ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 414/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași-Secția I civilă la 3 iunie 2022, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 13.600 lei, reprezentând despăgubiri materiale, precum și a sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1903 din 16 octombrie 2023, Tribunalul Iași-Secția I civilă a admis, în parte, cererea, a obligat pârâtul să achite reclamanților B, C, D și E (moștenitorii lui A) suma de 13.600 lei, reprezentând despăgubiri materiale, a respins solicitarea de acordare a daunelor morale și a obligat pârâtul să achite reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 5.785 lei.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantele B și C și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin decizia civilă nr. 131 din 4 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași-Secția civilă a respins apelul formulat de reclamante, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii, la 12 iunie 2024, au declarat recurs reclamantele B și C, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată. Recurentele-reclamante au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1357 și art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. și ale art. 272 - 276 C. proc. pen., sens în care au învederat următoarele: Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că fapta ilicită nu există, câtă vreme procedura judiciară desfășurată împotriva reclamantului a fost finalizată prin achitare, instanța penală reținând că fapta nu este prevăzută de legea penală, soluție ce s-a impus în raport cu decizia Curții Constituționale nr. 405/2016. Or, din actele și lucrările dosarului penal rezultă că, la data exercitării acțiunii penale, cazul de clasare era evident pentru procuror, însă acesta a dispus, în mod nelegal, trimiterea în judecată, nesocotind prevederile art. 16 lit. b) C. proc. pen. Mai mult, în condițiile în care norma de incriminare a infracțiunii de abuz în serviciu era supusă unui proces de interpretare din perspectivă constituțională chiar în timpul urmăririi penale, procurorul a întocmit rechizitoriul cu puțin timp înainte de a se pronunța decizia nr. 405/2016, încercând să dea o aparență de legalitate activității de urmărire penală desfășurată împotriva reclamantului. În aceste condiții, este eronată interpretarea instanței de apel, în sensul că procurorul nu a acționat abuziv ori cu rea-credință, ci doar a apreciat greșit asupra semnificației penale a conduitei reclamantului. În realitate, procurorul a înțeles să formuleze acuze netemeinice și fără bază legală, care se circumscriu unui act de justiție prejudiciabil, iar vătămarea produsă reclamantului nu a putut fi remediată prin hotărârea definitivă de achitare. Statul nu răspunde doar pentru erorile judiciare, astfel cum sunt definite prin art. 538 - 539 C. proc. pen., ci i se poate atrage răspunderea civilă delictuală pentru fapte ilicite, întrucât în jurisprudența CEDO s-a statuat că orice vătămare produsă prin funcționarea defectuoasă a justiției trebuie însoțită, în mod necesar, de măsuri reparatorii. Privitor la prejudiciul determinat de soluționarea într-un termen nerezonabil a procesului penal, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că durata procesului penal nu a fost excesivă, ignorând exigențele impuse de art. 6 CEDO. În realitate, sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea daunelor morale, întrucât Statul, în calitate de garant al legalității activității judiciare, nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul să se desfășoare în condiții adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia. Astfel, durata procedurii judiciare a fost nejustificat de mare (peste 5 ani), în condițiile în care reclamantul a fost acuzat de o singură faptă penală, complexitatea dosarului nu a fost deosebită, trei dintre persoanele acuzate au urmat procedura judecății „abreviate”, iar procedura de judecată de drept comun a continuat cu 7 persoane inculpate, pentru 15 capete de acuzare și nu a necesitat administrarea unui probatoriu amplu. Nu poate fi omis faptul că, în fața instanței de fond, în primul ciclu procesual, reclamantul a formulat cerere de disjungere, însă aceasta a fost respinsă. Prelungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat și deficiențelor autorităților, în condițiile în care litigiul a suferit două cicluri procesuale, iar Curtea de Apel Iași a constatat o serie de greșeli de procedură în desfășurarea procesului în primă instanță. După ce judecata în primă instanță, în primul ciclu procesual, a durat 23 de luni, iar rejudecarea în fond în al doilea ciclu procesual a avut o durată de 18 luni și apelul 9 luni, nu se poate reține că durata procedurii a fost rezonabilă. Faptul că reclamantul nu a formulat contestație cu privire la durata procesului penal nu înlătură dreptul acestuia la reparații. Nelegală este și soluția de respingere a cererii de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, instanța de apel reținând că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit la legea civilă, iar nu la cea procesual civilă. Față de soluția de achitare dispusă în procesul penal, se impune obligarea Statului să achite suma de 13.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/P/2015, nr. x/99/2016 și nr. x/99/2016*.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa, în parte, decizia recurată, va trimite, spre rejudecare, apelul formulat de către pârât și va menține soluția instanței de apel privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamante, pentru următoarele considerente de drept: Din coroborarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Așadar, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond. În consecință, astfel cum se va arăta infra, nu pot fi analizate acele critici invocate de către recurentele-reclamante, care aduc în discuție temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în primă instanță și în apel, instanța de recurs având competența legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 -

Deși recurentele-reclamante au indicat doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totuși unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispoziții de drept procesual (art. 276 C. proc. pen., raportat la art. 453 C. proc. civ.), astfel că recursul va fi analizat din perspectiva acestor două motive de casare. Având a cerceta, cu prioritate, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că recurentele-reclamante au criticat soluția de respingere a cererii privind despăgubirile materiale în cuantum de 13.600 lei, susținând că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., atunci când a reținut că acestea trimit la legea civilă (Codul civil), nu la legea procesual civilă, ajungând la concluzia eronată că, deși autorul lor a fost achitat în mod definitiv, nu se impune obligarea Statului la plata cheltuielilor judiciare avansate în procesul penal. Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este fondat. Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte, sentința primei instanțe, în sensul că a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 13.600 lei, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, constatând că nu poate fi reținută ipoteza răspunderii obiective a Statului, iar, în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, că nu este întrunită prima condiție cerută de Codul civil, și anume fapta ilicită imputabilă Statului. În argumentarea acestei concluzii, instanța de apel a arătat că obligația de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de cel care a fost achitat în procesul penal se realizează în condițiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluția de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităților judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită. În privința obligației de restituire, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit la dispozițiile legii civile, iar nu la cele ale legii procesual civile, ceea ce denotă voința legiuitorului de a se aplica normele de drept material incidente sferei răspunderii civile delictuale. A mai reținut instanța de apel că, atât timp cât s-a pronunțat o soluție de achitare pentru existența unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., iar organul judiciar a parcurs în mod legal etapele de examinare a dosarului penal, cheltuielile judiciare legate de asigurarea apărării inculpatului nu pot fi imputate Statului. În acord cu susținerile recurentelor-reclamante, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care pretenția de recuperare a sumei de 13.600 lei, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, soluționat definitiv prin achitare, are ca fundament juridic culpa procesuală a Statului. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: „(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”. Referitor la sintagma „celelalte cazuri”, inserată în alin. (6), în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat soluția de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Ca atare, textul de lege menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare, decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Se impune a fi observat, deopotrivă, faptul că legea procesual penală nu interzice, în mod expres, solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen. În ce privește determinarea „legii civile”, contrar celor reținute de instanța de apel, se reține că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat la art. 451-455 C. proc. civ., care consacră, drept fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, interesând atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, în acest sens fiind și statuările cuprinse în decizia Curții Constituționale nr. 463 din 28 iunie 2016, precum și în decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituției răspunderii civile delictuale, astfel cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, întrucât, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție,), reglementate la art. 1349 și art. 1357 C. civ., ci la acele elemente care se înscriu în sfera noțiunii de „parte care pierde procesul”, prevăzute la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, nu există niciun argument juridic ca, în prezentul litigiu, analiza culpei procesuale a părților implicate în procesul penal să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de „legea civilă” la care face trimitere art. 276 alin. (6) C. proc. pen., și anume dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, este eronat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia „în privința obligației de restituire, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit la dispozițiile legii civile, iar nu la cele ale legii procesual civile, ceea ce denotă voința legiuitorului de a se aplica normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, astfel că obligația de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de către cel în favoarea căruia se dispune achitarea se realizează în condițiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluția de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităților judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită”. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată”. Conform art. 14 C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Chiar dacă nu este parte în procesul penal, Statul, în calitate de titular al acțiunii penale, atât timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală, trebuie să își asume responsabilitatea pierderii acțiunii penale și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv. Contrar celor reținute de instanța de apel, în această ipoteză, răspunderea Statului nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că „ipoteza răspunderii obiective a Statului nu poate fi reținută, atât timp cât motivarea reclamantului a fost făcută exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”. O atare concluzie formală nu poate fi primită, întrucât, atât timp cât nu este ținut de o calificare juridică eronată sau incompletă, judecătorul, sub rezerva incidenței dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., este dator să identifice normele juridice aplicabile actelor și/sau faptelor deduse judecății și să le dea eficiență din oficiu, fără a aștepta ca reclamantul să le indice și, mai ales, fără a condiționa aplicarea corectă a legii de o atare indicare din partea reclamantului. În urma coroborării art. 9 cu art. 22 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., rezultă că limitele judecății, deduse din principiul disponibilității, nu se referă la temeiul de drept ce a fost indicat de reclamant, întrucât judecătorul este obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, precum și să califice juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situația de fapt și de drept pe care partea reclamantă și-a întemeiat pretențiile, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege. În altă ordine de idei, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva Statului, pentru recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară să nu poată fi recuperată de persoana achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil. A nega posibilitatea reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale ce are drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu indică titularul obligației de plată a cheltuielilor judiciare necesare pentru organizarea apărării în procesul penal nu poate justifica aplicarea unei cauze exoneratoare de răspundere, în lipsa unui norme legale exprese. O altfel de interpretare ar fi contrară și principiului echității, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente susținerii apărării într-o procedură pe care nu a declanșat-o, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală. Fiind gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire și tragere la răspundere penală, Statul trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale, inclusiv sub aspectul cheltuielilor judiciare efectuate de persoana care a fost achitată în mod definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens art. 276 alin. (6) C. proc. pen. În considerarea celor expuse, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., privite în corelație cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se casarea, în parte, a deciziei civile recurate și trimiterea apelului formulat de către pârât la aceeași curte de apel, spre rejudecare. În altă ordine de idei, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că fapta ilicită nu există, în condițiile în care din actele și lucrările dosarului penal rezultă că, la data exercitării acțiunii penale, cazul de clasare prevăzut de art. 16 lit. b) C. proc. pen. era evident pentru procuror, însă acesta a dispus, în mod nelegal, trimiterea în judecată. Au mai arătat că norma de incriminare a infracțiunii de abuz în serviciu era supusă unui proces de interpretare din perspectivă constituțională chiar în timpul urmăririi penale, însă procurorul de caz a întocmit rechizitoriul cu puțin timp înainte de a se pronunța decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, încercând să dea o aparență de legalitate activității de urmărire penală. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Menținând soluția primei instanțe de respingere a cererii privind acordarea de daune morale în urma achitării definitive, instanța de apel a reținut că procurorul de caz nu a acționat în mod abuziv sau cu rea-credință, nefiind așadar îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, ce constituie fundamentul răspunderii civile delictuale, considerentele relevante ale deciziei recurate fiind următoarele: (i) Soluția de clasare, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nu a fost deloc evidentă, de vreme ce, prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, s-a dispus condamnarea, iar printre argumentele desființării acestei soluții a fost și acela că instanța penală nu s-a raportat la deciziile Curții Constituționale, care au reconfigurat latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, sub aspectul elementului material. (ii) Efectele deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 