ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 29 noiembrie 2017, sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata, cu titlu de despăgubiri, a următoarelor sume: 904.359,50 RON, reprezentând daune materiale (cheltuieli de judecată – onorarii de avocat – ocazionate de desfășurarea procesului penal); 784.000 euro – echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, reprezentând daune materiale (contravaloarea drepturilor salariale nete neîncasate, pentru durata celor 56 de luni calendaristice ale mandatului de președinte al ASF); 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale (reparația morală pentru privarea de libertate în perioada 25.02-26.02.2014 și, respectiv, 4.03-8.09.2014); dobânda legală la sumele precizate mai sus, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a acestor sume; a solicitat, de asemenea, obligarea aceluiași pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procedurii judiciare în cauza de față. Prin cererea modificatoare din 11 aprilie 2018, reclamantul a precizat valoarea despăgubirilor materiale, solicitate inițial, la suma de 9.704.896 RON (reprezentând drepturi salariale de care a fost privat pe parcursul celor 56 de luni), rezervându-și dreptul de a majora această sumă în funcție de relațiile comunicate de ASF și de evoluția cursului leu-euro, sumă la care a solicitat să se aplice dobânda legală de la data sesizării instanței și până la data plății efective, menținând, totodată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlu de despăgubiri morale; prin aceeași cerere, reclamantul a renunțat la cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului penal, pe care a înțeles să le solicite pe cale separată.

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 2506 din 28 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 1053A din 5 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2506 din 28 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor. A schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea, obligându-l pe pârât la plata către reclamant a sumei de 310.562,56 RON, reprezentând contravaloarea drepturilor salariale nete aferente perioadei 04.03.2014-08.09.2014 și a sumei de 75.000 RON, reprezentând daune morale. L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor menționate anterior, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29.11.2017, până la data achitării integrale a acestora. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Recursurile Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. 4.1. Recursul reclamantului A. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut că, prin motivarea deciziei recurate au fost încălcate normele de drept material aplicabile în materia reparării prejudiciului. În acest sens, a arătat că instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 1381 și art. 1385 C. civ., care stabilesc repararea integrală a prejudiciului material cauzat prin fapta ilicită, stabilind greșit modul de formare a prejudiciului material suferit de recurent, considerând că există distincție între prejudiciul suferit în perioada arestării preventive și cel format ulterior, pe care prezenta procedură nu este aptă să îl acopere. A susținut că prejudiciul material s-a produs în momentul pierderii mandatului de președinte al ASF, ca urmare a arestării preventive, întinderea sa concretizându-se ulterior. A arătat că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 539 C. proc. pen., care au fost interpretate restrictiv, deși reglementarea impune repararea pagubei fără vreo limitare. Instanța de apel a aplicat greșit art. 540 C. proc. pen., care oferă criterii de orientare pentru stabilirea despăgubirilor pentru prejudicii morale și a încălcat considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale și prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Recurentul a susținut că, la momentul arestării preventive a fost constrâns să demisioneze din funcția de președinte al ASF, aspect ce a fost reținut corect în decizia recurată, iar prejudiciul care s-a produs instantaneu, iar nu continuu, este reprezentat de pierderea unui drept – acela de a îndeplini mandatul până la finalul termenului de 5 ani pentru care a fost numit de Parlament. A arătat că suma totală a remunerațiilor pe care le-ar fi primit până la finalul mandatului, în cuantum de 3.474.039 RON, ține de întinderea prejudiciului și de caracterul său cert, între prejudiciu și fapta ilicită existând legătură de cauzalitate. A învederat că arestarea nu a generat o împiedicare temporară a exercitării funcției, astfel încât să se creeze un prejudiciu doar pentru perioada în care măsura a fost în vigoare, întrucât, după încetarea arestării preventive nu mai exista posibilitatea reluării mandatului, Parlamentul desemnând o altă persoană care să ocupe