ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 289/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la 15 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Iași, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. și C., solicitând instanței constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) (privind comisionul de acordare), art. 4.11 pct. b (privind comisionul de administrare), art. 5.1 (privind riscul valutar) raportat la art. 5.11 din contractul de credit nr. x/01.06.2007, restituirea, în solidar, de către pârâte, a sumelor de 2465 RON, 10798 RON și 38134 RON, cu dobânda legală calculată din momentul introducerii acțiunii și până la data plății, precum și să se dispună înghețarea și aplicarea pe tot parcursul derulării contractului a unui curs CHF-LEU egal cu cel aplicat la momentul semnării contractului de credit, de 1,97 RON/1 CHF, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ. și celelalte acte normative indicate.

În ședința publică din 7 martie 2017, reclamantul a depus o primă cerere adițională, prin care a modificat capetele 6 și 7 din acțiune, în sensul de a solicita să se dispună stabilizarea și aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU echitabil, a cărui valoare să fie stabilită de către instanță dintre valorile cuprinse între cursul din momentul contractării și un curs calculat după formula: cursul din momentul contractării 1,97 RON + 50% din diferența de curs între cel din momentul contractării și cel din prezent, de 4,23 RON, respectiv 3,1 RON ca limită superioară, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate în plus peste valoarea stabilită, începând cu data încheierii contractului și până la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Ulterior, la termenul de judecată din 4 aprilie 2017, reclamantul a depus la dosar o a doua cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, respectiv cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând, în plus, să se constate nulitatea absolută parțială a clauzelor cuprinse în art. 4.1 teza a doua (privind modul de calcul al dobânzii curente), art. 4.2 teza a doua (privind nivelul dobânzii variabile) și art. 4.3 (privind schimbarea nivelului dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă) din contractul de credit nr. x din 01.06.2007, forma în vigoare până la data de 18.02.2011, cu obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă în baza acestor clauze, în perioada 01.06.2007-18.02.2011, peste dobânda agreată la semnarea contractului, de 5,35%, și dobânda legală aferentă.

Prin sentința civilă nr. 4850/2017, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Iași, care, la rândul său, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Iași, prin sentința civilă nr. 517/2017/CIV, conflictul negativ de competență fiind soluționat de Curtea de Apel Iași în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași (astfel cum rezultă din sentința nr. 306/2017).

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2018, Tribunalului Iași a dispus comunicarea cererilor adiționale către pârâte și solicitarea acordului expres al acestora în ceea ce privește modificarea obiectului acțiunii prin cea de-a doua cerere adițională. În condițiile în care pârâtele nu au exprimat un astfel de acord, prin încheierea de ședință din data de 20.02.2018 s-a constatat, în baza art. 204 C. proc. civ., decăderea reclamantului din dreptul de a-și completa cererea principală cu cea de-a doua cerere adițională.

La același termen de judecată, instanța a încuviințat, pentru reclamant, administrarea probei cu înscrisuri, acesta nemaisolicitând și efectuarea unei expertize contabile, însă depunând note scrise privind incidenta Deciziei pronunțate de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești.

În ședința publică din 15 mai 2018, instanța a pus în discuția contradictorie a părților introducerea în cauză, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a cesionarului D., reprezentantul convențional al reclamantului fiind de acord cu acest aspect.

Prin sentința civilă nr. 571 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., C. și D.. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 4.11 lit. a), privind comisionul de acordare, și art. 4.11 lit. b), privind comisionul de administrare lunară, din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 01.06.2007, încheiat între A., în calitate de împrumutat, și S.C. B. S.A. - Sucursala Iași, în calitate de bancă.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să restituie reclamantului suma de 597 CHF, în echivalent RON la data plății, achitată cu titlu de comision de acordare, cu plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii (15.11.2016) până la data plății efective a debitului principal. Au fost obligate pârâtele S.C. B. S.A. și C. (fostă E.) să restituie reclamantului suma totală de 2629,83 CHF, în echivalent RON la data plății, achitată cu titlu de comision de administrare lunară în perioada 15.07.2007-15.03.2011, pârâta S.C. B. S.A. urmând a restitui contravaloarea comisionului de administrare încasat în perioada 15.07.2007-15.07.2008, iar pârâta C. urmând a restitui contravaloarea comisionului de administrare încasat în perioada 15.08.2008-15.03.2011. A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata, către reclamant, a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâtele C.. și D. S.A.

