ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 479/2025

Obiectul cauzei Prin cererea principală înregistrată la data de 05.08.2021 la Tribunalul Iași, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei de 55.000 RON reprezentând despăgubiri materiale, cu dobânda legală, până la achitarea efectivă și indexarea cu indicele inflației; - obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro (echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective) reprezentând daune morale și indexarea cu indicele inflației; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2834 din data de 18 noiembrie 2022, Tribunalul Iași a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului A. daune materiale în cuantum de 10.660 RON, reprezentând onorariul avocatului ales în dosarul penal nr. x/2016 și y/2016*, indexate cu indicele de inflație de la data plății și dobânda legală calculată de la data pronunțării prezentei sentințe și până la achitarea efectivă. A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului A. daune morale în valoare de 10000 euro sau echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective a despăgubirii, indexată cu indicele de inflație de la data plății. S-au respins restul pretențiilor reclamantului. A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului A. cheltuieli de judecată de 100 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru pentru cererea de acordare a daunelor morale, 638 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru pentru cererea de acordare a daunelor materiale, proporțional culpei procesuale reținute în sarcina pârâtului și suma de 1500 RON, reprezentând contravaloarea onorariului avocatului ales, proporțional culpei procesuale reținute în sarcina pârâtului.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 464 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței civile nr. 2834/2022, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă în data de 18.11.2022, sentință pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor. A respins, ca nefondată, cererea accesorie formulată de intimatul A. având ca obiect obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 464 din 26 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei curții de apel, recurate, considerând că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susține că, în mod greșit, s-a constatat faptul că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite și că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă exclusiv pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, astfel cum acestea sunt definite prin art. 538-539 C. proc. pen. Consideră că achitarea persoanei trimise în judecată echivalează cu producerea unei erori în momentul inculpării, astfel că statul nu poate fi exonerat de răspundere în acest context. Învederează recurentul că și motivarea instanței în sensul neîndeplinirii în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale este greșită și dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 C. civ. Se mai critică și greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 276 C. proc. pen., atunci când s-a reținut că obligația de restituire a cheltuielilor judiciare în favoarea celui achitat subzistă doar în măsura în care soluția de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităților judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită. Or, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a acestuia, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar ulterior achitat în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligația de garanție ce revine statului și pe rațiuni de interpretare și aplicare echitabilă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen.. Sub acest aspect se invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - deciziile civile nr. 856/17.05.2023 și nr. 849/13.04.2022.

Apărările formulate în cauză În data de 14 februarie 2024, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că prezentul demers judiciar nu a fost întemeiat pe existența unei erori judiciare, astfel că, în mod corect, s-a apreciat de către instanța de apel că soluția de achitare, dispusă ca urmare a neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, nu este aptă să producă o încălcare a drepturilor subiective ale recurentului-reclamant. Consideră că o eventuală culpă a statului, raportat la conduita autorităților sale judiciare, poate fi reținută doar atunci când, în desfășurarea procesului, au fost încălcate procedurile legale, iar acest fapt a fost constatat explicit, în condițiile legii. Conchizând, susține intimatul că recurentul-reclamant nu poate solicita atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, atâta timp cât fapta penală nu a existat în materialitatea ei. Cât privește obligația de restituire a cheltuielilor de judecată, aceasta subzistă doar în măsura în care soluția de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităților judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 05 august 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Ca urmare a cererii de repunere a cauzei pe rol, formulate de recurentul-reclamant, a fost stabilit un nou termen de judecată în dosar, pentru data de 26 februarie 2025, când instanța a și rămas în pronunțare asupra recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea civilă dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, reclamantul a pretins despăgubiri materiale reprezentate de sporurile salariale neîncasate, cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal nr. x/2016 și y/2016* al Tribunalului Iași, cheltuieli de transport, contravaloarea prejudiciului generat de deprecierea valorii autoturismului asupra căruia a fost instituit sechestru asigurător și a costurilor pentru