funcția deținută. Instanța de apel a reținut că, pe temeiul art. 539 C. proc. pen., reclamantul poate recupera doar suma care corespunde perioadei arestării, restul prejudiciului material putând fi, eventual, solicitat în baza altui temei legal. A arătat că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. reprezintă temeiul special pentru atragerea răspunderii statului în cazul în care fapta ilicită este arestarea, motiv pentru care orice acțiune întemeiată, eventual, pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale ar fi inadmisibilă, jurisprudența fiind constantă în acest sens. Susține că arestarea este fapta ilicită unică ce a determinat pierderea mandatului, prejudiciul acoperind cele 56 de luni de mandat neexercitat. Recurentul a afirmat că instanța de apel s-a raportat greșit la prevederile art. 540 C. proc. pen. în ceea ce privește repararea prejudiciului material, interpretându-l astfel încât să limiteze paguba ce poate fi recuperată în temeiul art. 539 C. proc. pen.. A apreciat că art. 540 alin. (1) C. proc. pen. este impropriu pentru analiza prejudiciului material suferit de persoana arestată, în condițiile în care regulile pentru determinarea și repararea integrală a prejudiciului material sunt prevăzute de C. civ., iar acest articol reținut de instanță trebuia interpretat ca oferind criterii exemplificative pentru cuantificarea și repararea prejudiciului moral. A menționat că normele conținute de art. 539 alin. (1) C. proc. pen. prevăd dreptul persoanei private nelegal de libertate la repararea pagubei, fără o limitare cu privire la întinderea pagubei ce poate fi reparată, context în care art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi interpretat în sensul în care întinderea prejudiciului creat prin arestare să fie strict cea care s-a manifestat în perioada privării de libertate, cu excluderea prejudiciului care devine cert ulterior. A arătat că, prin decizia CCR nr. 136/2021 s-a constatat că în Constituția României s-a conferit un standard mai ridicat de protecție pentru persoanele arestate și ulterior achitate, decât art. 5 din CEDO, manifestat prin asumarea de către stat a răspunderii pentru situațiile în care limitează libertatea individuală, acesta trebuind să repare, prin acordarea despăgubirilor, consecințele încălcării libertății individuale. Răspunderea în această materie este obiectivă, temeiul răspunderii fiind cel general din cadrul răspunderii civile delictuale, art. 539 C. proc. pen. neputând fi interpretat în sensul limitării sale, pentru că o atare limitare ar face ca protecția oferită de Constituție să fie iluzorie. 4.2. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s-a reținut că în prezenta cauză își găsesc incidența dezlegările date de Curtea Constituțională prin decizia nr. 136/2021, urmând, astfel, a se recunoaște apelantului dreptul la repararea prejudiciului produs prin privarea nedreaptă de libertate, în condițiile în care s-a făcut referire în mod constant la aplicarea limitativă a art. 539 C. proc. pen., ca urmare a pronunțării deciziei ÎCCJ nr. 15/2017 și la faptul că, în lipsa înlăturării interpretării date prin această decizie, protecția oferită de CEDO este iluzorie, întrucât nu există o cale prin care persoanele prejudiciate să își poată realiza dreptul la despăgubiri. Recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 5 din Convenție și la art. 9 și art. 539 C. proc. pen., arătând că ultimul articol invocat este o aplicație particulară a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparație pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârșită în cursul procesului penal, independent de modul de finalizare a procesului. A învederat că art. 539 C. proc. pen. se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenție, precum și cu art. 9 C. proc. pen., subliniind că art. 5 paragr. 5 din Convenție garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare paragr. 1-4 ale aceluiași articol. Recurentul a invocat jurisprudența CEDO și a arătat că dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragr. 5 este direct și strict condiționat de stabilirea unei detenții/arestări nelegale, condiție ce rezultă chiar din redactarea normei. A susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție întrucât, în speță, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice având în vedere că, de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei CCR nr. 136/2021, Parlamentul nu a pus în acord prevederile neconstituționale cu Constituția. Recurentul a afirmat că, prin decizia CCR anterior menționată nu s-a constatat ca fiind neconstituționale și dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., ce au conținut identic cu cele ale art. 539 din același act normativ și, în consecință, instanțele sunt ținute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material/moral