ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2464/2021

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2018 sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și C. S.R.L, a solicitat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 671/2019 din 16 iulie 2019, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, și a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L.; a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei C. S.R.L privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta către pârâta B. S.A la plata sumei de 12.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 40/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a fost respins ca neîntemeiat și a fost obligată apelanta să plătească intimatei B. cheltuieli de judecată în cuantum de 7000 RON.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 40/2020 din 6 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Recurenta prezintă considerentele reținute de instanța de apel și apreciază că motivarea soluției este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 308/F/2018, dar și cu greșita aplicare a legii, respectiv a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În ce privește nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării puterii de lucru judecat a sentinței nr. 308/F/2018 din 30 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Vaslui, în dosarul x/2012, recurenta invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la considerentele instanței de apel cu privire la valoarea probatorie a hotărârii din Dosarul a23, recurenta susține că acestea sunt, în parte, străine de aspectele invocate; deși reclamanta s-a prevalat de efectul pozitiv atașat considerentelor din sentința nr. 308/F/2018, instanța de apel a analizat, cu prioritate, în ce măsură sunt îndeplinite condițiile privind incidența în cauză a autorității de lucru judecat ca excepție procesuală. De altfel, instanța de apel a calificat aceste apărări ca fiind excepția autorității de lucru judecat și s-a raportat la această calificare în analiza sa.

Arată că, din lectura deciziei recurate, rezultă că, frecvent, prima instanță a primit denumirea de "Judecătorul sindic", în ciuda faptului că sentința apelată în prezenta cauză a fost pronunțată de o instanță civilă, a cărei competență s-a determinat prin raportare la dispozițiile C. proc. civ., nefiind aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 85/2006, care reglementează competența specială a judecătorului sindic. Procedând de această manieră, consideră că instanța de apel a dat dovadă de o neînțelegere a situației de fapt, care a rezultat în motivarea soluției prin raportare la considerente străine de natura pricinii.

Susține că, deși a invocat doar faptul că o parte din problemele de drept deduse judecății au fost dezlegate în favoarea sa, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, motivarea instanței de fond este străină de aspectele cu care a fost învestită.

Menționează faptul că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat este reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și în jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, recurenta arată că, deși menționează ab initio că se pronunță cu privire la excepția autorității de lucru judecat, după ce reține că nu sunt îndeplinite cele trei condiții pentru a se face aplicarea acesteia, instanța de apel procedează și la analiza argumentelor recurentei privind efectului pozitiv al puterii de lucru judecat atașat considerentelor sentinței nr. 308/F/2018, statuând că nu există o identitate de obiect între dosarul în care s-a pronunțat sentința nr. 308/F/2018 și prezenta cauză și nici de chestiune litigioasă, în sensul că judecătorul sindic a reținut că părțile au convenit în mod expres prin planul de reorganizare (atât cel inițial cât și cel modificat) ca diminuarea creanței B. să fie efectuată și prin plățile efectuate de recurentă, aspect care, însă, nu echivalează cu faptul că "Judecătorul sindic a statuat asupra unei situații ce formează obiectul cauzei de față".

Or, recurenta consideră că instanța de apel a analizat îndeplinirea condiției privind identitatea de obiect strict formal, în sensul că s-a raportat la obiectul dosarului și nu la pretențiile și drepturile părților deduse judecății.

Astfel, arată că judecătorul sindic a interpretat manifestările de voință exprese ale B. configurate în acte de procedură în cadrul procedurii de insolvență și, în consecință, le-a atribuit efectele juridice care se impun prin raportare la specificul Legii nr. 85/2006; având în vedere că B. se prevalează în apărare de aceleași drepturi subiective care au fost supuse analizei în dosarul nr. x/2012, iar manifestările sale de voință au primit deja o calificare juridică, în mod greșit a concluzionat instanța de apel că nu există identitate de obiect în prezenta cauză și Dosarul a23.

