ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1472/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, secția Civilă la 23 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: constatarea caracterului nenegociat al contractului de credit nr. x/25.07.2007 (inclusiv actul adițional din data de 30.08.2011) încheiat cu pârâta; constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contract: 4.1 (b) și 4.3 - sub aspectul ratei dobânzii revizuibile; 5.1 și 5.4 (teza finală) - privind suportarea diferențelor de curs valutar și înghețarea cursului valutar la nivelul celui de la data încheierii contractului; 6.1 - privind comisionul de procesare; 6.3 - privind comisionul de administrare.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la emiterea unui nou plan de rambursare ca o consecință a eliminării clauzelor abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în mod nelegal în baza clauzelor abuzive și la plata dobânzii legale începând cu data perceperii acestora și până la data restituirii efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11344 din 19 octombrie 2019, Judecătoria Iași, admițând excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

La această din urmă instanță, cauza a fost înregistrată la data de 20 decembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin cererea adițională formulată și depusă la data de 28.02.2017, reclamantul A. a solicitat lărgirea cadrului procesual cu privire la reclamanți, prin introducerea în proces a reclamantei C..

Raportat la concluziile raportului de expertiză, reclamanții au modificat valoarea capătului de cerere în pretenții, arătând că solicită restituirea următoarelor sume de bani: 8304,44 CHF, diferență de dobândă pentru perioada 25.07.2008 - 25.08.2011, 1394,63 CHF - comision de procesare și 5487,57 CHF, comision de administrare perceput până la data de 25.08.2011.

Prin sentința civilă nr. 452/2018 din 29 mai 2018, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, așa cum a fost adiționată, formulată de către reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 lit. b) și 4.3 - fraza a II-a (privind dobânda revizuibilă) și în art. 6.1 (privind comisionul de procesare) și a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți: a sumei de 2860,57 CHF (în echivalent în RON la data plății), suma reprezentând dobândă nelegal încasată în perioada 25.07.2008 - 30.08.2011 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate între momentul înregistrării cererii deduse judecății (23.03.2016) și data restituirii; a sumei de 1394,63 CHF (în echivalent în RON la data plății), sumă reprezentând comision de procesare și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată între momentul înregistrării cererii deduse judecății (23.03.2016) și data restituirii. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenții litigioase. A admis în parte cererea accesorie formulată de reclamanți și a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu parțial avocat.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, căi de atac înregistrate la data de 8 iulie 2019 pe rolul Curții de Apel Iași, secția Civilă.

Prin decizia nr. 627/2019 din 06 noiembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelurile formulate de intimații-apelanți A. și C. și de apelanta-intimată B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 452/2018 din 29 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A respins cererea formulată de reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. privind constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse la art. 6.1 din contractul de credit nr. x/25.07.2007, privind comisionul de procesare, precum și cererea de restituire a sumei achitate în baza acestei clauze.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamanților A. și C. suma de 1000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert și onorariu avocat, parțiale.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin acestei decizii.

A obligat pe intimații-apelanți A. și C. să plătească apelantei-intimate B. S.A. suma de 200,68 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B. S.A., care a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în privința cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de dobândă variabilă, precum și a cererii de restituire a sumelor percepute în temeiul acestor clauze, prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și ale art. 969, art. 970 din vechiul C. civ.. Concret, se arată că, la data încheierii contractului - 25.07.2007, nu exista obligația legală de a prezenta în contractul de credit formula de calcul a dobânzii variabile și nici de raportare a dobânzii la indicele variabil LIBOR, motiv pentru care existența în contractul de credit a clauzei care prevede o variație a dobânzii, fără a se detalia și o formulă de calcul a acesteia, este în acord cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, reglementări în raport de care se apreciază și valabilitatea clauzelor acestuia.

Totodată, recurenta a relevat că a respectat întocmai prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că a prevăzut o motivație întemeiată a variației dobânzii - "evoluția pieței financiare", prin această sintagmă înglobând toți indicatorii financiari unanim recunoscuți și acceptați de întreaga piață de profil și care au determinat pe parcursul anilor 2006-2010 o creștere a costurilor de finanțare avute de Bancă.

De asemenea, recurenta susține că nu se poate reține caracterul abuziv al naturii dobânzii (variabilă/revizuibilă), în sine, în condițiile în care: criticile din acțiunea introductivă conduc la concluzia că reclamanții au avut reprezentarea încheierii unui contract de credit cu o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, aceștia contestând doar criteriul de variabilitate ales.