în raport de condițiile impuse de art. 9 C. proc. pen., care constituie norma generală. A învederat că nelegalitatea măsurilor preventive poate fi stabilită fie de instanța penală, fie de instanța civilă, în acest ultim caz numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen. Cu referire la jurisprudența CEDO, a arătat că acea condiție a legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, iar legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragr. 2, 3 și 4 ale art. 5, garanții reglementate și în dreptul intern de C. proc. pen. și care, în speță, au fost respectate. Recurentul a mai susținut că, și în ipoteza în care se reține că, în speță, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. își produc în continuare efectele, instanța de apel a admis, în mod greșit, chiar și în parte, capătul de cerere vizând pretențiile materiale, reținând că demisia a fost consecința unor constrângeri impuse reclamantului și nu manifestarea liberei voințe a acestuia. A invocat dispozițiile art. 81 din Legea nr. 53/2003, republicată, art. 8 și art. 12 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară și a arătat că situația invocată de reclamant nu poate fi pusă sub semnul egalității cu cea generată de concedierea legală în virtutea condamnării, urmată de pierderea drepturilor de natură salarială la care ar fi fost îndreptățit dacă ar fi urmat o achitare definitivă. A susținut că, în speță, raporturile de muncă au încetat în condițiile stipulate de art. 12 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012, respectiv prin demisie, ca act unilateral al celui care înțelege să plece din unitate pe baza unei motivații personale. Recurentul a subliniat că a fost voința reclamantului să înceteze raporturile de muncă cu angajatorul, iar nu inițiativa acestuia din urmă, iar la momentul depunerii demisiei de către reclamant nu se putea vorbi despre o imposibilitate definitivă de exercitare a mandatului, în accepțiunea tezei a II-a a art. 11 din O.U.G. nr. 93/2012. A arătat că nu se poate susține că reclamantul a fost obligat să își dea demisia, aceasta reprezentând un act juridic unilateral prin care s-a desistat voluntar de sursa veniturilor lunare, în condițiile în care nu survenise o inițiativă a ASF către Parlament în sensul revocării sale din funcție, iar numirea în funcție nu îi conferea acestuia garanția faptului că, pe parcursul mandatului, nu vor surveni modificări de natură a face aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. c) și d) din O.U.G. nr. 93/2012. A afirmat că instanța de apel a dat eficiență declarațiilor martorilor audiați și a apreciat că suma de 75.000 RON reprezintă o satisfacție echitabilă și rezonabilă având în vedere calitatea reclamantului la momentul luării măsurii privative de libertate, compromiterea imaginii pe care o avea în societate, dezechilibrul emoțional și afectarea stării de sănătate. A considerat că Statul român nu poate fi ținut răspunzător pentru mediatizarea cazului reclamantului, neavând rolul de a cenzura informațiile apărute, întrucât ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut de art. 10 paragr. 1 din CEDO și Constituția României. A citat dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție și a arătat că, în cazul în care reclamantul se considera prejudiciat de informațiile publicate în presă cu referire la persoana sa, avea liberul acces la justiție pentru angajarea răspunderii celor care ar fi depășit limitele libertății de informare. Cu referire la o decizie de speță a Curții de Apel București și o decizie CEDO, a arătat că nu se poate aprecia că publicarea unor anumite articole în presă legate de ancheta penală desfășurată împotriva reclamantului constituie o încălcare la respectarea vieții private, întrucât ar însemna că, în nicio situație, presa nu ar trebui să publice informații ce țin de efectuarea unor acte de cercetare penală, mai ales în cazuri de corupție. În decizia CCR nr. 179/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. s-a reținut că procedura specială prevăzută de articolul menționat vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu drepturi fundamentale ale omului pentru a căror lezare este necesară invocarea art. 252, art. 253 C. civ. sau a art. 8 din CEDO. A arătat că nu au fost aduse dovezi precum înscrisuri sau raport de expertiză medico-legală pentru a contura un prejudiciu moral derivat din agravarea stării de sănătate a reclamantului, declarația de martor avută în vedere de instanța de apel fiind insuficientă pentru atestarea unor afecțiuni medicale dobândite ca urmare a măsurilor dispuse în cauza penală sau a agravării unora preexistente. Simpla mărturie a unei persoane, chiar dacă este medic (prietenă de familie) nu poate suplini opinia unui specialist sau a medicului curant. Instanța de apel a dat