De asemenea, recurenta susține că este neîntemeiat și argumentul conform căruia nu s-ar fi soluționat definitiv o chestiune litigioasă care să fi fost readusă în discuție în prezenta cauză.

Analizând comparativ problemele de drept din prezenta speță și chestiunile litigioase tranșate deja, de judecătorul sindic, prin sentința nr. 308/F/2018, recurenta apreciază că există identitate de chestiune litigioasă. Ca atare, dezlegările judecătorului sindic cu privire la natura juridică a plăților efectuate de recurentă în temeiul Contractului de cesiune, modificarea implicită a contractului de cesiune ca efect al planului de reorganizare, opțiunea manifestată de B. în favoarea executării în natură a obligației de plată a recurentei din cuprinsul Contractului de cesiune și caracterul abuziv al rezilierii/rezoluțiunii unilaterale a contractului de cesiune încheiat cu A. reprezintă probleme de drept deja tranșate cu caracter irevocabil care se impun ca atare si în prezenta cauză. Ceea ce a intrat în puterea de lucru judecat nu a fost exclusiv dispozitivul Sentinței 308/F/2018, ci și motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea acestei soluții, și care, explicând dispozitivul, permit aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

În opinia recurentei, aceste aspecte invocate reprezintă deopotrivă și motive de greșită aplicare a legii de către instanța de fond și pot fi analizate și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel neagă efectul obligatoriu al sentinței nr. 308/F/2018, ceea ce reprezintă o aplicare greșită a legii.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea caracterului special al Legii nr. 85/2006, deoarece instanța de apel neagă efectele juridice pe care le produc actele de procedură din cadrul procedurii insolvenței. Practic, instanța de apel pleacă de la premisa greșită că ne aflăm în prezența a două rapoarte juridice diferite, unul între B. și A., decurgând din Contractul de cesiune și altul între B. și E., guvernat de prevederile Legii nr. 85/2006.

Astfel, deși este vorba de două raporturi juridice, pe de-o parte, între A. și B. și, pe de altă parte, între B. și E., recurenta apreciază că acest din urmă raport juridic provine din contractul de credit acordat debitoarei și nicidecum din procedura insolvenței, așa cum a reținut instanța de apel.

În consecință, consideră că toate manifestările de voință ale creditorilor din cadrul procedurii insolvenței produc efecte juridice atât în cadrul procedurii insolvenței, cât și în raporturile juridice din care au izvorât, întrucât aceste manifestări de voință emană de la titularul creanței și vizează creanța înseși (legătura intrinsecă între cele două raporturi juridice), sens în care meționează decizia nr. 944/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-o speță similară.

În acest context, apreciază ca fiind nelegală motivarea instanței de apel conform căreia contractul de cesiune nu putea fi modificat prin manifestările de voință ale B. din cadrul procedurii insolvenței. Din contră, susține recurenta, B. a participat activ, și-a asumat neechivoc și a acceptat expres modificarea Contractului de cesiune prin planul de reorganizare. În acest sens, subliniază că planul de reorganizare este un act ulterior Contractului de cesiune fiind aprobat de către creditori și implicit de către intimată în data de 07.06.2016 (la 2 ani de la încheierea Contractului de cesiune, moment la care intimata deja cunoștea faptul că recurenta nu respectă termenii și condițiile de plată a ratelor), având caracter executoriu și obligatoriu pentru părți, odată aprobat fiind opozabil tuturor creditorilor. În speță, intimata a votat pentru aprobarea planului de reorganizare, astfel că acest act de procedură îi este opozabil și are caracter executoriu.

În consecință, arată că prin aceste manifestări exprese de voință, asistăm la o modificare corespunzătoare a Contractului de cesiune și, în conformitate cu dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ., modificarea contractului de cesiune este valabilă prin simplul acord de voință al părților. În speță, Contractul de cesiune s-a încheiat sub semnătură privată, fără ca părțile să prevadă în cuprinsul acestuia o formă anume pentru modificarea termenilor și condițiilor, astfel încât se va aplica regula generală.

