ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 869/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că pârâții au împrumutat de la autoarea reclamantei B. S.A. suma de 1.200.000 CHF, în baza convenției de credit nr. x din 05.06.2007.

În urma litigiului declanșat în anul 2010, pârâții au solicitat să se constate caracterul abuziv al unor clauze din contractul de împrumut, printre care și clauza de la art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit ce dădeau dreptul băncii ca în mod unilateral să poată pronunța scadența anticipată.

S-a mai arătat că, prin sentința nr. 147/COM/2012, pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Iași a constatat caracterul abuziv al clauzei menționate, cu toate că pârâții indicaseră doar lit. b), c) și d), instanța a dispus și în privința literei a), care viza posibilitatea scadențării integrale a creditului în cazul neplății la termen a ratelor din credit, hotărârea tribunalului fiind irevocabilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1417 alin. (3) și art. 1418 C. civ., art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Prin cererea precizatoare depusă la 31 mai 2016, reclamanta a arătat că suma contestată, a cărei scadență a solicitat-o, este în cuantum de 3.543.748,28 RON.

Prin încheierea de ședință din 11 octombrie 2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, constatând că înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Iași, secția Civilă este ulterioară învestirii tribunalului cu prezenta cauză și având în vedere posibilitatea de apreciere a instanței în a dispune suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale și a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, raportat la litigiul înregistrat pe rolul Judecătoriei Iași, secția Civilă, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1138/2016 din 31 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în sensul că au fost decăzuți pârâții debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat prin convenția de credit nr. x din 05.06.2007, valoarea de restituit anticipat fiind de 869.780,89 CHF, debit principal nescadent existent la data sesizării instanței.

Totodată, au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 39.042 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 495 din 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a fost admis apelul pârâților și a fost schimbată sentință atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă.

De asemenea, a fost respins apelul declarat de C. și D. împotriva încheierii din 11 octombrie 2016.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, s-a dispus obligarea reclamantei A. S.A. la plata către stat a sumei de 12.129 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru de care au fost scutiți pârâții, ca urmare a acordării ajutorului public judiciar.

Totodată, fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 7.392 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a învederat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului fundamental prevăzut la art. 5 și 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are obligația de a primi și soluționa cererile.

Recurenta a susținut că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a apreciat că reclamantei nu i-ar mai fi recunoscut niciun drept legal de a obține sancționarea debitorului de rea-credință pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, în temeiul prevederilor C. civ., întrucât clauza (pactul comisoriu) inclusă în convenția părților a fost invalidată într-o altă procedură judiciară.

Din această perspectivă, banca a precizat că părțile contractante se pot înțelege să modifice pe cale convențională regimul răspunderii contractuale, care are loc prin convenții sau clauze în care se modifică în mod direct și nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.

Astfel, s-a arătat că, în acest sens, a fost reglementată și clauza contractuală prevăzuta de art. 8 din Contract, potrivit căreia în cazul neexecutării unor categorii de obligații, banca avea posibilitatea denunțării unilaterale a contractului și declararea scadenței anticipate a creditului.

Însă, în opinia recurentei, în lipsa acestei clauze, înlăturată de către instanța de judecată care a soluționat dosarul nr. x/2010, părților le sunt aplicabile normele din C. civ. care reglementează răspunderea contractuală legală, respectiv dispozițiile art. 1020, art. 1021 și art. 1025 C. civ. de la 1864, singura diferență fiind aceea că, instanța de judecată va trebui să analizeze îndeplinirea condițiilor legale, respectiv încălcarea obligației contractuale, culpa, prejudiciul și raportul de cauzalitate, aceste aspecte nemaifiind lăsate la libera apreciere a părții contractante.

Potrivit recurentei, instanța de apel opunând efectul puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 147 din 31.01.2012, pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul nr. x/2010, și ignorând dispozițiile legale generale aplicabile în materia răspunderii contractuale, a pronunțat o hotărâre nelegală, refuzând practic soluționarea cauzei.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și cel al egalității părților în desfășurarea procesului civil.

Recurenta a susținut că instanța de apel a reținut pentru prima dată în considerentele deciziei recurate presupusa încălcare a efectelor puterii lucrului judecat, cu toate că, în prealabil, această excepție sau apărare de fond nu fusese pusă în discuția contradictorie a părților.

Astfel, în aprecierea recurentei prin soluționarea cauzei în această modalitate se încalcă principiile contradictorialității și dreptului la apărare prevăzute la art. 13 și 14 C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor ce reglementează efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, încălcând astfel regulile de procedură reglementate de dispozițiile art. 431 C. proc. civ. și art. 4 C. civ. de la 1864. Astfel, instanța de apel a apreciat că în acest dosar s-ar opune puterea de lucru judecat în raport cu problemele dezlegate prin sentința civilă nr. 147 din 31 ianuarie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2010.

În opinia recurentei, rezilierea sau declararea scadenței anticipate nu putea fi tranșată cu titlu general într-un alt proces care avea ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze și nu antrenarea răspunderii contractuale iar, în niciun caz, nu putea fi opusă în prezenta cauză soluția dintr-un proces care anulează clauza contractuală privind rezilierea anticipată.

Astfel, în dosarul nr. x/2010 instanța a fost învestită cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.1 din Condițiile speciale, în timp ce, în prezentul dosar s-a solicitat restabilirea drepturilor încălcate ale băncii urmând a fi analizate condițiile legale pentru desființarea contractului. Prin urmare, consideră recurenta că între cele două dosare există o evidentă distincție din punct de vedere al obiectului și cauzei.

Mai mult decât atât, recurenta a susținut că posibilitatea decăderii din beneficiul termenului cu consecința declarării scadenței anticipate a creditului ca efect al neachitării la termen a ratelor scadente nu a fost tranșată în cadrul dosarului nr. x/2010

Astfel, s-a arătat că, în litigiul anterior menționat, instanța de judecată a anulat clauza prevăzută la art. 8.1 din Condițiile speciale întrucât nu ar fi fost particularizate condițiile sau situațiile neprevăzute care ar putea să conducă la aplicarea pactului comisoriu, fără a se face vreo trimitere la situația cazului concret de culpă contractuală, reprezentat de neîndeplinirea obligației principale de plată a ratelor scadente, chestiune litigioasa care face obiectul prezentului litigiu.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată este nemotivată, instanța de apel preluând în totalitate motivarea regăsită în cuprinsul deciziei nr. 424 din 30 mai 2017, prin care a fost soluționat dosarul nr. x/2016, având ca obiect apelul formulat de bancă în legătură cu un alt contract de credit încheiat între același părți.

Un ultim motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă susținându-se că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituție, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1020, art. 1021 și art. 1025 C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța a fost învestită cu o acțiune având ca obiect încetarea contractului de împrumut înainte de termen și antrenarea răspunderii contractuale pentru întreaga sumă împrumutată.

Mai mult, s-a arătat că, din precizările depuse la dosar a rezultat fundamentul demersului judiciar constând în restituirea împrumutului urmare a nerespectării obligației pârâților de plată a ratelor scadente și declararea judecătorească a scadenței anticipate, astfel încât, în mod greșit instanța de apel nu a dispus de toate pârghiile legale în vederea aflării adevărului și soluționării cauzei.

De asemenea, potrivit recurentei a fost încălcat și principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art. 22 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a constatat că în realitate a fost învestită cu soluționarea unei cereri de desființare/reziliere a contractului de împrumut ca efect al culpei contractuale a pârâților și decăderea acestora din beneficiul termenului potrivit art. 1025 C. civ. de la 1864.

Având în vedere și precizările formulate în cauză, din care a rezultat în mod clar fundamentul acțiunii, instanța de apel practic a refuzat să soluționeze cererea cu care a fost învestită și nu a dispus de toate pârghiile legale în vederea aflării adevărului și soluționării cauzei.

Recurenta a menționat că soluția instanței de apel a încălcat principiul relativității și opozabilității hotărârii judecătorești, prevăzut de art. 435 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, chiar dacă a fost înlăturată din Contract clauza privind declararea scadenței anticipate convenționale a împrumutului, nu poate fi îngrădit dreptul băncii de a se adresa instanței cu o acțiune întemeiată pe regulile generale din materia rezilierii/rezoluțiunii, care se aplică ori de câte ori părțile nu au reglementată, în plan contractual, modalitatea de antrenare a răspunderii contractuale.

Cu toate acestea, în mod nepermis, instanța de apel a extins acest efect al nulității clauzei prevăzute la art. 8.1 din Condițiile speciale și a dedus că înlăturarea din Contract a pactului comisoriu ar bloca accesul părților la instanță în vederea pronunțării rezilierii și declarării scadenței anticipate pe cale judiciară.

Recurenta a mai arătat că, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 1020, 1021 și 1025 C. civ. de la 1864, având în vedere că acestea permit părților să solicite desființarea contractului pe cale judiciară ori de câte ori sunt constatate a fi îndeplinite condițiile legale.

În aprecierea recurentei majoritatea normelor juridice aplicabile răspunderii contractuale sunt dispoziții supletive în sensul că suplinesc sau completează voința părților, astfel că dacă aceste norme nu sunt incluse în contract ele sunt aplicabile raportului juridic contractual.

În acest sens s-a învederat că este nerelevantă concluzia instanței în sensul că demersul judiciar al băncii ar urmări să producă același efect reglementat prin art. 8 din contract, în mod definitiv de instanță. Astfel, s-a susținut că finalitatea demersului poate fi aceeași, însă, modalitatea de realizare este diferită, în sensul că nu se asigură desființarea contractului și decăderea din termen prin simpla manifestare de voința a creditorului, ca efect al verificării îndeplinirii condițiilor legale de către instanța de judecată.

Recurenta susține că soluția pronunțată de instanța de apel este rezultatul aplicării greșite a art. 1201 C. civ., întrucât drepturile recunoscute prin soluționarea dosarului nr. x/2010 nu ar fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară.

Recurenta-reclamantă a subliniat și faptul că, în cauză, instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1025 C. civ.

În acest sens, s-a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să constate că neexecutarea obligațiilor asumate de intimați are caracter ilicit, nefiind autorizată printr-o clauză contractuală, prevăzută expres de lege sau de instanța de judecată, motiv pentru care banca avea posibilitatea de a solicita desființarea/rezilierea contractului, cu consecința decăderii intimaților din beneficiul termenului.

La data de 11 decembrie 2017, intimata E. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat respingerea recursului ca fiind formulat împotriva unei persoane care nu a avut calitatea de parte în dosar.

Intimata-pârâtă C. a formulat, de asemenea, la data de 11 decembrie 2017, întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de recurs, solicitând în consecință respingerea recursului ca fiind tardiv formulat, conform art. 485 C. proc. civ.

De asemenea intimata a invocat excepțiile inadmisibilității formulării cererii de recurs, raportat la faptul că, în cauză, criticile invocate se referă exclusiv la fondul cauzei, iar indicarea motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. este făcută pur formal, pentru a crea aparența unui recurs admisibil în principiu și a nulității recursului, susținându-se că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 5 iunie 2018, s-au respins excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de intimată, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă și s-a stabilit termen de judecată la data de 16 octombrie 2018.

De asemenea, prin încheierea din 16 octombrie 2018 a fost suspendată judecarea recursului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

La 9 februarie 2022 recurenta a formulat cerere de repunere pe rol a recursului, învederând că sentința civilă nr. 965 din 20.06.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, a rămas definitivă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Critica recurentei privind încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., invocată la ultimul termen de judecată, se încadrează motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din același cod și este fondată.

Prin derogare de la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., art. 432 teza I din același cod prevede că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată pentru prima oară înaintea instanței de recurs, atât de către părți cât și de instanță din oficiu. În cauză, autoritatea de lucru judecat a fost invocată în conformitate cu dispozițiile legale evocate de recurenta-reclamantă, la ultimul termen de judecată.

Principiul autorității de lucru judecat, res iudicata pro veritate habetur, este reglementat prin dispozițiile art. 430-432 C. proc. civ. și corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

De asemenea, se reține că noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Totodată, se reține că părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată ca efect al autorității de lucru judecat, potrivit art. 432 teza a II-a C. proc. civ., întrucât încălcarea autorității de lucru judecat constituie un grav motiv de nelegalitate, legiuitorul dând prioritate acestuia în detrimentul principiului non reformatio in peius.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ.:

"nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar conform alin. (2) al aceluiași articol:

"oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Identitatea de părți presupune participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal.

Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenția formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acțiunii, cât și dreptul subiectiv invocat.

Cauza cererii de judecată reprezintă fundamentul pretenției afirmate, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituția sau categoria juridică, ori de principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția.

În acest context, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății, ci și la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat litigiul pe un alt temei juridic.

În cauză, recurenta a invocat efectul negativ al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia 2313 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că, în cauză, este întrunită cumulativ tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Referitor la părți, se observă că atât în dosarul nr. x/2017 cât și în prezenta cauza au figurat în calitate de reclamantă A. S.A., succesoare cu titlu universal a B. S.A., și pârâții C. și D., fiind îndeplinită condiția identității de părți.

În ceea ce privește condiția identității de obiect, se constată că dosarul nr. x/2017, a avut ca obiect rezilierea convențiilor de credit nr. x din 24.01.2008 și nr. x din 05.06.2007 urmare a neîndeplinirii de către pârâți a obligației de a plăti ratele de credit devenite astfel scadente și obligarea la plata sumelor datorate cu titlu de principal, comision de penalizare și dobândă penalizatoare.

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă solicitarea reclamantei de încetare a efectelor convenției de credit nr. x din 05.06.2007 și în consecință decăderea pârâților debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat precum și restituirea anticipată a ratelor de credit nescadente existente la data sesizării instanței.

Prin urmare, obiectul celor două dosare este identic, reclamanta solicitând în ambele dosare încetarea convenției de credit x din 05.06.2007 și restituirea ratelor de credit.

În ceea ce privește cel de-al treilea element, cauza (causa debendi), se reține că aceasta este fundamentul pretenției afirmate, temeiul juridic, care este distinctă de cauza acțiunii (causa petendi), prin care se înțelege scopul urmărit de partea care declanșează litigiul, iar cele două nu pot fi confundate.

Înalta Curte constată că în ambele dosare, fundamentul pretențiilor afirmate îl reprezintă nerespectarea obligației pârâților de restituire a împrumutului acordat potrivit convenției de credit x din 05.06.2007.

În prezenta cauză, se constată că prima instanță în mod corect a reținut că reclamanta a invocat în mod eronat prevederile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 coroborat cu art. 1417 și 1418 C. civ.. Având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanța a constatat că reclamanta a indicat în mod corect cauza cererii în justiție deși a dat o încadrarea greșită în drept, din perspectiva normelor tranzitorii invocate.

Astfel, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat intervenția instanței pentru încetarea efectelor contractului, invocând culpa pârâților în neexecutarea obligației de restituire a împrumutului.

În dosarul nr. x/2017 fundamentul cererii de reziliere a convenției de credit x din 05.06.2007 și de plată a ratelor scadente îl reprezintă de asemenea culpa pârâților în nerespectarea obligației de restituire.

În consecință, din analiza celor două dosare rezultă că este identică și cauza cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, soluția din dosarul nr. x/2017, prin care a fost reziliată convenției de credit x din 05.06.2007 și au fost obligați pârâții C. și D., în solidar, la plata sumei de 717.999,88 CHF, reprezentând rate nescadente și sumei de 339,06 CHF, cu titlu de dobândă nescadentă, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fiind interzisă repunerea în discuție a acelorași solicitări, în prezenta cauză, care au primit o dezlegare definitivă, potrivit principiului bis de eadem re ne sit actio prevăzut la art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Față de autoritatea de lucru judecat reținută în cauză, analiza celorlalte critici de nelegalitate rămâne lipsită de interes și de consecințe pe planul soluției, astfel că nu vor mai face obiectul cercetării instanței de recurs.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 495/2017 din 27 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care o va casa și o va trimite spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

În rejudecarea apelului formulat de pârâți, instanța de prim control judiciar în analiza sentinței atacate urmează a reține pe fond autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia 2313 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu a fost soluționată. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câștigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 495/2017 din 27 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.