, fără acordul acesteia;" Iar potrivit art. 75 din același C. civ., "(1)Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2)Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune". Așadar, întemeiat chiar pe dispozițiile legale a căror încălcare recurenții o critică, se înțelege că nici dispozițiile art. 74 din C. civ. nu consacră de plano drept atingeri aduse vieții private interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin mijloace tehnice ori utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări, respectiv captarea ori utilizarea vocii unei persoane aflată în spațiul privat, fără acordul acesteia, ci astfel de acțiuni pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private doar dacă, subsecvent analizei pe care o implică dispozițiile art. 75 din C. civ., nu se stabilește că este vorba despre atingeri care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte ori despre un exercițiu al drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Or, analiza instanței de apel (ca și cea a tribunalului) este plasată exact în spectrul acestor verificări, a măsurii în care acțiunile pârâților se înscriu în limitele exercițiului dreptului la liberă exprimare, garantat prin art. 10 din CEDO, respectiv dacă pot fi considerate că au servit ori nu unui interes public, că au contribuit la dezbaterea unor probleme de ordin general pentru societate ori au avut ca unic scop doar satisfacerea unei curiozități a publicului, dacă au fost sau nu subordonate unui scop legitim, dacă au fost exercitate sau nu cu bună-credință, pentru ca, pe baza acestor elemente să se stabilească dacă acestea pot fi sau nu considerate ilicite și, deci vătămătoare cât privește drepturile a căror ocrotire au invocat-o reclamanții pe tărâmul art. 8 din CEDO. Întrucât concluzia dedusă în urma analizei sale a fost aceea că pârâții s-au manifestat în limitele exercițiului dreptului legitim la liberă exprimare (examinat în coordonatele jurisprudenței CEDO), folosind înregistrarea ca bază a unui subiect de interes general, iar emisiunea televizată ca mijloc de comunicare a acestor subiecte și de alarmare, de atragere a atenției și de informare a opiniei publice cu privire la evenimente de interes general vizând violența în familie (o problemă atât de actuală și de răspândită în societatea românească, în toate păturile ei sociale) și inacțiunea/lipsa de reacție a autorităților, că a existat o bază factuală a informațiilor comunicate - stabilită atât prin raportare la conținutul înregistrării, cât și al mai multor acte judiciare ce au tranșat conflicte de violență anterior petrecute între părți -, că toate aceste manifestări, acțiuni, comunicări au fost realizate cu bună-credință, instanțele de judecată nu au putut confirma, așa cum face posibil chiar art. 75 din C. civ., ca fiind ilicite atingerile/încălcările invocate de reclamanți în legătură cu dreptul acestora la viața privată. În alte cuvinte, la finalul analizei instanței de apel s-a stabilit că atingerile reclamate prin cererea de chemare în judecată nu constituie încălcări ale drepturilor ce s-a cerut a fi protejate - la identitate, la imagine, la demnitate și onoare -, ci atingeri permise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în exercițiul dreptului la liberă exprima garantat prin art. 10, ale cărui limite au fost statuate în jurisprudența instanței de drept european. Afirmația recurenților, în sensul că instanța ar fi trebuit să observe și să sancționeze înaintea oricărei analize încălcare dreptului lor la viață privată produsă prin înregistrarea incriminată și prin aducerea conținutului său în spațiul public, iar nu să o valorifice ca bază factuală a afirmațiilor pretins vătămătoare, contravine literei și spiritului reglementării a cărei încălcare aceștia o acuză, respectiv dispozițiilor art. 74 și 75 din C. civ., aceasta constituind parte a analizei care implica punerea în balanță a drepturilor aflate în conflict, cel la viață privată și cel la liberă exprimare. Propunerea