Mai mult, recurenta consideră că nici argumentul instanței de apel conform căruia contractul de cesiune prevede în mod expres că "toate amendamentele și suplimentele la acest contract de cesiune vor fi făcute în scris și numai pe baza acordului comun al cedentului și cesionarului" nu poate fundamenta concluzia instanței de apel, întrucât manifestările de voință ale B. au fost concretizate în acte scrise, asumate de intimata prin semnătură și ștampilă și validate în procedura insolvenței. Ca atare, chiar dacă nu s-a încheiat în mod formal un act adițional la Contractul de cesiune (ceea ce oricum nu era obligatoriu conform art. 6.9 din acesta) acordul de voință al părților s-a întrunit și îmbracă forma scrisă, sens în care sunt îndeplinite condițiile pentru a opera modificarea Contractului de cesiune.

Totodată, recurenta apreciază că în mod greșit a reținut instanța de apel că B. S.A. nu a încetat abuziv Contractul de cesiune. În speță, prezumția de bună-credință a fost răsturnată tocmai prin conduita acesteia, care ulterior încheierii Contractului de cesiune a acceptat timp de 2 ani ca recurenta să efectueze plăți cu nerespectarea atât a datei scadenței, cât și a valorii ratelor, stabilindu-se astfel între părți o cutumă care este relevantă pentru aprecierea voinței creditoarei. Manifestarea de voință astfel exprimată este neechivocă și constantă pe întreaga perioadă de timp a derulării raporturilor contractuale, fără ca B. să își fi manifestat vreodată nemulțumirea prin notificarea recurentei cu privire la încălcarea prevederilor contractuale ori să fi clamat în alt mod încălcarea obligațiilor de către recurentă. Mai mult, instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem aiiegans, întrucât recurenta nu s-a prevalat de faptul neîndeplinirii corespunzătoare a obligației pentru a obține realizarea unui drept, ci, din contră, a susținut că prezumția de bună-credință a fost răsturnată prin manifestări de voință ce provin de la intimata B..

Recurenta menționează că, în susținerea caracterului abuziv al rezilierii/rezoluțiunii unilaterale a Contractului de cesiune, înțelege să se prevaleze, din nou, de considerentele sentinței nr. 308/F/2018. Prin această hotărâre se reține că, ulterior aprobării planului de reorganizare, bunurile debitoarei, care reprezentau garanția B., s-au vândut la o valoare superioară creanței garantate, astfel încât creditorul bancar urma a-și satisface inclusiv creanța chirografară și se stabilește neechivoc câtimea creanței încasate până în mai 2017 de către B., atât de la recurenta A., cât și de la E.. Dat fiind că părțile au consimțit că plățile efectuate în procedura insolvenței sting simultan prețul cesiunii, în contextul dobândirii de lichidități prin valorificarea activelor, creanța B. urma a fi satisfăcută integral, ceea ce ar fi determinat, totodată, scadența obligației de a transfera către A. titlul de creanță. Acționând cu rea-credință în urmărirea intereselor personale și în disprețul obligațiilor asumate atât în procedura insolventei cât și față de recurenta A. în luna iunie 2017, B. notifică rezilierea/rezoluțiunea Contractului de cesiune și decide să rețină integral sumele achitate de către recurentă, cu titlu de daune interese. Astfel, în final, după ce a simulat o cesiune de creanță, B. și-a satisfăcut creanța împotriva E. și a modificat unilateral și retroactiv natura sumelor achitate de A. în daune-interese, deși, anterior, același creditor le atribuise valoare de plăți creanță în procedura insolventei după cum s-a reținut prin sentința nr. 308/F/2018.

Arătă totodată că, la 27 februarie 2020, procedura insolvenței E. s-a închis prin realizarea integrală a planului de reorganizare și reinserția debitoarei în circuitul civil, potrivit sentinței nr. 380/F/2018, astfel că se poate concluziona că intimata B. și-a satisfăcut integral creanța în raport de dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, dar și față de constatările judecătorului sindic.