depozitarea armelor deținute de acesta, dar și daune morale decurgând din procedura penală demarată de Statul Român împotriva sa, care a durat 4 ani și s-a finalizat cu o soluție definitivă de achitare, prin care i-ar fi fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea și reputația profesională, precum și viața privată și sănătatea. Temeiul de drept indicat de către reclamant a fost reprezentat de dispozițiile art. 1349, 1357, 1358, 1381 și 1385 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală și obiectul reparației, de prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, care reglementează reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare, precum și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care se recunoaște dreptul la libertate și siguranță. În susținerea capătului de cerere referitor la daunele materiale, a precizat reclamantul că solicită restituirea parțială a sporurilor salariale care se acordau peste salariul de bază, de care a fost privat ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, și care nu au fost achitate de IPJ Iași; diferența dintre valoarea de piață a autoturismului de la momentul indisponibilizării lui și cea de la momentul ridicării sechestrului asigurător; a costurilor pentru depozitarea armelor în privința cărora i-a fost suspendat dreptul de folosire; precum și cheltuielilor judiciare efectuate în cadrul procesului penal, constând în onorariu de avocat și contravaloarea transportului pentru prezentarea la cele 60 de termenele de judecată. Cât privește daunele morale, acestea au fost justificate de reclamant din perspectiva afectării vieții personale și a imaginii pe care și-a creat-o în mediul profesional, stigmatizarea la care a fost supus, denigrarea în presa publică, în care a fost prezentat ca un infractor periculos, pe rețelele sociale primind cele mai jignitoare mesaje, atitudini care i-au creat grave probleme de sănătate, pentru care am fost nevoit să se trateze la spitalul militar. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocate de pârât prin întâmpinare, și a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., fiind obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului daune materiale în cuantum de 10.660 RON, reprezentând onorariul avocatului ales în dosarul penal nr. x/2016 și y/2016*, indexate cu indicele de inflație de la data plății și dobânda legală calculată de la data pronunțării prezentei sentințe și până la achitarea efectivă, precum și la plata daunelor morale în valoare de 10.000 euro sau echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective a despăgubirii, indexată cu indicele de inflație de la data plății. A reținut prima instanță a fondului că cererea cu a cărei soluționare a fost învestită este întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale de drept comun și că atât timp cât acțiunea reclamantului nu este întemeiată nici pe ideea săvârșirii unei erori judiciare și nu privește nici repararea prejudiciului rezultat din privarea de libertate, nelegală sau legală, după caz, raportul dintre norma generală (art. 1349 și urm. C. civ.) și cea specială (art. 538 și 539 C. proc. pen.) nu prezintă relevanță. Relativ la daunele morale solicitate, în acord cu jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și art. 52 alin. (3) din Constituția României, a apreciat că statul poate fi ținut să răspundă pentru "netemeinicia acuzației penale", aceasta fiind, singură, prin ea însăși, în măsură să dea naștere unui drept la despăgubiri, întrucât, în caz contrar, nu ar fi acordată nicio valoare soluției de achitare. Cât privește întinderea daunelor, tribunalul a apreciat că o despăgubire de 10.000 euro respectă principiul proporționalității prejudiciului cu despăgubirea acordată și cu principiul echității. Cât privește categoria daunelor materiale, Tribunalul Iași a apreciat în sensul necesității includerii în această categorie și a cheltuielile de judecată pe care partea le-a suportat pe parcursul procesului penal. Astfel, constatând că sunt probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 10.660 RON, reprezentând onorariul avocatului ales în dosarul penal nr. x/2016 și nr. y/2016*. Cu privire la suma de 3.000 euro, reprezentând diferența dintre valoarea autoturismului de la momentul instituirii sechestrului asigurător și cea de la momentul ridicării respectivei măsuri, a constatat că reclamantul nu a dovedit caracterul cert al acestui prejudiciu. Cu referire la sumele de 1.675 RON și de 788 RON, tribunalul reține că acestea reprezintă costuri de depozitare a armelor la armurier și cotizațiile datorate de reclamant în calitate de membru al unei asociații, astfel încât acestea ar fi fost datorate și în lipsa faptei prejudiciabile invocate. Suma de 4.000 RON, solicitată de reclamant cu titlu de cheltuieli de transport nu a fost acordată de tribunal, instanța constatând că aceste cheltuieli nu au fost probate, iar sumele reprezentând sporuri neîncasate, estimate de reclamant la 20.000 RON, a apreciat că trebuie suportate de către angajator, iar nu de către pârâtul din prezenta cauză. Împotriva sentinței civile nr. 2834/2022 a Tribunalului Iași a declarat apel doar pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, astfel că toate aspectele referitoare la legalitatea și temeinicia soluției de respingere a daunelor materiale constând în deprecierea valorii autoturismului, costurile pentru depozitarea armelor, cheltuielile de transport și sporurile neîncasate au rămas stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârea primei instanțe a fondului. Prin decizia civilă nr. 464 din 26 octombrie 2023, recurată, Curtea de Apel Iași a infirmat soluția dată de prima instanță, schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată. A reținut curtea