eficiență susținerilor reclamantului ce se regăsesc în declarația martorului B., potrivit cărora cercetarea penală a avut ca urmare retragerea din viața politică, fără a verifica în ce măsură acestea corespund realității. Recurentul a susținut că renunțarea reclamantului la viața politică a fost o condiție impusă de art. 9 lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012, iar faptul că, ulterior înlocuirii din funcție, nu s-a mai afiliat unui partid politic nu se datorează unui refuz din partea unei formațiuni politice ca urmare a cauzei penale în care a fost implicat, ci a faptului că reclamantul nu a mai dorit să se implice direct în viața politică și a renunțat la aceasta în favoarea unei funcții în cadrul BNR pentru ocuparea căreia era necesar să nu fie senator, deputat sau membru al unui partid politic. A învederat că suma stabilită cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condițiile în care acesta nu a fost dovedit, iar, în ipoteza în care se va aprecia că poate fi acordată, recurentul a solicitat cenzurarea cuantumului acesteia prin raportare la jurisprudența CEDO și la criteriul echității în materia despăgubirilor morale, apreciind că achitarea în sine reprezintă o satisfacție echitabilă, iar prin numirea de către Parlament în Consiliul de administrație al BNR i-a fost oferită o compensație morală și materială. 4.3. Recursul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la cauza cererii de chemare în judecată. A arătat că decizia nr. 136/2021 a CCR are caracter interpretativ, avându-se în vedere că a impus interpretarea obligatorie a art. 539 C. proc. civ., în sensul includerii noțiunii de privare nedreaptă de libertate, adică privarea dispusă în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau prin achitare. Recurentul a susținut că, în considerentele deciziei s-a reținut că privarea nedreaptă de libertate este măsura privativă de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și în art. 5 pargr. 1 lit. c) din Convenție, fiind dispusă conform legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală, această ipoteză suplimentară de acordare a despăgubirilor constituind un standard mai înalt față de protecția instituită prin art. 5 CEDO. Referitor la dreptul la despăgubire pentru privarea nedreaptă de libertate, Curtea Constituțională a precizat că valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei ordonanța de clasare sau hotărârea judecătorească de admitere. În privința efectelor deciziei, recurentul a afirmat că, de la publicarea acesteia, art. 539 C. proc. civ. își va înceta aplicabilitatea în ceea ce privește interpretarea neconformă criteriilor constituționale, adică prin excluderea dreptului la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau prin achitare. A arătat că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 5 din CEDO, art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, art. 539 C. proc. pen., în considerarea celor statuate de CCR prin decizia nr. 45/1998, publicată în M. Of. nr. 182/11/04/2018, precum și ale art. 1349 și urm. C. civ., iar prin cererea modificatoare din 11 aprilie 2018, a indicat ca temei juridic art. 539 alin. (1) C. proc. pen., art. 20 din Constituția României și art. 5 CEDO. Recurentul a susținut că acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant a avut drept cauză privarea nelegală de libertate, raportat la criteriile CEDO, însă instanța de apel a pronunțat soluția exclusiv având în vedere privarea nedreaptă de libertate, arătând caracterul general obligatoriu și pentru viitor al deciziei CCR nr. 136/2021, fapt ce echivalează cu modificarea cauzei în apel. A învederat că efectul general obligatoriu și pentru viitor al deciziilor CCR nu obligă instanțele de judecată să dispună modificarea cauzei cererii de chemare în judecată în dosarele în curs de soluționare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității și contradictorialității. Cu atât mai mult, instanțele nu pot să dispună modificarea cauzei în apel, deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și principiul dublului grad de jurisdicție. Recurentul a afirmat că, la examinarea pretențiilor pe temeiul corect al privării nelegale de libertate, urmează să se aibă în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 539 C. proc. pen., caracterul nelegal al privării de libertate dispuse pe parcursul procesului penal nu poate rezulta din lipsa de motivare sau din motivarea laconică a hotărârilor pronunțate de instanțele care au dispus luarea sau prelungirea măsurii preventive – aspect ce trebuie constatat de instanțele civile, ci trebuie stabilit ca atare de organele judiciare și prin actele judiciare enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., situație ce nu se regăsește în speță.

