ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1787/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 19.04.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D. solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanță încheiate la data de 22.02.2017, atestate de avocat E., sub nr. x și nr. x, între cedentul B. și cesionarele C. și D., precum și obligarea cedentului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 2621/2021 din 25 noiembrie 2021 Tribunalul Iași a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. ca fiind neîntemeiată. A obligat reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei D. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată. A constatat că pârâta C. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A stabilit că taxa judiciară de timbru în valoare de 14.428 RON, de la plata căreia a fost scutită reclamanta prin încheierea din 19 august 2019, rămâne în sarcina statului.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 298 din 20 iunie 2022 a Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2621/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C. și B.. A constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâții C. și B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E.. A obligat, în solidar, pârâții C. și B. să plătească statului suma de 7.935 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii. A compensat, în totalitate, între reclamanta A. și pârâtul B., cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorariu de avocat. A păstrat dispozițiile sentinței, vizând respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâții D. și B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E. și a capătului de cerere privind acordarea de daune morale. A obligat, în solidar, intimații C. și B. să-i plătească apelantei suma de 4.793 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru. A obligat apelanta să-i plătească intimatului B. suma de 750 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat. A obligat apelanta să-i plătească intimatei D. suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 298 din 20 iunie 2022 a Curtea de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs pârâta C.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârii atacate, urmând ca dosarul să fie trimis spre rejudecare la Curtea de Apel Iași, apreciind a fi incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Prin prima critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii arătându-se că singurul motiv pentru care Curtea de Apel Iași a reținut temeinicia cererii de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune încheiat între recurentă și B. este exclusiv faptul că nu s-ar fi depus la dosar contractul de împrumut. Recurenta susține că a precizat, inclusiv la interogatoriu, faptul că la momentul la care a fost perfectată cesiunea de creanță au fost distruse originalele "stingând în acest fel orice viitoare încercare de a mai solicita ceva". Arată că această situație a fost interpretată în mod excesiv de către curtea de apel în sensul că în lipsa acestor documente ar fi trebuit să fi dovedit existența împrumuturilor cu existenta sumei de 55.000 euro în patrimoniul său astfel încât să fi fost posibil împrumutul. Consideră că această interpretare dată de instanța de apel i-a creat o postură procesuală inferioară comparativ cu cea a pârâtei D.. În plus, se susține că astfel de verificări care merg spre sursa fondurilor este specifică în alte categorii de dosare, instrumentate ca urmare a rapoartelor Agenției Naționale pentru Integritate, sens în care având în vedere calitatea pârtilor este evident ca nu au legătura cu acestea. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel reține următoarele temeiuri de drept substanțial: art. 1.179. alin. (1) pct. 4, art. 1.246. alin. (1),art. 1.236 și art. 1.239 alin. (1) și (2), toate din C. civ. și cconsideră că acestea au fost aplicate și interpretate greșit cu ocazia soluționării apelului. Reține instanța de apel că respectivul contract de cesiune dintre recurentă și B. ar fi avut la bază o cauză ilicită, fără însă a observa că pentru a reține existența acesteia ar fi trebuit să se constate "încălcarea unei legi și a ordinii publice." În speța de față reclamanta pretinde o încălcare a intereselor sale private de stingere a unor creanțe pe care B. le-ar fi avut față de aceasta. Prin urmare, apelanta reclamantă este cea care nu a dovedit în vreun mod că este ilicită cauza cesiunii, situație bine stabilită și argumentată de hotărârea instanței de fond. Se invocă o pretinsă