Revenind la conexiunea dintre Contractul de cesiune și planul de reorganizare, în concret la modul în care părțile au înțeles să stingă creanța E., recurenta consideră că încasarea integrală a creanței de către B. echivalează deopotrivă cu încasarea integrală a prețului cesiunii, ceea ce o îndreptățește la transferul titlului de creanță.

Meționează că odată constatat caracterul nelegal al soluției pronunțată de instanța de apel cu privire la capătul principal de cerere urmează ca și celelalte capete de cerere să fie analizate și admise, consecutiv sau subsecvent, în funcție de dezlegarea dată capătului principal de cerere.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază ca fiind neîntemeiată și soluția instanței de apel de respingere ca inadmisibilă a solicitării sale de obligare a B. la restituirea sumei de 1.295.500 RON, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, întrucât solicitarea de restituire a fost efectuată pe calea acțiunii introductive de instanță, în timp ce doar câtimea acesteia a fost precizată ulterior întocmirii și depunerii raportului de expertiză în fața primei instanțe.

În concluzie, recurenta susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură, dar și a celor de drept material invocate, iar adresa de reziliere/rezoluțiune nu poate produce efectele juridice scontate, Contractul de cesiune fiind în vigoare. Pe cale de consecință, constatând deopotrivă achitarea integrală a prețului cesiunii, se impune admiterea petitului introductiv din cererea de chemare în judecată, respectiv în principal, obligarea intimatelor la executarea obligațiilor ce le revin prin transferarea titlului de creanță.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, reținând cauza spre rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate prin aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în raport de considerentele sentinței civile nr. 308/F/30.10.2018, pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul x/2012, dar și a caracterului special al Legii nr. 85/2006. Totodată, a solicitat obligarea intimator-pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată suportate în prezentul demers judiciar.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 februarie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 iunie 2021 a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul legal al art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți), însă efectul pozitiv, astfel cum s-a reținut anterior, presupune identitate de chestiune litigioasă.

Contrar susținerilor recurentei, în mod legal instanța de apel a procedat la o dublă verificare a incidenței autorității de lucru judecat, atât din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat, cât și din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, realizând o analiză completă a criticilor invocate de apelanta A. S.R.L. prin raportare la statuările judecătorului sindic din sentința nr. 308/F/2018 din 30 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul cu nr. x/2012

În concordanță cu cele reținute de prima instanță, curtea de apel a reținut cu justețe că nu poate fi opusă obligativitatea efectelor sentinței nr. 308/F/2018 (pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012) intimatei-pârâte B. S.A., în principal pentru că obiectul prezentei cauze vizează conduita părților în legătură cu obligațiile asumate prin convenția de cesiune a creanței, iar obiectul dosarului nr. x/2012 a fost reprezentat de contestațiile formulate de F., în calitate de administrator al debitoarei E. S.A., împotriva măsurii adoptate de consorțiul de administratori judiciari G. și H. de reactualizare a creanțelor I. S.A. și B. S.A. (în prezent C.).

Astfel, în cadrul contestației care a fost soluționată prin sentința nr. 308/F/2018 a Tribunalului Vaslui, invocată cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, nu au avut calitatea de parte nici B. S.A., nici recurenta A. S.R.L., sentința nu a fost pronunțată în contradictoriu cu niciuna dintre acestea, nu există identitate de obiect și cauză între cele două litigii.