recurenților de a privi cu îngăduință conținutul înregistrării și în registrul unor discuții private între persoane care - potrivit acestora - "În spațiul privat, intim (...) au dreptul să poarte orice fel de discuții, chiar șocante pentru public", dar fără să fi și transpus în fapt planul/discuția după emisiunea din 14.02.2019, spre a impune protejarea lor, iar nu folosirea în mod defăimător a respectivei conversații, nu poate fi primită. În primul rând, trebuie reamintit că judecata în recurs este una care urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.); judecata în recurs este una pe tărâmul faptelor trecute, astfel cum au fost acestea receptate de părți și evaluate de instanțe. Prin urmare, în recurs, nu s-ar putea da alte conotații unor fapte care au determinat ori influențat conduitele părților în litigiu și în raport de care s-au realizat evaluări de către instanțele devolutive. În al doilea rând, importanța, seriozitatea și stringența subiectului la care se referea înregistrarea n-ar putea fi azi minimalizate doar pentru că participanții la conversația înregistrată nu au și dus la îndeplinire planul lor ulterior datei la care a avut loc emisiunea (14.02.2019), când acesta a fost tocmai scopul urmărit de pârâta D. prin realizarea înregistrării, participarea la emisiune, popularizarea conținutului său ori prin consimțirea la publicarea de articole în ziar pe această temă. De altfel, litigiul de față nu este nici primul și nici singurul care a evaluat importanța și stringența cuvenite subiectului la care se referea înregistrarea (planificarea răpirii copilului celor doi foști soți). În acest sens, Înalta Curte are în vedere că Tribunalul Iași, prin decizia civilă definitivă nr. 612/6.03.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 (anterioară hotărârii de primă instanță din prezenta cauză), a încuviințat pe cale de ordonanță președințială stabilirea provizorie a domiciliului copilului minor la mamă până la soluționarea procesului de divorț cu nr. x/2018 purtat între soți, reținând obstrucționarea exercițiului firesc al drepturilor părintești ale mamei față de minoră (în vârstă de 1 an la acea dată) de către reclamantul C., dar și întrucât a apreciat că "Din conținutul conversației purtate de părinții intimatului-pârât rezultă cu certitudine intenția acestora de a răpi fetița". În sfârșit, în al treilea rând, poziția recurenților față de această înregistrare și conținutul său nu ar putea fi împărtășită întrucât tinde să acrediteze ideea că, în mod obișnuit și firesc, în mediul lor privat, oamenii poartă conversații pe teme diverse al căror conținut apare ca șocant pentru public, ceea ce constituie o denaturare, o exagerare și, în tot cazul, o îndepărtare de la standardul social al unei persoane normale, obișnuite. Cât timp F. S.A. nu este nici instanță de judecată și nici organ de anchetă, nu se impunea ca aceasta să manifeste o preocupare specială în verificarea legitimității realizării înregistrării, care a devenit subiect de dezbatere pe teme de interes social a emisiunii găzduite, așa cum s-a reținut, în condițiile în care înseși prevederile art. 38 din Decizia nr. 187/2006 a Consiliului Național al Audiovizualului invocate în critica recurenților permit difuzarea de imagini și sunete înregistrate cu microfoane și camere de luat vederi ascunse atunci când materialele astfel obținute nu puteau fi realizate în condiții normale, iar conținutul lor prezintă un interes justificat pentru public, ceea ce, în analiza sa, instanța de apel a reținut că este o condiție întrunită. Pe de altă parte, așa cum pertinent reține instanța de apel, baza factuală la care trebuie să se raporteze instanța atunci când verifică limitele dreptului la exprimare nu trebuie să aibă aceeași forță probantă ca aceea care ar putea fi dedusă în fața unei instanțe de judecată (dublată simultan de mijloacele de probă aflate la dispoziția acesteia în sancționarea unei infracțiuni) și nici să se fundamenteze pe o hotărâre penală de