nu puteau fi anticipate la momentul emiterii rechizitoriului, de vreme ce Curtea Constituțională reținuse anterior conformitatea cu legea fundamentală (decizia nr. 299/2007), iar decelarea efectelor deciziei nr. 405/2016 a necesitat timp și a produs controverse jurisprudențiale, având caracter de noutate pentru profesioniștii dreptului. (iii) Chiar după ce prima instanță a pronunțat soluția de achitare, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel Iași a apreciat că soluția este corectă, dar că motivarea este alta, și anume că nu a fost probată vătămarea intereselor legitime ale Comisariatului (...), lipsind un element constitutiv, sub aspectul laturii obiective. (iv) O procedură judiciară finalizată prin achitare, pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu (instanța penală reținând, însă, că fapta există în materialitatea sa), nu poate fi calificată ca un eșec al autorităților judiciare în derularea procesului penal sau ca fiind contrară legilor ori bunelor moravuri, astfel încât să se producă o încălcare drepturilor subiective sau a unui interes legitim, în sensul prevederilor art. 52 din Constituție. (v) Simpla inițiere a procesului penal și derularea acțiunii penale nu pot fi considerate, în sine, fapte ilicite, întrucât Statul, prin organele judiciare penale, urmărește un obiectiv de interes public, și anume respectarea legii penale, asigurarea aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana inculpatului, strângerea și administrarea de probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, tragerea la răspundere a celor vinovați de încălcarea legii penale și, în egală măsură, împiedicarea angajării acestei răspunderi pentru persoanele nevinovate. Dacă, în urma administrării probelor și a verificării legalității lor, cel supus procesului penal obține o soluție de achitare, motivată de neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, rezultă că principiul legalității și al prezumției de nevinovăție au prevalat, culpa Statului, raportat la conduita autorităților sale judiciare, putând fi reținută doar atunci când au fost încălcate procedurile legale, iar acest fapt a fost constatat explicit. Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, raționamentul instanței de apel respectă exigențele legale, în condițiile în care mijloacele de probă administrate în cauză au condus la concluzia că nu există faptă ilicită, astfel că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului, nefiind îndeplinită prima cerință legală. Chiar dacă invocă, în mod formal, greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1349 C. civ., în realitate, recurentele-reclamante aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul, aspect care nu privește legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia sa. Or, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea recurentă o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor. În acest sens, art. 264 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare”, fiind consacrată libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor. Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, astfel că, după cum s-a arătat deja, criticile recurentelor-reclamante care privesc modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Dincolo de acest aspect, este de subliniat că în dreptul pozitiv nu există nicio dispoziție legală care să impună angajarea răspunderii Statului pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, urmată de achitare. Ideea unei garanții obiective pentru exercitarea unei acțiuni penale finalizate prin achitare nu este instituită prin normele juridice în vigoare, nefiind conturată nici în jurisprudența CEDO. Statul răspunde pentru erorile judiciare în procesul penal, în cadrul conturat de prevederile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., precum și de decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în aceste cazuri fiind vorba despre prejudiciile suferite prin condamnarea pe nedrept, respectiv prin privarea de libertate nelegală ori nedreaptă. Un alt caz de răspundere a Statului este reglementat la art. 539 ind. 1 C. proc. pen. și se referă la ipoteza măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităților specifice culegerii de informații, dispuse în mod nelegal. Inițierea mecanismelor de cercetare penală nu este, prin ea însăși, un act prezumat ilegal și vătămător, după cum nici modalitatea de finalizare a acestora nu certifică natura abuzivă a măsurilor adoptate, temeiul activării și derulării mecanismelor instituționale fiind cele care definesc respectarea principiului legalității. Orice manifestare a autorităților publice, care se încadrează în sfera atribuțiilor, competențelor ori procedurilor reglementate și care se desfășoară în scopul pentru care a fost legiferată, va fi una legală, indiferent dacă, la finalul ei, se stabilește sau nu o formă de răspundere a celui supus respectivei proceduri. În orice caz, art. 1349 alin. (1) C. civ., care, în corelare cu art. 1357 C. civ., constituie temeiul legal al pretenției afirmate, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Fapta ilicită este, prin definiție, o conduită contrară dreptului obiectiv. Însă, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără și exercițiul unui drept, după cum rezultă din art. 1353 C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care a săvârșit fapta cu intenția de a-l vătăma pe altul. Desigur, exercitarea acțiunii penale este o prerogativă de putere publică și o obligație a Statului, însă esențial este că ea constituie exercițiul unei conduite permise de lege și, ca atare, nu poate avea, în sine, caracter ilicit. În cauză, nu poate fi primită susținerea recurentelor-reclamante, potrivit căreia „din actele și lucrările dosarului penal reiese că procurorul de caz a acționat abuziv și cu rea-credință”, având în vedere că, sub acest aspect, instanțele de fond au reținut, pe de o parte, că cercetarea penală și trimiterea în judecată nu pot constitui, în sine, o faptă ilicită, atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, iar, pe de altă parte, că, în urma valorificării mijloacelor de probă administrate în cauză, nu se poate imputa organului de urmărire penală o conduită ilicită. În altă ordine de idei, privitor la prejudiciul determinat de soluționarea într-un termen nerezonabil a procesului penal, recurentele-reclamante au susținut, tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că durata procesului penal nu a fost excesivă, ignorând exigențele impuse de art. 6 CEDO, sens în care au învederat că o perioadă de peste 5 ani este nejustificat de mare, în condițiile în care autorul lor a fost acuzat de o singură faptă penală, complexitatea dosarului nu a fost deosebită, iar procedura nu a necesitat administrarea unui probatoriu amplu, prelungirea procedurii fiind cauzată de deficiențele autorităților judiciare. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Având în vedere că recurentele-reclamante urmăresc angajarea răspunderii civile a Statului, invocând încălcarea duratei rezonabile de soluționare procesului penal în care a fost implicat autorul lor, este de notat că dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele societății democratice, iar durata excesivă a procedurilor judiciare este una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudența CEDO punând în evidență, în mod repetat, acest element. Cauzele care generează întârzierea procedurilor judiciare sunt multiple și pot varia de la resursele alocate sistemului judiciar, încărcătura instanțelor de judecată, elementele specifice ale procedurii, până la cauze legate de fenomenologia socială, ce poate determina anumite trăsături ale comportamentului participanților la proces. Ca atare, durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu titlu general, astfel că fiecare procedură trebuie apreciată în concret, în funcție de criteriile dezvoltate în jurisprudența europeană. Celeritatea procesului judiciar nu trebuie să fie unicul obiectiv al Statului în administrarea justiției, organismele Consiliului Europei identificând patru elemente interdependente de care depinde calitatea actului de justiție: numărul de cauze, resursele disponibile, durata procedurilor, calitatea hotărârilor. Toate aceste elemente trebuie luate în considerare la configurarea bunei administrări a justiției. Astfel cum s-a statuat în jurisprudența europeană, revine Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, răspunderea pentru durata procedurii, aceasta fiind una obiectivă, bazată pe ideea de garanție pentru riscurile producerii unor abuzuri, ce nu corespund exigențelor art. 6 din Convenție (cauza Balint c. României, cauza Abramiuc c. României). Dacă, în ce privește răspunderea Statului pentru erori judiciare, trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., în schimb, în vederea angajării răspunderii Statului pentru nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, nu există norme juridice interne, astfel încât instanțele naționale trebuie să aibă în vedere criteriile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Printr-o formulă adeseori utilizată, CEDO a statuat că „durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru cel interesat” (cauza Frylander c. Franței; cauza Laino c. Italiei; cauza Maršálek c. Cehiei; cauza Nichifor c. România; cauza Tudorache c. României), ceea ce presupune că analiza trebuie să efectuată in concreto, în funcție de elementele caracteristice ale cauzei. În ceea ce privește primul criteriu, complexitatea afacerii poate fi generate de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidate (cauza Ilowiecki c. Poloniei). Referitor la al doilea criteriu, analiza comportamentului părților este importantă, întrucât constituie un element obiectiv, neimputabil Statului, de care trebuie să se țină cont pentru a se determina dacă a fost sau nu depășit termenul rezonabil (cauza Wiesinger c. Austriei). Sub acest aspect, jurisprudența oferă suficiente exemple în care părțile au contribuit, sub diferite forme, la prelungirea duratei procedurii, cum ar fi: formularea în mod repetat a unor cereri de amânare (cauza Buchholz c. Germaniei), schimbările repetate ale apărătorilor (cauza Yagci și Sargin c. Turciei), neîndeplinirea obligațiilor procedurale (cauza Idrocalce S.R.L. c. Italiei). Dacă părțile au contribuit în mare măsură la prelungirea procesului, acest fapt poate conduce la respingerea plângerii, sub aspectul depășirii termenului rezonabil (cauza Vernillo c. Franței). Ceea ce li se pretinde părților este o „diligență normală” în cadrul procesului național, având drept scop finalizarea acestuia (cauza Pretto și alții c. Italiei; cauza Poiss c. Austriei). Relativ la al treilea criteriu, comportamentul autorităților naționale este la fel de important pentru a evalua caracterul rezonabil al duratei procedurii interne, fiind vizate, în primul rând, autoritățile judiciare. Indiferent de gradul lor de jurisdicție, autoritățile judiciare au o responsabilitate deosebită în privința asigurării respectării duratei rezonabile a procedurii, întrucât acestea sunt considerate, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a Convenției în dreptul intern. CEDO a precizat, în nenumărate rânduri, că statele semnatare ale Convenției au obligația de a-și organiza sistemul judiciar de așa manieră încât să le permită respectarea tuturor exigențelor impuse de art. 6 și, în mod particular, a celor privitoare la termenul rezonabil (cauza Garyfallou Aebe c. Greciei). Din jurisprudența europeană reies mai multe situații în care autoritățile judiciare au contribuit la prelungirea nejustificată a duratei procedurii dincolo de pragul rezonabilității: întârzierea judecătorului în audierea martorilor și dispunerea efectuării unei expertize (cauza Golino c. Italiei), întârzierea citării părților (cauza Foti și alții c. Italiei), lipsa de reacție a judecătorului față de neefectuarea expertizei dispuse pentru un termen îndelungat (cauza Billi c. Italiei), acceptarea unui număr exagerat de memorii și contra-memorii (cauza König c. Germaniei), neutilizarea de către judecători a mijloacelor legale pentru a ordona administrarea unei probe importante sau pentru accelerarea procedurii (cauza X. c. Franței), întârzierea în redactarea hotărârii pronunțate (cauza B. c. Austriei). Referitor la criteriul privind miza afacerii, potrivit formulei utilizate de CEDO, există anumite ,,ipoteze ce necesită o diligență specială (particulară) din partea autorităților naționale”, și anume: litigiile care privesc starea și capacitatea persoanelor (cauza Laino c. Italiei); litigiile care implică victimele evenimentelor rutiere sau a infracțiunilor (cauza Martins Moreira c. Portugaliei), litigiile referitoare la viața profesională a persoanei sau la chestiunile de natură socială (cauza Garcia c. Franței), litigiile de muncă (cauza Petko Ivanov c. Bulgariei). În cauză, se constată că instanța de apel a identificat, în mod corect, aceste criterii rezultate din jurisprudența europeană, în funcție de care se impune analiza caracterului rezonabil al termenului, și le-a analizat detaliat pe fiecare în parte, reținând următoarele aspecte specifice: complexitatea dosarului a fost deosebită, numărul mare al inculpaților contribuind la prelungirea procedurii, cu atât mai mult cu cât aceștia au formulat cereri de amânare pentru lipsă apărare, inclusiv reclamantul; instanța penală a apreciat că fapta reclamantului se afla în legătură cu faptele celorlalți inculpați, astfel că disjungerea nu a fost posibilă; probatoriul, deși nu a fost deosebit de complex, a necesitat în fiecare etapă audierea a peste 20 de martori, aspect care a necesitat acordarea mai multor termene de judecată; pe parcursul procedurii, reclamantul nu s-a plâns de durata acesteia, neformulând contestație în condițiile art. 488 ind. 1-488 ind. 6 C. proc. pen.; procesul penal s-a derulat în perioada în care conținutul infracțiunii de abuz în serviciu a fost reconfigurată, prin pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016. Nu pot fi primite susținerile recurentelor-reclamante, în sensul că durata procesului penal de peste 5 ani este nejustificat de mare, în condițiile în care autorul lor a fost acuzat de o singură faptă penală, complexitatea dosarului nu a fost deosebită, iar procedura nu a necesitat administrarea unui probatoriu amplu, întrucât privesc particularitățile faptice ale cauzei. Astfel, prin memoriul de recurs nu se argumentează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci se critică modalitatea în care instanța de apel a apreciat caracterul rezonabil al termenului de soluționare a procesului penal, prin raportare la situația de fapt reținută în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului penal. Chiar dacă invocă, în mod formal, greșita aplicare a jurisprudenței CEDO, în realitate, recurentele-reclamante aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul, urmărind ca instanța de recurs să reevalueze situația de fapt și să constate că durata procedurii penale nu a fost rezonabilă, ceea ce nu este permis, față de actuala configurare a motivelor de casare. Pentru a fi incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca din modul în care este redactată hotărârea să rezulte că instanța de apel a interpretat sau a aplicat, în mod greșit, normele de drept material (de exemplu, instanța aplică o normă generală, nesocotind existența normei speciale, sau aplică o normă care nu este incidentă în speță ori dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt). În toate situațiile, încălcarea normelor de drept material se verifică prin raportare la situația de fapt stabilită de către instanța de apel, care nu mai poate fi schimbată, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac a recursului. În considerarea celor expuse, se reține că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi menținută soluția instanței de apel privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamantele B și C. Constatând, conform considerentelor expuse mai sus, că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) și ale art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, decizia civilă recurată și va trimite la aceeași curte de apel, spre rejudecare, apelul formulat de pârâtul Statul Român.