Aceasta întrucât, prin cesionarea creanței B. S.A. către C., banca a pierdut și calitatea procesuală în contestație, și implicit, calitatea de parte în litigiul finalizat prin sentința invocată cu autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Înalta Curte constată, însă, că atât în cuprinsul sentinței nr. 308/F/2018 (pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012, cât și în cel al deciziei nr. 168/2019 din 25 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă prin care s-a respins recursul împotriva sentinței nr. 308/F/2018, instanțele de fond au subliniat în repetate rânduri că această chestiune a drepturilor și obligațiilor părților decurgând din contractul de cesiune încheiat între pârâta B. S.A., în calitate de cedent, pe de o parte, și societatea reclamantă A. S.R.L., pe de altă parte, nu face obiectul dosarului nr. x/2012, judecătorul sindic nefiind învestit de sine stătător cu acest capăt de cerere.

Totodată, s-a mai precizat că apărările legate de contractul de cesiune prin prisma respectării/încălcării planului de reorganizare sunt lipsite de legătură cu speța.

Rațiunea pentru care s-a analizat această apărare privind faptul că părțile au agreat implicit să nu activeze pactul comisoriu și i-a dat eficiență, a vizat strict perioada de desfășurare a procedurii de reorganizare a E. S.A..

Așa fiind, nu se poate reține prezumția de lucru judecat raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum pretinde recurenta, întrucât considerentele sentinței nr. 308/F/2018 din dosarul nr. x/2012 nu au rezolvat o chestiune litigioasă, care să fi fost readusă în discuție în speța de față.

În mod greșit recurenta se prevalează de împrejurarea că instanța de apel a dat dovadă de o neînțelegere a situației de fapt, care a rezultat în motivarea soluției prin raportare la considerente străine de natura pricinii, întrucât din lecturarea deciziei recurate, rezultă că prima instanță a primit denumirea de "judecătorul sindic", în pofida faptului că sentința apelată a fost pronunțată de o instanță civilă.

Or, simpla menționare în considerentele deciziei recurate a "judecătorului sindic", în loc de judecătorul primei instanțe, nu poate conduce automat la admiterea prezentului recurs, întrucât această eroare nu relevă existența unor considerente străine de natura pricinii, cum în mod greșit pretinde recurenta-reclamantă, ci o eventuală eroare materială în înțelesul art. 442 C. proc. civ., și care ar putea fi înlăturată pe calea instituției prevăzute de acest text legal, soluția adoptată fiind aceeași în raport cu argumentele care au stat la bază, criticile recurentei sub acest aspect fiind pur formale.

Vor fi înlăturate și criticile recurentei vizând împrejurarea că instanța de apel a nesocotit caracterul special al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, subsumate motivului de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată că între pârâta B. S.A., în calitate de cedent, pe de o parte, și societatea reclamantă A. S.R.L., a fost încheiat Contractul de cesiune nr. x/28.05.2015 care a avut ca obiect cesionarea creanței în valoare de 18.201.158,69 RON la data cesiunii, deținută de cedent asupra debitorului cedat E. S.A..

În ceea ce privește transferul dreptului de creanță către cesionar, părțile au stabilit că urma sa aibă loc ulterior plății integrale a prețului cesiunii de către S.C. A. S.R.L., în conformitate cu art. 2.5 din Contractul de cesiune, iar până la executarea integrală a obligației de plată a prețului, B. păstrează în propriul patrimoniu creanța ce a format obiectul contractului.

La art. 4.2.4 din contract, părțile au convenit că nerespectarea obligației de plată integrală a prețului cesiunii în condițiile stabilite, atrage rezoluțiunea de drept a contractului de cesiune, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără alte formalități prealabile, precum și răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate cedentului.

Aceleași consecințe ale neexecutării din partea reclamantei a obligației de a plăti integral prețul cesiunii au fost reiterate în art. 6.4 din contract, potrivit căruia, în cazul neexecutării în condițiile și la termenele stabilite a obligațiilor asumate de cesionar sau de cedent, contractul de cesiune se consideră desființat de plin drept, fără a mai fi necesar punerea în întârziere, fără a mai fi necesară nici o altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanțelor de judecată (pact comisoriu de ultim grad).