Se mai arată că reclamanții nu au pretins și nici nu au dovedit întrunirea condițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu natura dobânzii de a fi revizuibilă/variabilă, clauzele contractuale făcând trimitere în repetate rânduri la dobânda curentă revizuibilă, astfel încât nu exista nicio neclaritate în privința împrejurării că, în speță, părțile au convenit o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, iar nu una fixă. Așadar, făcând trimitere la clauzele contractuale, dar și la susținerile din cererea de chemare în judecată, recurenta afirmă că, la încheierea contractului, reclamanții au avut reprezentarea faptului că dobânda nu este una fixă, ci, dimpotrivă, și-au asumat, expres, prin semnătură, caracterul variabil al acesteia.

A subliniat, totodată și faptul că, în contractul de credit, s-au prevăzut atât natura dobânzii (revizuibilă), cât și criteriul obiectiv în baza căruia rata dobânzii curente putea fi revizuită, astfel încât aceasta consideră că și-a îndeplinit obligația de informare, atât clauzele în discuție, cât și Contractul de credit în ansamblul său, aliniindu-se exigențelor de transparență prevăzute de lege.

Recurenta afirmă că, pe toată această perioadă de derulare a contractului de credit, banca va trebui să atragă resurse la niște costuri pe care nu le poate anticipa în mod rezonabil, iar, în acest context, se justifică inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin ca dobânda să se modifice în funcție de aceste viitoare evoluții ale pieței monetare.

Recurenta mai arată că trecerea de la procentul de dobândă de 4,9% (dobânda pentru primul an de creditare, în temeiul art. 4.1 lit. a) la dobânda revizuibilă - de 5,9% (dobânda aplicata în al doilea an de creditare, practicată de Bancă la acea data pentru acest produs bancar, în temeiul art. 4.1 lit. b) nu reprezintă o modificare unilaterală a dobânzii de către Bancă, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci trecerea de la dobânda fixă la dobânda revizuibilă, astfel cum este structura creditului convenită de părțile contractante.

În sfârșit, tot sub acest aspect, pârâta arată că, în actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, acceptat tacit de împrumutatul A., sunt clar explicate formula de calcul a dobânzii, precum și datele de actualizare a dobânzii în funcție de indicele LIBOR la 6 luni (30 iunie și 31 decembrie ale fiecărui an), cu mențiunea că, prin acest act adițional, nu au avut loc modificări de dobândă, menținându-se dobânda variabilă percepută la acea dată (5,9%), dar exprimată printr-o formulă de calcul, raportându-se la un singur indicator financiar (LIBOR), spre deosebire de perioada anterioară acestei ordonanțe când se raporta la mai mulți indici financiari.

Recurenții au criticat, de asemenea, decizia instanței de apel de a menține fără temei legal, soluția instanței de fond de nerecunoaștere a efectelor Actului adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, recurenta redând, în acest sens, conținutul dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială, în vigoare la 21.06.2010.

In considerarea dispozițiilor legale citate, autoarea recursului arată că, prin Notificarea nr. x din 10.09.2010, clientul A. a fost invitat la unitățile băncii pentru a consulta și semna actul adițional care urma să modifice prevederile contractului de credit conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin această Notificare, clientul fiind invitat să ia cunoștință și să semneze "un act adițional care va reglementa în principal valoarea comisionului de rambursare anticipată, precum și exprimarea explicită a formulei de calcul a ratei dobânzii, în funcție de un indice de referință public", cu precizarea că, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea actului adițional conținând modificările impuse de actul normativ înseamnă acceptarea lor tacită.

Cu toate acestea, se arată că împrumutatul nu s-a prezentat pentru semnarea acestui act și nici nu a denunțat aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 în termen de 60 de zile, astfel încât, actul adițional nesemnat este considerat de drept acceptat tacit la data de 21.09.2010 (finalul termenului de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței, prevăzut de art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 pentru modificarea contractelor în derulare prin acte adiționale), prin aplicarea dispozițiilor art. 95 alin. (5), conform cărora "Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

Așadar, recurenta susține că, prin neprezentarea împrumutatului pentru a semna Actul Adițional întocmit și propus spre semnare de Bancă, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, actul adițional la Contractul de credit, nesemnat și considerat acceptat tacit de către acesta, își produce efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat, întrucât nici clientul și nici Banca nu au notificat cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile, calculat de la data de 02.01.2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 288/28.12.2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010). Astfel, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei draft-ul standard de act adițional pentru tipul de produs bancar acordat împrumutatului, rubricile acestuia neputând fi completate întrucât împrumutatul nu s-a prezentat la încheierea lui.

Se mai arată că, față de dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 din forma inițială a actului normativ, Banca a respectat prevederile O.U.G. nr. 50/2010, exprimând în temeiul actului adițional dobânda în funcție de indicele de referința LIBOR la 6 luni și aplicând marja băncii.

Recurenta a criticat, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în cauză.