complicitate a lui B. cu recurenta și cu D., care însă nu este dovedită în vreun mod, dar chiar dacă ar fi dovedită, nu ar putea constitui motiv de nulitate absolută, întrucât interesul ocrotit este de ordin privat. A mai precizat recurenta că potrivit art. 1236 alin. (2) din C. civ. caracterul ilicit al cauzei unei convenții este dat de contrarietatea acesteia cu legea și ordinea publică, iar după cum se poate observa nu există, nici reclamanta nu indică, vreo normă legală nesocotită cu ocazia încheierii cesiunii atacate sau existența vreunei încălcări a ordinii publice. Recurenta a mai susținut că potrivit art. 1238 alin. (2) din C. civ. "Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască". Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar reține că, în ceea ce îl privește pe unul dintre co-contractanți cauza (scopul) încheierii actului juridic civil a fost una imorală sau ilicită, pentru ca aceasta să conducă la nulitatea absolută a actului juridic trebuie ca natura imorală sau ilicită a cauzei să fi fost comună sau măcar cunoscută ori să fi putut să fie cunoscută de către cealaltă parte. Precizează că această condiție nu este îndeplinită în cauză. În primul rând, cauza (scopul sau motivul) pentru care a încheiat actul juridic a cărui nulitatea se solicită a fi constatată nu a fost unul ilicit sau imoral, ci unul perfect licit și moral, anume acela de a-și recupera creanța pe care o avea față de debitorul B.. Așadar, chiar dacă în privința acestuia din urmă, instanța ar reține un eventual caracter imoral sau ilicit al încheierii actului, acest caracter nu a fost comun, deoarece atunci când i-a fost cesionată creanța, a urmărit stingerea propriei creanțe față de debitor. În al doilea rând, în ceea ce privește cunoașterea sau, după caz, posibilitatea ca recurenta să fi cunoscut caracterul ilicit sau imoral al cauzei încheierii actului juridic, nici acesta nu poate fi reținut, deoarece, așa cum s-a arătat, s-a urmărit recuperarea propriei datorii de la debitor, iar la momentul cesiunii reclamanta nu demarase nici o procedură execuțională contra debitorului și nici nu făcuse cunoscută, în vreun alt fel, creanța sa. Or, în aceste condiții, chiar dacă instanța ar fi să rețină o cauză ilicită sau imorală în ceea ce îl privește pe pârâtul B., aceasta nu a fost comună, nu a fost cunoscută și nici nu ar fi putut fi cunoscută de recurentă. Din postura de creditor s-a urmărit recuperarea datoriei pe care o avea față de B., în condițiile în care, la momentul încheierii actului, împotriva lui nu era declanșată nici o urmărire silită, nu erau dispuse măsuri asigurătorii și nici nu exista nici o altă formalitate sau procedură care să îi fi făcut opozabilă creanța pe care reclamanta o avea împotriva aceluiași debitor. Practic Curtea de Apel Iași retine că nedepunerea la dosarul cauzei a contractelor de împrumut și nedovedirea existenței sumei de 55.000 euro în patrimoniul recurentei ar reprezenta motive de nulitate absolută a contractului de cesiune atestat sub nr. x/2017, fapt ce în mod evident reprezintă o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor legale de drept substanțial arătate mai sus și reținute ca temei al soluției de admitere a apelului. În continuarea recursului său recurenta reia apărările expuse în fața primei instanțe de fond.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare la cererea de recurs promovată de C. invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor și, pe fond, respingerea recursului și menținerea deciziei recurate. Recurenta C. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, se impune a se evidenția că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză au fost invocate argumente încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ., în raport de motivele invocate și de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora. Astfel, Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia și cu privire la celelalte apărări invocate. Prin cazul de casare anterior menționat s-a susținut, în esență, că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii evidențiindu-se că hotărârea pronunțată este rezultatul unei interpretări excesive a probatoriului administrat în cauză. Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din examinarea cererii de recurs, Înalta Curte remarcă faptul că argumentele subsumate acestui motiv de casare nu evidențiază existența unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei care face obiectul căii de atac de față, ci relevă dezacordul recurentei față de aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o asupra probatoriului administrat în cauză. Însă, aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește, în realitate, recurenta. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentă pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate. Or, în ceea ce privește criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a aprecierii acestora de către instanța de apel, Înalta Curte reamintește că doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în această etapă procesuală, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Cu alte cuvinte, critica vizând modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză privește temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel. Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicțional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la pretențiile care fac obiectul disputei judiciare au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, fără a se putea reține existența unor motive străine de cauză. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar, În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluțiile adoptate în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante prin apelul formulat, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. Printr-un alt motiv de recurs recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit temeiului legal anterior menționat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Pe calea recursului de față, prevalându-se de motivul de casare anterior enunțat, recurenta a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greșitei interpretări și aplicări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.236 alin. (2), art. 1238 alin. (2) și art. 1.239 alin. (1) și (2), toate din C. civ. Rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanțele de fond, se reține că prin Declarația-angajament autentificată sub nr. x/17.06.2015 de notar public F., pârâtul B. declară că în anul 2000 a primit de la reclamanta A., cu titlu de împrumut, suma de 59.392,54 euro (conform contractului nr. x/10.04.2000, încheiat între G. S.R.L. și doamna A.) și suma de 60.000 USD (conform contractului de garanție reală mobiliară nr. x/12.10.2000, încheiat între doamna A. și S.C. H. SRL). Prin aceeași declarație se arată că la data semnării declarației există pe rolul Tribunalului Iași dosarul nr. x/2013, având ca obiect "pretenții-daune materiale și morale", în care reclamantul se judecă în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și drept urmare, reclamantul B. și-a sumat obligația ca la finalizarea acestui proces și, respectiv după obținerea sentinței definitive și irevocabile, să restituie doamnei A., în calitatea ce îi revine de împrumutătoare, sumele de bani descrise anterior - 59.392,54 EUR și 60.000 USD și care i-au fost date cu titlu de împrumut. Dosarul nr. x/2013 a fost soluționat prin sentința civilă nr. 491/16.03.2016 a Tribunalului Iași, modificată și rămasă irevocabilă (definitivă) prin decizia civilă nr. 508/13.12.2016 a Curții de Apel Iași prin care pârâtul B. a obținut daune morale de la statul român în valoare de 100.000 euro. La data de 22.02.2017 între cedentul B. și cesionarele C. și D. au fost încheiate două contracte de cesiune, atestate de av. E., sub nr. x și sub nr. x, prin care pârâtul a cesionat (a înstrăinat) în cote de 45%, respectiv 55%, suma de 100.000 euro obținută cu titlu de daune morale, către cesionarele anterior menționate. La 17 mai 2017, respectiv 18 iulie 2017 cele două contracte de cesiune au fost înaintate Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, în baza cărora această instituție a eliberat pârâtelor sumele de 45.000 euro, respectiv 55.000 euro, conform ordinelor de plată nr. x/24.08.2017 și nr. y/03.10.2017 Reclamanta A. a investit instanțele cu o cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanță anterior precizate susținând că acestea au o cauză ilicită, prin încheierea lor urmărindu-se crearea unei stări de insolvabilitate fictivă a debitorului, prin complicitatea persoanelor interpuse. Prima instanță, Tribunalul Iași, prin sentința pronunțată, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată reținând, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada cauzei ilicite a contractelor de cesiune de creanță. Curtea de apel Iași, admițând apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C. și B. și a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între acești pârâți, atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E.. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, în esență, că prin cele două convenții de cesiune pârâtul a înstrăinat creanța pe care se angajase să o utilizeze la plata datoriei față de reclamantă încălcând obligația legală de a acționa cu bună-credință în contractul de împrumut încheiat cu A., de aici rezultând cauza ilicită a cesiunilor de creanță, în accepțiunea art. 1.236 alin. (2) C. civ. Altfel spus, instanța de apel a considerat că scopul încheierii contractelor de cesiune a fost sustragerea pârâtului de la executarea cu bună credință a contractului/contractelor de împrumut încheiate cu reclamanta A.. A mai reținut instanța de apel că, în ce privește cesiunea de creanță încheiată între C. și B., acest scop a fost comun părților cesiunii întrucât "nu există nici un element din care să se poată reține că ar fi existat un împrumut între părți, situație în care această pârâtă este parte la cauza ilicită a cesiunii de creanță (acceptând cesiunea în lipsa unei datorii care să se stingă) sau cel puțin a cunoscut cauza ilicită ori trebuia să o cunoască (art. 1.239 alin. (2), citat).", precum și că "nu s-au depus contracte de împrumut și nici o probă care să demonstreze că pârâta ar fi avut la dispoziție - într-o perioadă neprecizată, dar oricum anterior datei de 22.02.2017 - suma totală de 55.000 euro, pe care să o fi putut împrumuta pârâtului. Explicația oferită la fond, potrivit cu care ar fi fost distruse înscrisurile doveditoare ale "împrumuturilor", este neverosimilă în contextul descris." În esență, prin motivul de recurs analizat, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1.236 alin. (2), art. 1238 alin. (2) și art. 1.239 alin. (1) și (2), toate din C. civ., atunci când a reținut că reclamanta a dovedit existența unei cauze ilicite, precum și caracterul comun al acesteia, cu ocazia încheierii contractului de cesiune de creanță încheiat între C. și B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E.. Critica recurentei se vădește a fi întemeiată. Actul juridic este manifestarea de voință a părților făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Această intenție este prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului juridic încheiat. Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului și care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părțile să se oblige juridic. Conform art. 1235 C. civ. prin cauză se înțelege "motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul". Altfel spus, cauza răspunde la întrebarea "pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?", vizând scopul urmărit de părți (causa finalis) care se caracterizează prin aceea că este concret și variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile (și chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile), precum și de la o parte a actului juridic la cealaltă parte. Cauza este, așadar, scopul urmărit de părți în momentul încheierii actului, este ceea ce face părțile să-și exteriorizeze voința, adică ceea ce le determină pe acestea să-și dea consimțământul și astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții (desprinse din dispozițiile art. 1236 și art. 1237 C. civ.): a) să existe; b) să fie licită; c) să fie morală. În speța de față interesează caracterul licit al cauzei care presupune ca aceasta să fie conformă legii și ordinii publice (art. 1236 alin. (2) C. civ.). Dispozițiile din C. civ. reglementează o dublă prezumție în privința cauzei, respectiv: prezumția de existență a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres - art. 1239 alin. (1) C. civ.), ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct; prezumția de valabilitate a cauzei (existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară - art. 1239 alin. (2) C. civ.), care funcționează indiferent de faptul că acest element este menționat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile. Ambele prezumții instituite au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară și că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei este ținută să facă dovada susținerilor sale, fiind admisibil orice mijloc de probă. În ce privește sancțiunea care intervine în cazul în care cauza nu îndeplinește condițiile de validitate precizate, potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Rezultă, așadar, că, pentru a fi atrasă sancțiunea nulității absolute, norma legală de referință impune existența caracterului ilicit al angajamentului contractual, adică ambele părți să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice), asigurând în acest fel protecția părții care a fost de bună-credință la încheierea contractului. În speță, ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată și s-a analizat de către instanța de apel a fost cauza ilicită a contractului de cesiune de creanță încheiat între C. și B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E., rezultată din intenția pârâtului B. de a sustrage sumele de bani obținute în urma soluționării dosarului nr. x/2013 de la restituirea către reclamanta A. în executarea cu bună credință a contractelor de împrumut recunoscute prin Declarația-angajament autentificată sub nr. x/17.06.2015 de notar public F.. Existența cauzei ilicite a contractului de cesiune analizat cu referire la pârâtul B. a fost stabilită de instanța de apel pe baza analizei succesiunii în timp a operațiunilor juridice efectuate de pârât și a răspunsurilor la interogatoriu date de acesta, iar caracterul comun al ilicității cauzei în raport de pârâta recurentă C. pe baza nedovedirii de către aceasta din urmă a "împrumuturilor" pentru stingerea cărora s-a cesionat creanța și nici a deținerii anterior datei de 22.02.2017 a sumei de 55.000 euro, pe care să o fi putut "împrumuta" pârâtului. Aceste din urmă statuări ale instanței de apel privind caracterul comun la cauzei ilicite sunt eronate fiind date cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale învederate de recurentă prin motivul de recurs analizat, în special art. 1238 alin. (2) și art. 1.239 alin. (2), ambele din C. civ. Astfel, pe de o parte, se constată că, deși ambele părți ale cesiunii de referință au susținut concordant că acea parte de creanță a fost cesionată pentru stingerea unei datorii(nu neapărat a unui împrumut) pe care B. o avea la pârâta C., curtea de apel a considerat că în lipsa unor dovezi concrete care să evidențieze existența unui "împrumut" între părți sau că C. ar fi avut la dispoziție suma totală de 55.000 euro pe care să o fi putut "împrumuta" pârâtului, se prezumă că scopul încheierii contractelor de cesiune, astfel cum a fost reținut de instanța de apel(sustragerea pârâtului la de executarea cu bună credință a contractului/contractelor de împrumut încheiate cu reclamanta A.), a fost comun părților cesiunii sau cel puțin că recurenta pârâtă a cunoscut cauza ilicită ori trebuia să o cunoască. Înalta Curte, remarcă faptul că, fără a fi preocupată de stabilirea naturii concrete a datoriei stinse prin cesiunea de creanță încheiată cu C. și fără a reține vreo probă administrată de reclamantă prin care aceasta să dovedească existența caracterului ilicit al cauzei cesiunii în raport cu pârâta recurentă, curtea de apel a pretins dovedirea de către aceasta din urmă a caracterului licit al cauzei contractului de cesiune transferând, astfel, sarcina probei valabilității cauzei către pârâta recurentă. În acest fel, instanța de apel a ignorat atât prezumția de existență valabilă a cauzei reglementată de art. 1.239 alin. (2) din C. civ., cât și faptul că în cazul contestării valabilității cauzei contractului, sarcina probei revine celui care afirmă acest lucru, în speța de față reclamantei. Totodată, Înalta Curte consideră că în raport de conținutul normativ al art. 1238 alin. (2) C. civ., pentru a putea pretinde aplicarea sancțiunii nulității absolute actului juridic contestat, cel care susține caracterul ilicit al cauzei este obligat să facă și dovada caracterului comun al acestei ilicități întrucât buna credință este prezumată în raporturile de drept civil potrivit art. 14 alin. (2) din C. civ.. În contextul speței, se impunea dovedirea, atât a faptului că pârâta recurentă cunoștea despre împrumuturile pe care B. le luase de la reclamantă, cât și a împrejurării că acesta s-ar fi obligat să le restituie la finalizarea dosarului nr. x/2013, din sumele încasate ca urmare a hotărârii pronunțate în acest dosar. Astfel, nici din această ultimă perspectivă, nu i se poate reproșa pârâtei recurente faptul că nu a probat caracterul unilateral al ilicității cauzei doar prin raportare la pârâtul B., reclamanta având sarcina probei caracterului comun al cauzei ilicite, adică a faptului că cealaltă parte (decât cea care a urmărit scopul ilicit) a cunoscut această împrejurare ori ar fi trebuit să o cunoască. Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra incidenței dispozițiilor art. 1.239 alin. (2) și art. 1238 alin. (2), ambele din C. civ., instanța de rejudecare urmând a aprecia în ce măsură prin probele administrate în cauză reclamanta a făcut dovada atât a caracterului ilicit al cauzei contractului de cesiune de creanță încheiat între C. și B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E., cât și a caracterului comun al acesteia.