condamnare, ci, trebuie să fie rezonabilă și să fie în măsură să susțină afirmațiile apreciate de reclamanți ca aducând atingere drepturilor proprii; instanța civilă nu are de analizat legalitatea modului de obținere a înregistrării din care reieșea planul reclamanților de separare a mamei de copilul său, fiind suficientă înregistrarea în sine și lipsa oricăror indicii că aceasta nu ar fi veridică; în procesul civil, verificarea bazei factuale se realizează mai puțin restrictiv, fiind importantă realitatea faptelor afirmate astfel încât să se poată stabili dacă persoana în cauză a acționat cu bună credință. Raportat la acest standard al probațiunii, consacrat în jurisprudența CEDO și utilizat în soluția sa de instanța de rejudecare, se reține că nici intimata-pârâtă S.C. F. S.A. nu putea fi ținută altfel decât a se asigura în legătură cu materialul difuzat în emisiunea din 14.09.2019, ca subiectul acestuia să se înscrie în tematica emisiunii, să privească probleme de interes general și să se bazeze în mod rezonabil pe elemente de fapt apte să susțină afirmațiile/subiectele discutate. Având în vedere faptul că reclamantul C. a fost chiar condamnat în primă instanță pentru fapte de violență exercitate asupra fostei sale soții, pârâta D., instanța de apel a stabilit că a existat o bază factuală suficientă care dovedește că faptele prezentate în cadrul emisiunii erau reale. Curtea de Strasbourg a reținut că din cauza "îndatoririlor și responsabilităților" inerente exercitării libertății de exprimare, garanția oferită de articolul 10 jurnaliștilor în ceea ce privește raportarea la chestiuni de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună credință și pe o bază factuală exactă și ca să furnizeze informații "fiabile și precise" în conformitate cu etica jurnalismului (Bergens Tidende și alții v. Norvegia, 2000, § 53; Goodwin v. Regatul Unit, 1996, § 39; Fressoz și Roire v. Franța [GC], 1999, § 54). În cauza Kasabova v. Bulgaria, 2011, Curtea Europeană a considerat că acuzațiile din presă nu pot fi puse pe picior de egalitate cu cele formulate în cadrul procedurilor penale. De asemenea, instanțele învestite cu soluționarea unei cauze în care se invocă depășirea limitelor libertății de exprimare nu se pot aștepta ca cei acuzați să acționeze ca procurorii publici și nici să dezlege cauza prin raportare la împrejurarea că organele de urmărire penală aleg să formuleze acuzații penale împotriva persoanei vizate de afirmațiile pretins vexatorii și reușesc să obțină condamnarea acesteia (§ 62; a se vedea, de asemenea, Bozhkov v. Bulgaria, 2011, § 51; Rumyana Ivanova v. Bulgaria, 2008, § 39). De asemenea, în cauza Kasabova/Bulgaria, 2011, Curtea a statuat că "prezumția de falsitate" poate fi considerată ca inhibând în mod nejustificat publicarea de materiale a căror veridicitate poate fi dificil de stabilit în fața unei instanțe, de exemplu din cauza lipsei de probe admisibile sau a cheltuielilor aferente. Curtea a subliniat că răsturnarea sarcinii probei operată de această prezumție face ca instanțele să acorde o importanță deosebită examinării foarte atente a probelor prezentate de pârât, pentru a nu face imposibilă răsturnarea acestora și apărarea adevărului (Kasabova v. Bulgaria, 2011, §§ 59-62). Aceasta a considerat că jurnaliștii pot fi scutiți de obligația de a dovedi adevărul faptelor invocate în publicațiile lor și de a evita condamnarea prin simpla demonstrație că au acționat în mod corect și responsabil [§ 61; a se vedea, de asemenea, Wall Street Journal Europe Sprl și alții v. the United Kingdom (dec.), 2009; Radio France și alții v. France, 2004, § 24; Standard Verlags GmbH și Krawagna-Pfeifer v. Austria, 2006, §§ 16, 30 și 57] În consecință, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că standardul probei faptelor imputate prin materialele considerate vexatorii de către reclamanți, a fost respectat de către S.C. F. S.A. (plasată în poziția jurnaliștilor), cea care a difuzat materialul pe care s-au sprijinit afirmațiile p