Față de statuarea instanței de apel, autoarea recursului susține că, indiferent dacă s-a semnat sau nu un act adițional, prevederile legale ulterior adoptate sunt obligatorii și modifică pentru viitor convenția de credit, chiar dacă aceasta s-a născut anterior, în anul 2007.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că împrumutatul A. a confirmat tacit modificările contractului de credit materializate în actul adițional din iunie 2010, prin nedenunțarea actului în termen legal și executarea lui în noile condiții.

Pe cale de consecință, recurenta susține, prin intermediul altei critici, că în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond de restituire către reclamanți a sumelor reprezentând diferența de dobândă percepută în plus față de procentul de dobândă inițial, achitate până la primul act adițional de restructurare.

Autoarea recursului mai arată că, deși părțile contractante au convenit o dobândă variabilă, prin această dispoziție, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din vechiul C. civ., instanța a stabilit practic o dobândă fixă pentru perioada 25.07.2008 - 30.08.2011.

Așadar, consideră că instanța judecătorească nu poate interveni în convenția părților pentru a modifica prețul contractului de credit prin stabilirea procentului de dobândă, așa cum a procedat în cauză, acesta fiind stabilit prin funcționarea legilor pieței, precum și de către părțile din contract, prin negociere, astfel încât, intervenția instanței nu ar avea decât semnificația încălcării libertății de voință și a libertății contractuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 500 C. proc. civ. și dispozițiile legale menționate în cuprinsul memoriului de recurs.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 6 aprilie 2021 s-a admis în principiu recursul și potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac la 8 iunie 2021, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica relativă la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispozițiile legale menționate transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța reține însă că textul de lege pretins greșit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecății. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la 25.07.2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislația națională și, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Argumentele recurentei sunt dezvoltate doar cu privire la neverificarea concretă a condițiilor cerute pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor în discuție, recurenta susținând că instanța de apel nu a făcut o analiză și nici nu a probat existența dezechilibrului semnificativ, astfel că a fost făcută o aplicare greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la clauzele 4.1 lit. b) și 4.3 care reglementează dobânda revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare și posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat clauzele de la art. 4.1 lit. b) și art. 4.3 teza a II-a, privind dobânda revizuibilă și posibilitatea băncii de a o modifica unilateral, stabilind că prin poziția sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condițiile în care mecanismul de determinare a dobânzii nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

Așadar, sintagmele utilizate în cuprinsul clauzelor menționate, respectiv "evoluția pieței financiare" și "politica de credite a băncii" au caracter echivoc, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile și condițiile care vor determina modificarea ratei dobânzii în viitor. Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părți. Posibilitatea verificării condițiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenței/inexistenței echilibrului contractual, transparența în ceea ce privește derularea raporturilor dintre părți pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziția de inegalitate de pe care acționează părțile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reținut argumentul întemeiat pe dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestui text legal este necesar ca motivația întemeiată, legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluția pieței financiar-bancare, să fie trecută în mod concret în contract, prin raportare la noțiuni ușor identificabile și determinabile în raport de elemente obiective, în scopul eliminării oricărui arbitrariu în evoluția ulterioară a raportului contractual.

În interpretarea prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49).

În sfârșit, nici criticile privind greșita aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 de către instanța de apel nu pot fi primite.

În mod asemănător, constată că instanța de apel a analizat și a reținut situația de fapt pe baza probelor administrate cu privire la susținerile recurentei referitoare la transmiterea notificării în vederea semnării actului adițional prevăzut de O.U.G. nr. 50/2010, reținând că "nu s-a făcut dovada comunicării" actului adițional către reclamanți.

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate solicita instanței de recurs să procedeze ea însăși la reevaluarea și schimbarea situației de fapt, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanțe factuale. În realitate, recurenta-pârâta solicită a se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele cu plenitudine de jurisdicție, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de judecată nu poate interveni și modifica dispoziții din contracte, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanțele s-au conform întocmai dispozițiilor legale, dispunând înlăturarea efectelor clauzelor al căror conținut l-au constatat a fi abuziv.

Critica adusă deciziei atacate privind soluția de restituire de către bancă a sumelor reprezentând diferențele de dobândă ca urmare a majorării acesteia, se constată că este nefondată.

Prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.1 lit. (b) și 4.3 teza a II-a privind dobânda revizuibilă (variabilă).

Întrucât aceste clauze în forma inițială au produs în concret efecte între părți, în sensul aplicării unei dobânzi majorate de 5,9% pe an începând cu 30.08.2008 și până la semnarea actului adițional din 30.08.2011, în mod corect instanța de fond a dat eficiență prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 și, constatând că a dispărut temeiul care justifica reținerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării dobânzii cu 1 % față de dobânda curentă de 4,9% pe an, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, în mod justificat a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a diferenței de dobândă încasată nelegal.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 627/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 627/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.