Prin decizia nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins cererea de suspendare a judecății prezentei cauze formulată de apelantul A.; totodată a respins apelurile formulate de către C., D. S.A. (prin transmiterea calității procesuale de la D.), respectiv de către A. împotriva sentinței civile cu nr. 571 din 2.10.2018 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal, sentință pe care a păstrat-o.

Împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă recurentele D. S.A. și C. - fosta E. ("NEF"), au formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu consecința admiterii in totalitate a apelului formulat de banca (respingerea in totalitate a apelului formulat de reclamant) respectiv, respingerea in totalitate a cererii de chemare in judecata. În ceea ce privește cheltuielile de judecata ocazionate de prezentul demers procesual a precizat faptul că solicită acordarea taxei de timbru aferenta recursului, iar referitor la onorariul de avocat a precizat că își rezervă dreptul de a-l solicita pe cale separată.

În motivare, recurentele au susținut, în esență, că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1-3) din Directiva 9313/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, varianta in vigoare la data incheierii contractului de credit, și art. 451-art. 452 C. proc. civ.

Totodată, decizia recurată a fost pronunțată, inclusiv cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentele au susținut că instanța de apel apreciază, în mod greșit, că perceperea comisionului de administrare are caracter abuziv întrucât provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Recurentele susțin că acest comision de administrare enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate avea consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit, din cuprinsul contractului de credit rezultând clar valoarea acestuia, arătându-se, totodată, costul total al creditului, DAE și valoarea totală a fiecărei plăți lunare, cât și când, respectiv în ce condiții este datorat.

În ceea ce privește presupusul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurentele au susținut că nu se poate reține îndeplinirea acestei condiții, întrucât, la momentul încheierii contractului de credit, reclamantul avea posibilitatea efectivă să cunoască obligativitatea achitării comisioanelor al căror cuantum a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului, modul de determinare a acestora fiind detaliat în contractul de credit.

Nu în ultimul rând, s-a susținut că trebuie avută în vedere și Hotărârea CJUE din Cauza 621/17 (Gyula Kiss, CIB Bank Zrt. împotriva Emil Kiss, Gyulane Kiss).

A mai precizat recurenta că acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 93 lit. D) teza 1 din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Totodată, dreptul de a percepe comisionul de administrare a creditului este prevăzut și de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

Rațiunea perceperii comisionului de administrare este justificata având în vedere că accesând un credit de la o banca, se inițiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp și de capital. Mai mult decât atât, respectivul comision se calculează prin raportare la soldul clientului, astfel că pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, de asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală.

Totodată, au susținut recurentele, chiar dacă nu a fost analizată efectiv de către instanța de apel, nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ intre drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua credință a băncii, atât timp cât acest tip de comision este permis de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior menționate, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Ceea ce este important este ca nivelul cuantumului taxelor și comisioanelor stabilite de părți să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilității arbitrare a instituției financiare de a-l modifica prin înfrângerea voinței consumatorului.

În contextul celor arătate mai sus, au conchis recurentele, clauza care stabilește obligația de plată a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de argumentele prezentate se impune și respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și dobândă legală.

Cu privire la clauza din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, în primul rând, caracterul negociat al clauzei referitoare la acest comision rezultă din faptul că acest comision nu are întotdeauna același cuantum în contractele de credit încheiate între B. S.A. și clienții săi, existând și cazuri în care acest comision nici nu este perceput, au precizat recurentele.

Clauza referitoare la comisionul de acordare credit este neechivocă, în condițiile în care s-a menționat suma exactă, exprimată ca și procent din valoarea totală a creditului, iar referitor la norma stipulată prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, trebuie precizat că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

De asemenea, la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislație care să îl interzică, astfel că perceperea lui nu contravenea legii, fiind perfect legală. Mai mult decât atât, acest comision a intrat în legalitate și ulterior încheierii convenției prin O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză, astfel încât obligația de a-l plăti nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.

Faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, clauza prin care a fost stipulat comisionul de acordare are un caracter clar și inteligibil, întrucât cuantumul acestuia este precis determinat în cuprinsul contractului, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurentele au mai susținut că reclamantul nu a făcut dovada faptului că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei credințe și a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atâtă timp cât la momentul încheierii contractului de credit, dar și ulterior, acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutați.