Apărările formulate Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat anularea, în parte, a recursului formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în privința criticilor aduse modului de stabilire și de interpretare a situației de fapt și a probelor de către instanța de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate. Referitor la recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 11 mai 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Obiectul cauzei este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului român în calitate de garant al bunei funcționări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat despăgubiri materiale reprezentate de indemnizația de președinte al ASF pentru perioada de mandat neexercitat, precum și daune morale pentru suferințele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa. Instanța de apel a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale neîncasate pe perioada arestării preventive și a unei sume de 75.000 RON cu titlu de daune morale, aplicând în cauză decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 referitor la caracterul nedrept al privării de libertate dedus din soluția de achitare a reclamantului pronunțată în dosarul penal. Împotriva acestei soluții au declarat recurs părțile și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, reclamantul susținând că prejudiciul suferit nu i-a fost reparat integral, potrivit dispozițiilor art. 1385 C. civ., iar pârâții contestând, în principal, interpretarea dată de instanța de apel art. 539 C. proc. pen. prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, în ceea ce privește calificarea faptei ilicite, invocând și lipsa prejudiciului material și moral. Sintetizând motivele de recurs prin raportare la condițiile răspunderii civile delictuale a căror modalitate de reținere de către instanța de apel a fost contestată, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește existența unei fapte ilicite, pârâții au susținut în esență că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale direct în faza procesuală a apelului instanța ar fi modificat în mod nepermis cauza juridică a acțiunii (critica, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție), respectiv că art. 539 C. proc. pen. este o aplicație particulară a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen. (ce nu a fost declarat neconstituțional) care se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenție, ce garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare paragr. 1-4 ale aceluiași articol (critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a fost formulată de Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor). Criticile sunt nefondate. Astfel, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituția, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen. Acest mecanism de aplicare a legii nu poate fi interpretat ca o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, cum a susținut Parchetul, în condițiile în care textul de lege incident, respectiv art. 539 C. proc. pen. nu a fost înlăturat de la aplicare, ci i s-a dat o interpretare extinsă, astfel cum este prevăzut în dispozitivul deciziei instanței de contencios constituțional: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională". În cauză, instanța de apel, raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către reclamant în apel, precum și cu privire la soluțiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, reținând că această parte a invocat caracterul nelegal și netemeinic al sentinței atacate solicitând instanței de control judiciar să interpreteze și să aplice art. 539 C. proc. pen. în lumina art. 5 CEDO, prin înlăturarea limitării impuse prin decizia ÎCCJ nr. 15/2017, cu consecința încălcării drepturilor recunoscute de Convenție și a art. 20 din Constituția României. Pornind de la aceste elemente, în mod corect instanța de apel a analizat în ce măsură poate fi antrenată răspunderea statului în baza art. 539 C. proc. civ. astfel cum acesta a fost interpretat prin decizia ICCJ nr. 15/2017, însă în contextul pronunțării deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale. Prin urmare, nu constituie o schimbare a cauzei acțiunii pendinte aplicarea unei decizii interpretative a instanței de contencios constituțional, ci o corectă și judicioasă adecvare a înțelesului normei juridice pe care partea își întemeiază pretențiile la situația de fapt dedusă judecății, prin pronunțarea deciziei, această interpretare devenind obligatorie pentru instanțe. Mai trebuie reținut că interpretarea conformă cu Constituția a art. 539 C. proc. civ., în sensul că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..", a fost validată prin decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, decizia având caracter obligatoriu pentru instanțe inclusiv în faza procesuală a recursului. Ca