de apel că o răspundere a statului, întemeiată pe dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., privind răspunderea civilă delictuală,nu poate fi exclusă de plano, doar pentru că reclamantul nu a invocat săvârșirea unei erori judiciare, în condițiile în care nu solicită repararea prejudiciului rezultat din privarea de libertate, legală sau nelegală, în temeiul art. 538-539 C. proc. pen., însă, a apreciat că atragerea răspunderii civile delictuale a statului se poate dispune doar atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute în acest sens de lege, respectiv existența unei fapte delictuale, a prejudiciului, vinovăției și a legăturii de cauzalitate care trebuie să existe între acestea. Analizând criticile din calea de atac a apelului, cu a cărui soluționare a fost învestită, Curtea de Apel Iași a apreciat că, în speță, nu este îndeplinită, în primul rând, cerința existenței unei fapte ilicite, ca primă condiție în aplicarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.. Întrucât o procedură judiciară finalizată prin achitare pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu (instanța penală reținând, însă, că fapta există în materialitatea sa), nu poate fi calificată ca fiind contrară legilor sau bunelor moravuri, astfel încât să se producă o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului. În ceea ce privește daunele materiale solicitate, cele constând în contravaloarea onorariilor de avocat achitate de reclamant în cursul soluționării dosarului penal nr. x/2016, în vederea beneficierii de asistență juridică, instanța de apel a constatat că prin dispozițiile art. 272-276 C. proc. pen. se reglementează modalitatea în care sunt suportate cheltuielile judiciare generate de procesul penal și că, deși textul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. arată că, în celelalte cazuri (cele nereglementate prin alin. (1)-(5) instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile, norma nu ar implica imputarea cheltuielilor suportate de inculpat în procesul penal subiectului activ al acțiunii penale, și anume Statului Român. A reținut că, atât timp cât s-a pronunțat o soluție de achitare pentru existența unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., iar organul judiciar a parcurs în mod legal etapele de examinare a dosarului constituit, a legalității actelor întocmite în cursul urmăririi penale, precum și a aptitudinii probelor de a contura nevinovăția/vinovăția penală, aceste cheltuieli legate de asigurarea apărării inculpatului în procesul penal nu pot fi imputate statului. Un prim motiv de recurs invocat de recurentul vizează posibilitatea atragerii răspunderii civile patrimoniale a statului, pentru alte cazuri decât acelea în care prejudiciile au fost cauzate prin erori judiciare. S-a susținut că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală a statului, precum și că, în mod nelegal, s-ar fi reținut că soluția de achitare, prin ea însăși, nu este susceptibilă în toate cazurile de reparație. Critica, deși subsumabilă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în situația prevăzută de art. 539 din C. proc. pen., și confirmată și prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, s-a statuat în sensul că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..". Însă, ceea ce ignoră recurentul este că, așa cum corect au reținut instanțele fondului, acesta nu a solicitat atragerea răspunderii statului în temeiul normei speciale, neinvocând existența unei erori judiciare, ci a pretins daunele morale nu pentru soluția de achitare dispusă în procesul penal, ci pentru că, în cursul și după finalizarea procesului penal, i-a fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea, viața privată și reputația profesională. Or, aceste valori nu sunt ocrotite nici prin dispozițiile art. 538, 539 C. proc. pen. și nici prin art. 52 alin. (3) din Constituție, neexistând normă specială care să reglementeze răspunderea statului pentru atingeri aduse resepctivelor drepturi nepatrimoniale, sens în care, în speță, devin incidente normele dreptului comun, cum corect au reținut instanțele fondului. Așadar, referitor la cadrul procesual și limitele în care a fost învestită instanța, se constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri morale pentru atingerea adusă onoarei și demnității sale, din perspectiva formulării împotriva acestuia a acuzației penale și anchetarea timp de câțiva ani, finalizată cu soluția de achitare, temeiul juridic al acțiunii fiind reprezentat de dispozițiile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală. În acest context factual, este necesară verificarea întrunirii în speță a cerințelor impuse de dispozițiilor art. 1349 C. civ., care prevăd că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: existenta unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită în doctrină și jurisprudență ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului noțiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1. Procedând la analiza acestei prime condiții pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat corect că nu se impută organelor de urmărire penală o conduită ilicită, nesocotirea unor norme legale privind desfășurarea procesului penal ori săvârșirea unor fapte concrete cu caracter ilicit, iar cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu pot constitui, în sine, o faptă ilicită, atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, neprezentând nicio abatere de la normele procedural penale. Recurentul, bazându-se pe o lezare a drepturilor sale nepatrimoniale, dedusă din soluția de achitare dispusă de instanța de judecată, nu a invocat niciun fel de activități concrete săvârșite de pârât, care să poată fi analizate din perspectiva existenței unei fapte ilicite, limitându-se a susține că acesta a fost cercetat, deși era nevinovat de faptele penale imputate. În acest sens, se reține că nu se invocă o anume atitudine/acțiune a organelor de cercetare penală, care, în exercitarea atribuțiilor funcției și în limitele permise de lege, au efectuat cercetarea penală și au dispus trimiterea acestuia în judecată, sens în care nu poate fi calificată ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit, jurisprudența statuând că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive de achitare a reclamantului, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată. Mai mult, critica recurentului că a fost cercetat și expus publicului larg ca autor al unor fapte penale nu este fondată, în condițiile în care statul nu răspunde pentru modul în care mass-media prezintă publicului anumite aspecte din dosarele penale, neputându-se institui o răspundere generală a statului, nelimitată și necondiționată, în astfel de situații. Se reține că pentru modul în care jurnaliștii au înțeles să redea circumstanțele cauzei (acuzațiile din dosarul penal, starea de fapt reținută de organele de anchetă penală) răspunderea aparține acestora, în condițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, iar o răspundere a organului de urmărire penală ar fi putut fi luată în discuție numai sub rezerva dovedirii transmiterii de informații din dosarul penal în faza nepublică a urmăririi penale ori a realizării de comunicate cu încălcarea prezumției de nevinovăție sau care să conțină date neadevărate, aspecte nedovedite în speță. Raportat la situația de fapt corect reținută, se observă că instanța de apel a apreciat judicios că, atât timp cât nu se reclamă o acțiune/inacțiune ilicită a organelor de urmărire penală, nu se poate reține, sub nicio formă, caracterul ilicit al urmăririi penale și trimiterii în judecată a reclamantului. Pe de altă parte, contrar argumentelor recurentului, nici soluția de achitare nu presupune, prin ea însăși, o confirmare a unei exercitări abuzive a atribuțiilor de către organele de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât pentru achitarea reclamantului a fost necesară administrarea unui probatoriu complex, pe baza căruia s-a pronunțat această soluție. Prin urmare, raportat la cele prezentate, se reține ca fiind nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea soluției instanței de apel în legătură cu solicitarea de acordare a daunelor morale. Analizând în continuare motivele de recurs, se constată că sunt, însă, întemeiate criticile referitoare la soluția de respingere a pretențiilor de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, în care a fost cercetat sub acuzația săvârșirii infracțiunii de instigare la abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., dar în legătură cu care a fost achitat. Recurentul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal în temeiul răspunderii civile delictuale, instanța de apel respingând aceste pretenții întrucât a apreciat că nu există fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului. Fără a infirma justețea acestor statuări ale instanței de apel în privința inexistenței unei culpe a statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă față de reclamant, finalizată cu o soluție de achitare (pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în privința faptei de instigare la abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit), Înalta Curte apreciază însă că, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În orice caz, nu acesta poate fi sensul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile". Astfel, art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. De aceea, în absența unei soluții legale contrare și în virtutea principiului echității, se înțelege că aceeași soluție legală, consacrată expres prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., trebuie să funcționeze ori să fie valabilă și în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligația de plată a cheltuielilor judiciare, față de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale în instanță (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stabilirea unei astfel de obligații nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare, ceea ce nu poate fi acceptat, după cum s-a arătat anterior. În cauză, astfel cum reiese din materialul de urmărire penală aflat la dosar, dar și din cuprinsul sentinței penale nr. 23/10.01.2020, pronunțate de Trbunalul Iași în dosarul nr. x/2016, cum corect a observat și prima instanță, cheltuielile judiciare efectuate de reclamant au fost provocate de examinarea din oficiu a actelor în procesul penal exercitat din oficiu de organele de urmărire penală. În atare situație, Statul, ca subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Așadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligația de garanție ce revine statului și pe rațiuni de interpretare și de aplicare echitabilă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen. De aceea, se impune ca soluționarea pretențiilor reclamantului, privitoare la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora, obligația de garanție care revine Statului Român, în calitatea sa de titular al acțiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni și în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (5)- (6) C. proc. pen. și de art. 451 - 455 C. proc. civ. În considerarea acestor motive, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limita celor mai sus arătate, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea pretențiilor vizând restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, la aceeași instanță de apel, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei, care nu contravin prezentei hotărâri.