Primul capăt de cerere al acțiunii dedusă judecății a vizat solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei cedente B. S.A. să execute obligațiile care îi revin conform contractului de cesiune nr. x/28.05.2015, respectiv să accepte plățile efectuate de cesionara A. S.R.L. în temeiul acestui contract, să reducă prețul cesiunii proporțional cu sumele achitate cu titlu de preț și să transmită dreptul de proprietate asupra creanței și titlurile de creanță, în termen de maxim 5 zile lucrătoare de la data plății integrale a prețului cesiunii.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect că prin planul de reorganizare, inițial și cel modificat, nu s-a operat o modificare convențională a prevederilor contractului de cesiune de creanță, neputându-se da eficiență prevederilor art. 6.9 din contract potrivit căruia:

"toate amendamentele și suplimentele la acest contract de cesiune vor fi făcute în scris și numai pe baza acordului comun al cedentului și cesionarului coroborat de art. 1266 alin. (2) C. civ., care prevede că:

"la stabilirea voinței concordante se va ține seama, printre altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

S-a arătat cu justețe că efectele contractului de cesiune încheiat între A. S.R.L. și creditoarea B. S.A. sunt independente de cele ale planului de reorganizare vizând pe debitoarea E. S.A., așa încât nu se poate reține că doar prin votarea planului de reorganizare în cadrul procedurii insolvenței debitoarei E. S.A., B. S.A. ar fi consimțit la "transformarea cesiunii de creanță".

Este adevărat că procedura insolvenței reprezintă o procedură colectivă, concursuală și egalitară, care este în același timp numitorul comun al unei multitudini de raporturi juridice și se remarcă, între altele, prin faptul că toți creditorii urmăresc satisfacerea creanțelor pe care le dețin împotriva debitorului insolvent, însă este de necontestat că reclamanta A. S.R.L. nu a avut niciodată calitatea de creditor al debitoarei E. S.A., nefiind, astfel, parte la procedura insolvenței acestei persoane juridice, neavând, în concret, nicio justificare pentru a se prevala de efectele procedurii insolvenței E. S.A..

Nu poate fi ignorat faptul că, în speță, problema litigioasă poartă asupra conduitei părților în legătură cu obligațiile asumate prin convenția de cesiune a creanței.

Este de amintit că regula în materia obligațiilor contractuale o reprezintă îndeplinirea obligațiilor integral, exact și la timp, în acest sens fiind și dispozițiile art. 1516 alin 1 C. civ., iar în cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile, fără vreo justificare, creditorul poate apela la unul dintre remediile contractuale instituite prin art. 1516 alin. (2) C. civ.

Rezilierea contractului de cesiune a intervenit ca urmare a neexecutării culpabile a reclamantei a obligațiilor izvorâte din contract (de plată a prețului), astfel încât, recurenta nu se poate prevala de propria incorectitudine la executarea contractului pentru a obține suma solicitată cu titlu de prejudiciu, știut fiind că potrivit adagiului latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vina, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.

În acest context, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că în cauză nu există fundament pentru a se da curs cererii reclamantei de a obliga intimata-pârâta B. S.A. să accepte plățile efectuate în executarea contractului de cesiune de A. S.R.L. și să transmită dreptul de proprietate asupra creanței și titlurile de creanță, conform capătului principal din cererea de chemare în judecată, în condițiile în care pârâta B. S.A., respectând acordul de voință al părților, a procedat la valorificarea clauzei contractuale referitoare la pactul comisoriu de ultim grad vizând obligația a cărei neîndeplinire conduce la rezoluțiunea de drept a contractului.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește decizia civilă nr. 944/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată de recurentă în recurs, sub un prim aspect, se reține că aceasta vizează situații diferite, iar, în altă ordine de idei, trebuie menționat că jurisprudența națională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanța învestită cu soluționarea cauzei fiind ținută de particularitățile concrete ale speței.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei B. S.A. BUCUREȘTI privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării reclamantei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 13822,18 RON către intimata-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40/2020 din 6 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 13822,18 RON către intimata-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2021.