atare nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prin prisma motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Nu poate fi reținută nici încălcarea, susținută de recurentul Statul român, a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din aceeași perspectivă, a interpretării dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.. Recurentul consideră că, deși prevederile art. 539 C. proc. civ. au fost declarate neconstituționale, principiul răspunderii exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale, în acord cu art. 5 CEDO, rămâne reglementat în art. 9 C. proc. pen., text de lege pe care instanța de apel l-ar fi ignorat. Contrar susținerilor recurentului, deși dispozițiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., ele sunt aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021. Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are drept la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru considerentul că fapta nu există, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală. În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 CEDO care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragr. 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragr. 5 din Convenție (paragr. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă, privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. civ. în limitele cărora este învestită a judeca (în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale) și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. Prin urmare, criticile vizând greșita aplicare și interpretare în cauză a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale sunt nefondate. În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu cert, dispozițiile instanței de apel prin care au fost acordate despăgubiri materiale echivalente cu drepturile bănești care ar fi fost cuvenite reclamantului pe perioada arestării sale preventive au fost criticate din perspective diferite în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., atât de către reclamant, cât și de către pârât, susținându-se greșita aplicare a art. 539-540 C. proc. pen. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat repararea prejudiciului material, constând în salariile neîncasate pe toată perioada de la momentul arestării preventive și până la sfârșitul mandatului de președinte ASF cuantificat la suma de 9.704.896 RON, deși acesta a demisionat din funcție la data de 5.03.2014. Necontestând caracterul demisiei, de act unilateral al persoanei de a înceta raporturile în baza cărora își exercită activitatea cu instituția din care face parte, instanța de apel a analizat dacă manifestarea de voință a reclamantului a avut un caracter voluntar sau dimpotrivă, reprezintă o consecință a privării nedrepte de libertate care constituie temeiul răspunderii statului. În acest sens a constatat că cererea de demisie a fost înregistrată la ASF a doua zi după pronunțarea hotărârii definitive prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, apreciind că opțiunea reclamantului a fost generată de această circumstanță și de imposibilitatea exercitării, pentru cel puțin 30 zile, a atribuțiilor care îi reveneau și că, față de perioada concretă în care măsura arestării și-a produs efectele, acesta ar fi fost oricum demis din funcție în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, care definesc imposibilitatea definitivă de exercitare a mandatului. A reținut că opțiunea reclamantului de a demisiona, pentru a nu bloca activitatea instituției pe care o conducea și a nu o decredibiliza față de participanții la piața financiară nebancară, nu a fost o consecință a unei manifestări libere a voinței ci s-a datorat constrângerii impuse de măsura preventivă la care a fost supus, astfel că demisia nu constituie un impediment pentru acordarea despăgubirilor. Recurentul pârât a susținut în recurs că demisia, ca act unilateral al celui care înțelege să plece din unitate pe baza unei motivații personale, nu a fost consecința unor constrângeri impuse reclamantului ci manifestarea liberei voințe a acestuia, nefiind similară concedierii în virtutea condamnării, urmată de pierderea drepturilor de natură salarială la care ar fi fost îndreptățit dacă ar fi urmat o achitare definitivă sau revocării din funcție. Critica este nefondată. Astfel, instanța de apel nu a contestat caracterul unilateral al demisiei, ci a analizat modalitatea de formare a actului volițional care a stat la baza emiterii actului juridic, apreciind că voința reclamantului nu a fost liber exprimată, ci a constituit rezultatul unor constrângeri obiective și insurmontabile, pe care le-a dedus din circumstanțe factuale reținute pe baza probatoriului administrat în cauză. Or, recurentul pârât nu a combătut raționamentul instanței de apel care a reținut existența