Recurentele au mai arătat că această clauză nu poate fi considerată abuzivă deoarece, pe de o parte, clientul, înainte de încheierea contractului de credit, a luat cunoștință de condițiile contractuale, inclusiv de existența acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de altă parte, acesta a avut posibilitatea de a alege o altă instituție bancară de pe piață, dacă condițiile de creditare nu corespundeau intereselor sale financiare.

De asemenea, au susținut recurentele, prevederile art. 4 din Contractul de credit îndeplinesc cerințele trasate de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-26/13, Arpad Kasler, ale cărei considerente au fost redate în sinteză.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, anularea cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de recurs. A solicitat, totodată, obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, concluzia raportului privind soluția preconizată, fiind aceea că recursul este tardiv.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentele C. și D. S.A (FOSTĂ D.) au depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză, apreciind că recursul a fost declarat în termen, în raport cu cele reținute prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recursul declarat de declarat de recurenta C. și de recurenta-pârâtă D. S.A (FOSTĂ D.) împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă va fi respins, ca tardiv, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, acest termen urmând a fi calculat pe zile, fără a intra în calcul ziua în care începe să curgă termenul, nici ziua când aceasta se împlinește, în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Termenul de recurs instituit de art. 485 C. proc. civ. este un termen legal, imperativ (peremptoriu) și absolut, astfel că, nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita recursul, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost comunicată recurentelor la 4 martie 2021, potrivit dovezii aflate la dosarul de apel, iar cererea de recurs a fost transmisă, prin poșta electronică, către registratura Curții de Apel Iași la 5 aprilie 2021, ora 18:34, .

Așadar, cererea de recurs a fost înaintată în ultima zi a termenului de declarare a căii de atac, după ora la care activitatea încetează la instanță, respectiv la 5 aprilie 2021, ora 18:34.

Potrivit art. 182 alin. (1) și (2) C. proc. civ., termenul care se socotește pe zile se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile.

Programul de lucru al instanțelor este de 8 ore zilnic și începe, de regulă, la ora 8:00 și se încheiere la ora 16:00, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Prin urmare, cum nu s-a susținut și nici nu a existat vreo dovadă în sensul că programul de lucru în cadrul Curții de Apel Iași nu s-ar desfășura în intervalul orar ce constituie regula instituită de dispozițiile anterior menționate, depunerea la această instanță a motivelor de recurs, prin e-mail, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal, având în vedere că acestea au fost înregistrate în evidența instanței a doua zi, respectiv pe data de 6 aprilie 2021.

În acest sens, se reține că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 a fost publicată decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acțiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotită a fi făcută în termen.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen".

Ulterior, prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizie indicată și de recurente în cuprinsul punctului de vedere la raportul întocmit în cauză), privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Gorj, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotit a fi depus în termen".

Înalta Curte, subliniază că, față de dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ., care prevăd că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi, și raportat la data demarării prezentului proces, 15 noiembrie 2016, acesta este supus normelor de procedură civilă anterioare modificărilor aduse de Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, intrate în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Ca atare, din perspectiva excepției tardivității, relevanță în prezenta cauză o au dispozițiile art. 182 și art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data inițierii prezentului litigiu (dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care în enumerarea cuprinsă la art. 183 alin. (1) C. proc. civ. au fost introduse și actele de procedură trimise prin fax sau e-mail), astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, înaintarea recursului prin intermediul poștei electronice în ultima zi a termenului (5 aprilie 2021, ora 18:34), după ora la care se încheiase activitatea la Curtea de Apel Iași, secția Civilă, cerere înregistrată în evidența instanței a doua zi, respectiv pe data de 6 aprilie 2021, determină concluzia că această cale de atac a fost declarată cu încălcarea termenului reglementat de 485 alin. (1) C. proc. civ.

Este de menționat că potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ. părțile au obligația ca, în condițiile legii, să îndeplinească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

Cum în cauză, recursul a fost declarat cu depășirea termenului imperativ de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate, iar recurentele nici nu au dovedit că întârzierea s-a datorat unor motive temeinic justificate, pentru a putea fi incidente prevederile art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 185 C. proc. civ., urmează să respingă ca tardiv, recursul declarat de recurenta C. și de recurenta-pârâtă D. S.A (FOSTĂ D.) împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Cu privire la solicitarea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta C. și de recurenta-pârâtă D. S.A (FOSTĂ D.) împotriva deciziei nr. 32/2021 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2022.