legăturii de cauzalitate între arestarea nedreaptă și actul demisiei, considerând că eventualul prejudiciu ar fi putut subzista doar în cazul revocării din funcție a reclamantului, instituție similară ca efecte, unei încetări a raportului de muncă din inițiativa angajatorului, respectiv concedierii. Însă, raportat la cele reținute de instanța de apel ca situație factuală, în sensul că alterarea voinței reclamantului a fost determinată de consecințele produse de arestarea ce s-a dovedit a fi nedreaptă asupra raporturilor de serviciu, demisia inițiată în această conjunctură poate fi inclusă în lanțul cauzal al producerii prejudiciului pretins, motiv pentru care în mod corect s-a apreciat că actul demisiei nu reprezintă un impediment la acordarea despăgubirilor materiale. La rândul său, invocând dispozițiile art. 1385 C. civ., reclamantul a criticat întinderea acestor despăgubiri, susținând că este îndreptățit la acordarea lor pentru întreaga perioadă pentru care îi fusese conferit mandatul, în aplicarea art. 539 C. proc. pen., întrucât, după încetarea arestării preventive nu a mai existat posibilitatea reluării mandatului, Parlamentul desemnând o altă persoană care să ocupe funcția deținută. Consideră că nu sunt aplicabile, în acest context, dispozițiile art. 540 C. proc. pen. care doar exemplifică anumite tipuri de prejudicii. Critica este nefondată. Astfel, instanța de apel a reținut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat și măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă). A apreciat că, după încetarea măsurii preventive, reclamantul nu a dovedit faptul că a fost lipsit efectiv de posibilitatea de a obține venituri, dat fiind că ceea ce solicită pe această cale sunt despăgubirile materiale pentru privarea de libertate, neprezentând relevanță, din această perspectivă, faptul că nu a exercitat în întregime mandatul acordat de Parlament. Având în vedere că una dintre condițiile pentru repararea prejudiciului material în cauză este aceea ca prejudiciul să fie cert, nu se poate aprecia, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (2) C. proc. civ., că, pentru intervalul de timp rămas, producerea lui a fost neîndoielnică. În condițiile în care ceea ce s-a pretins prin acest capăt de cerere au fost despăgubiri de ordin material echivalente cu veniturile de care reclamantul a fost lipsit prin prestarea unei activități lucrative, acesta trebuia să demonstreze că, ulterior încetării aplicării măsurii privative de libertate și în considerarea acesteia, a fost în imposibilitate de a obține venituri din muncă, ceea ce potrivit constatărilor instanței de apel nici nu a pretins și nici nu a dovedit. Ca atare, pentru această perioadă, prejudiciul nu are un caracter cert. Prin urmare, vor fi respinse criticile conținute în ambele recursuri referitoare la legalitatea stabilirii despăgubirilor materiale în forma dispusă de instanța de apel. Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât susține și neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea daunelor morale, considerând că nu există un prejudiciul moral susceptibil a fi acoperit. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a indicat criteriile de evaluare a prejudiciului moral ca fiind consecințele negative suferite de reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv durata arestării (6 luni), calitatea reclamantului la momentul luării măsurii privative de libertate (președintele ASF), compromiterea imaginii pe care reclamantul o avea în societate, dezechilibrul emoțional produs acestuia, șocul asupra soției și fiicelor sale, afectarea stării de sănătate pe perioada detenției, dar și reținând, pe de altă parte, faptul că reclamantul este membru în Consiliul de administrație al BNR, ceea ce a însemnat că afectarea imaginii publice a acestuia la momentul luării măsurii privative de libertate a fost una temporară, în prezent fiindu-i recunoscută calificarea profesională, instanța de apel a apreciat că suma de 75.000 RON (echivalent a aproximativ 15.000 euro) este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea injustă de libertate. Instanța de recurs constată că la judecata în apel au fost indicate criteriile de evaluare a prejudiciului moral și au fost identificate circumstanțe factuale încadrabile în aceste criterii. Câtă vreme recurentul nu a criticat aplicarea greșită a legii, ci reținerea unor circumstanțe factuale subsumate unei suferințe morale, condiția existenței prejudiciului moral, ca element al răspunderii civile delictuale, nu poate fi înlăturată în recurs, întrucât acele circumstanțe nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac ce are în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului. Prin urmare, critica recurentului pârât nu poate fi valorificată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză.