ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1791/2025

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2019, la data de 25 februarie 2019, reclamanta A. S.R.L. (A.) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. să se dispună rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță sub condiție suspensivă autentificat prin încheierea nr. 448/23.03.2015, repunerea părților în situația anterioară cu consecința obligării pârâtului la restituirea către reclamanta a prețului cesiunii în valoare de 90.000 euro și obligarea pârâtului la plata daunelor-interese evaluate la suma de 67.456,64 euro. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1609 din 22 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.; s-a dispus rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță sub condiție suspensivă autentificat prin încheierea nr. 448/23.03.2015; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtului la restituirea către reclamanta a prețului cesiunii, în valoare de 90.000 euro, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii (22.02.2019) și până la data plății efective; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 17.886,65 RON, reprezentând cheltuieli de judecată admise în parte (7.886,65 RON - taxa judiciară de timbru și 10.000 RON - onorariu de avocat); s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intervenienta C.; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu intervenienta C.; a fost obligată reclamanta la plata către intervenientă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 531A din 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelantul-pârât B. și de apelanta-reclamantă A. S.R.L. (A.) împotriva sentinței civile nr. 1609/22.11.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondate. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 531A din 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 23 ianuarie 2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și din referatul de repartizare aleatorie . Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât, după prezentarea situației de fapt și a parcursului juridic al dosarului, a susținut că instanța de apel a schimbat înțelesul, natura ori interesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului supus judecății, motiv de recurs ce se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește greșita interpretare a actului juridic, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond, cât și cea de apel au schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al art. 7.1 și al art. 2.3 din contractul de cesiune, stabilind în mod greșit că: "Cu privire la primul motiv de apel, potrivit căruia condiția suspensivă inserată în contract a fost îndeplinită în temeiul art. 7 din contract, instanța a apreciat în mod greșit ca neîntemeiate". Mai mult, instanța de apel a argumentat suplimentar, susținând că situația premisă a acestui contract a fost consemnată în prima parte a contractului, în sensul că: "cedentul este deținătorul unei creanțe în sumă de 145.000 euro împotriva domnului D., ca urmare a plății realizate de cedent debitorului la data de 03.09.2010, plată nedatorată. Având în vedere că prin sentința civilă nr. 540/10.04.2014 a Tribunalului București a fost admisă cererea formulată de dl. B. și a obligat pe dl. D. să plătească cedentului suma de 145.000 euro; față de faptul că litigiul referitor la această creanță nu este soluționat definitiv, ci se află în stadiul procesual al apelului, iar cesionarul nu dorește să achiziționeze drepturile litigioase, ci sub condiția soluționării favorabile a litigiului în favoarea cedentului dorește a achiziționa creanța împotriva debitorului, cesionarul nu dorește să devină parte a litigiului cu nr. unic x/2013". Recurentul-pârât a susținut că interpretarea dată de instanța de apel este greșită pentru următoarele motive: (i) Neîndeplinirea condiției suspensive Atât instanța de fond, cât și cea de apel, în mod greșit au constatat îndeplinirea condiției suspensive în cauză, prin aceea că apelantul-pârât B. și-a încălcat obligațiile contractuale, astfel cum au fost prevăzute în contract; actele de desistare întreprinse de către cedent constau în neapelarea sentinței civile pronunțate și încheierea unei tranzacții cu debitorul E. și reprezintă o încălcare a obligațiilor esențiale asumate contractual de către cedent. Cu privire la primul motiv de apel, potrivit căruia condiția suspensivă inserată în contract a fost îndeplinită în temeiul art. 7 din contract, instanța l-a apreciat în mod greșit ca neîntemeiat. La data de 23.03.2015 a fost încheiat contractul de cesiune creanță sub condiție suspensivă, autentificat prin încheierea nr. 488, contract încheiat între B., în calitate de cedent, și A. S.R.L., în calitate de cesionar. Prin contractul de cesiune de creanță sub condiție suspensivă, cedentul, deținător al unei creanțe în cuantum de 145.000 euro împotriva lui E., s-a obligat să cesioneze întreaga creanță pe care acesta o deținea împotriva debitorului, sub condiția suspensivă a soluționării favorabile a litigiului ce forma obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București. Contractul de cesiune de creanță sub condiție suspensivă a fost încheiat având în vedere sentința civilă nr. 540 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă la data de 10.04.2014. Din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile, astfel cum susține intimata-reclamantă, în materia cesiunii de creanță, art. 1585 C. civ. stabilește o obligație generală de garanție a cedentului în raport cu cesionarul referitoare la existența creanței, însă dispozițiile alin. (2) ale art. 1585 C. civ. limitează obligația de garanție la data cesiunii. Astfel, instanța urmează a constata că intimata reclamantă nu a formulat nicio critică cu privire la existența creanței la data cesiunii. Din perspectiva actelor, condiția suspensivă este o simplă clauză, scrisă sau verbală, prin care debitorul este de acord cu îmbogățirea creditorului cu un drept de creanță, dacă la un moment viitor se va îndeplini un eveniment ce nu intră în sfera de control a părților. Din perspectiva faptelor, când părțile nu convin la nașterea vreunui drept de creanță, condiția suspensivă în ipoteza realizării unei fapte ilicite atrage automat obligația de reparare a prejudiciului. Așadar, dacă o creanță nu este pură și simplă, atunci este condiționată (sau afectată de un termen). Astfel, creanța certă și exigibilă este diametral opusă uneia incerte (sau nescadente). Totuși, creanța condiționată este tot o creanță pură și simplă, însă căreia părțile, convențional, într-un mod artificial, decid să-i adauge un element nou, care se activează în cazul unui eveniment viitor exterior contractului și care îi determină nașterea sau stingerea efectelor juridice. Obligația afectată de condiție suspensivă este un simplu contract valabil încheiat: consimțământul, capacitatea părților, obiect și cauză. Elementul esențial, consimțământul, a fost dat, părțile alăturând unei obligații născute perfect valabile sintagma "doar dacă". Așadar, între ipoteza perfectării unui contract cu clauza "cedentul cesionează cesionarului întreaga creanță pe care cedentul o deține împotriva debitorului" și ipoteza perfectării unui contract cu clauza "cedentul cesionează cesionarului întreaga creanță pe care cedentul o deține împotriva debitorului, doar dacă a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă favorabilă", nu există o diferență sub aspectul nașterii valabile a obligației, ci o diferență în raport de producerea efectelor juridice a celei din urmă. Astfel, dacă se încheie un contract de cesiune a unei creanțe, cesionarul a dobândit un drept de creanță pur și simplu; în schimb, dacă se încheie un contract de cesiune a unei creanțe viitoare, cesionarul a dobândit un drept eventual de creanță. Chiar dacă ambele contracte au fost încheiate valabil, cel secund se distinge de primul prin lipsa obiectului în patrimoniul cedentului, inexistența creanței. Cesionarul nu poate dispune valabil asupra a ceea ce nu are. Cesionarul va dobândi creanța doar la data la care aceasta se va naște împotriva terțului. În acest caz, se observă că lipsește obiectul, dreptul de creanță încă nu există, prin urmare, la data încheierii contractului de cesiune a unei creanțe viitoare, cesionarul nu a dobândit o creanță condiționată, sub condiția suspensivă a nașterii ei împotriva terțului, ci un drept eventual de creanță care se va naște doar la momentul la care terțul debitor va datora, așadar când obiectul va exista. Potrivit dispozițiilor art. 1399–1400 C. civ.: "este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur (...) este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației". Legătura juridică între creditor și debitor se naște la momentul contractării, fiind inserat și un drept în stare latentă. Acesta nu produce efecte juridice imediat, ci doar dacă se va împlini un eveniment viitor, dar incert. (ii) În ceea ce privește primul capăt de cerere, prin care reclamanta intimată a solicitat rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță sub condiție suspensivă nr. 448/23.03.2015 și a capătului 2 de cerere, prin care reclamanta solicită repunerea părților în situația anterioară și obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 90.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR, recurentul-pârât supune atenției următoarele aspecte: În esență, reclamanta intimată susține că recurentul-pârât B. și-a încălcat obligațiile asumate prin contractul de cesiune, respectiv: nu a exercitat calea de atac a apelului în dosarul nr. x/2016; a încheiat o tranzacție cu E.; nu a informat reclamanta față de soluția dispusă în dosar și nu i-a prezentat hotărârea judecătorească în original. Aceste susțineri nu sunt întemeiate. Analizând soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 se observă că recurentul-pârât și-a îndeplinit obligațiile de formulare a apărărilor, respectiv cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cererea reconvențională a fost admisă în parte, instanța limitând pretențiile lui E. la suma de 39.464 RON, sumă ce reprezintă un impozit achitat de acesta pentru pârât. Este evident că, în situația în care E. a achitat o sumă cu titlu de impozit ce îi incumbă pârâtului, acesta urma să fie obligat la a o restitui, în cauză nefiind îndeplinită condiția suspensivă. Admiterea parțială a cererii reconvenționale vizează o sumă infimă în raport de preț și creanța din cererea principală. Din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale se deduce că obligația asumată de către pârât de a depune toate diligențele în sensul soluționării favorabile a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București rezultă că aceasta este o obligație afectată de o condiție suspensivă pozitivă mixtă, respectiv de condiția ca dosarul să fie soluționat pozitiv, cumulativ în admiterea cererii formulate de pârât și obligarea debitorului la plata sumei de 145.000 euro și respingerea cererii reconvenționale formulate de debitorul E.. În cauză trebuie avute în vedere dispozițiile art. 7.1 care fac trimitere al art. 2.3 din contractul de cesiune. Recurentul-pârât redă dispozițiile art. 1399, art. 1400 și art. 1551 C. civ. și susține că în doctrină criteriile oferite de legiuitor pentru a putea fi invocată rezoluțiunea contractului sunt: neexecutarea unor obligații contractuale; neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă. Intimata-reclamantă îi comunică lui E., prin corespondența aflată la dosar, că față de suma la care a fost obligat recurentul-pârât prin admiterea în parte a cererii reconvenționale, părțile nu puteau negocia, ceea ce înseamnă că aceasta recunoaște că suma reprezentând impozit pe profit era datorată de pârât. Având în vedere că obligația dispusă de către instanță privind plata impozitului pe profit achitat de E. pentru pârât era o obligație de restituire personală, acesta a fost și motivul pentru care B. nu a exercitat calea apelului. Mai mult, din cuprinsul contractului de cesiune nu rezultă obligația pârâtului de a promova o cale de atac. Prin urmare, atât motivarea instanței de fond, cât și cea a instanței de apel sunt netemeinice, în sensul în care nepromovarea apelului de către recurentul-pârât B., echivalată cu un act de desistare și apreciată ca reprezentând o încălcare a obligațiilor contractuale, nu este întemeiată. În realitate, cuantumul creanței nu a fost diminuat, instanța recunoscând în favoarea creditorului B. întreaga creanță în valoare de 145.000 euro, ceea ce echivalează cu admiterea în tot a pretențiilor acestuia. În aceste condiții, promovarea căii de atac a apelului doar pentru a pretinde că, în mod greșit, instanța de fond l-a obligat pe apelantul-pârât la plata sumei reprezentând impozit pe profit ar fi fost de un formalism excesiv. Or, în aceste condiții, atât instanța de fond, cât și cea de apel, în mod greșit au considerat prin sentința apelată faptul că, prin neapelarea sentinței mai sus menționate, recurentul-pârât și-ar fi încălcat obligațiile contractuale. Obligațiile asumate de pârâtul apelant prin contractul de cesiune sunt obligații de mijloace, fiind aplicabile dispozițiile alin. (2) art. 1431 C. civ. În doctrină, obligațiile de mijloace au fost definite ca fiind raporturi juridice de obligații în care debitorul este îndatorat să utilizeze și să pună în valoare toate mijloacele necesare și posibile, dând dovadă de diligență și prudență, pentru a obține un anumit rezultat în favoarea creditorului sau persoanei determinate de acesta. Chiar dacă obligația de mijloace presupune ca debitorul să valorifice toate mijloacele necesare și posibile, dând dovadă de diligență și prudență pentru a obține un anumit rezultat, nu înseamnă că măsurile ce pot fi adoptate trebuie să fie promovate doar pentru a îmbrăca o aparentă îndeplinire a obligației. Față de aceste aspecte, tranzacția încheiată cu E. a avut loc având reprezentarea faptului că nu s-a îndeplinit condiția suspensivă și că nu este de natură a prejudicia interesele intimatei-reclamante. În ceea ce privește ultimul aspect, respectiv obligația de remitere a hotărârii judecătorești în original, având în vedere că nu există o hotărâre care să determine considerarea unei condiții suspensive intervenite, nu s-a născut nici obligația apelantului-pârât de comunicare a acesteia. Recurentul-pârât a solicitat să se constate că admiterea parțială a cererii reconvenționale vizează o sumă infimă în raport de preț și creanța din cererea principală, pe care apelantul-pârât este dispus să o acopere. În măsura în care debitorul recurge la mijloacele necesare și posibile și dă dovadă de diligență și prudență în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să facă pentru obținerea rezultatului urmărit, se consideră că prestația la care este îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat. Analizând soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, se observă că apelantul-pârât și-a îndeplinit obligațiile de formulare a apărărilor, respectiv cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cererea reconvențională a fost admisă în parte, instanța limitând pretențiile lui E. la suma de 39.464 RON, sumă ce reprezintă un impozit achitat de acesta pentru pârât. Fără niciun dubiu rezultă că recurentul-pârât a evaluat posibilitatea reală de obținere a unei situații favorabile în apel, iar opinia a fost în sensul că, prin sentința civilă nr. 871/30.06.2016 pronunțată de Tribunalul București, a obținut maximum ce se putea obține. Cum, în cauză, condiția suspensivă de a cărei îndeplinire depinde nașterea obligației nu s-a realizat, iar părțile se găsesc în situația în care nu ar fi încheiat raportul juridic obligațional și, în acest context juridic, nu se poate imputa apelantului-pârât încălcarea convenției, respectiv a contractului de cesiune sub condiție suspensivă. Obligația asumată de reclamanta intimată de a achiziționa drepturile litigioase sub condiția soluționării favorabile a litigiului este o obligație afectată de o condiție suspensivă pozitivă mixtă. Condiția este mixtă deoarece depinde atât de voința pârâtului, care și-a asumat o obligație de diligență, cât și de elemente exterioare voinței acestuia. Problema de drept care trebuie elucidată este dacă neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 2.1 din contractul de cesiune este imputabilă recurentului-pârât, care este în culpă pentru nerealizarea obligației asumate, și atunci intervine sancțiunea rezoluțiunii contractului, sau nu este imputabilă acestuia. În aceste condiții, este înlăturată prezumția de culpă a recurentului pârât; rezultă că neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 2.1 din contractul de cesiune sub condiție suspensivă nu îi este imputabilă acestuia, obligația de restituire a sumei achitate cu titlu de impozit fiind una personală. Ca urmare, sancțiunea care intervine este desființarea retroactivă a contractului, ca o consecință a neîndeplinirii condiției, și nu rezoluțiunea contractului, întemeiată pe neîndeplinirea culpabilă a obligației asumate pentru realizarea condiției. Și în măsura în care s-ar considera că recurentul-pârât nu și-a îndeplinit obligația de promovare a căii de atac a apelului, urmează ca instanța să aprecieze importanța acestei obligații în economia contractului de cesiune creanță din perspectiva dispozițiilor art. 1551 C. civ. Față de aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat să se constate că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și că este evident că nu este îndeplinită condiția suspensivă, iar, conform art. 7 din contract, acesta a încetat de drept, pârâtul apelant neavând nicio obligație de restituire a prețului cesiunii. Recurentul-pârât a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, sens în care este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens a învederat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În cauza de față nu se poate stabili un alt adevăr juridic diferit de cel stabilit în mod irevocabil prin contractul încheiat între părți. Altfel spus, recurentul-pârât a depus toate diligențele în sensul atingerii scopului, respectiv, analizând soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, se observă că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile de formulare a apărărilor, respectiv cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cererea reconvențională a fost admisă în parte, instanța limitând pretențiile lui E. la suma de 39.464 RON, sumă ce reprezintă un impozit achitat de acesta pentru pârât. Recurentul-pârât și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și este evident că nu este îndeplinită condiția suspensivă, iar, conform art. 7 din contract, acesta a încetat de drept, pârâtul apelant neavând nicio obligație de restituire a prețului cesiunii. Instanța de apel însă a ignorat voința reală a părților, considerând în mod eronat că dispozițiile contractului analizat în prezenta cauză, semnat între părți, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a opera rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță sub condiție suspensivă, cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Pentru toate aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii capătului 1 și 2 al acțiunii formulate de reclamantă. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului ca urmare a neîncadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A mai susținut că cererea de recurs este întemeiată în mod eronat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, dar aceste dispoziții sunt străine de motivele de casare ce pot face obiectul unei cereri de recurs potrivit actualei reglementări în materie. De asemenea, a învederat că litigiul s-a judecat în integralitate în baza dispozițiilor noului C. proc. civ., astfel că invocarea în recurs a prevederilor vechiul C. proc. civ. este inadmisibilă. Totodată, argumentele invocate de recurentul-pârât reprezintă o reiterare fidelă a criticilor expuse în fața instanței de apel, ceea ce conduce la nemotivarea cererii de recurs. În justificarea incidenței cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., recurentul aduce critici cu privire la modalitatea în care instanța de apel a interpretat prevederile contractului de cesiune sub condiție suspensivă din 23.03.2015, reiterând în realitate aspectele expuse și în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată, cât și cele expuse prin cererea de apel. Intimata-reclamantă mai susține că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. nu este în realitate dezvoltat prin cererea de recurs, recurentul-pârât limitându-se la a afirma că în cauza de față nu se poate stabili un alt adevăr juridic decât cel stabilit în mod irevocabil prin contractul de cesiune încheiat între părți, cât și faptul că acesta a depus toate diligențele în sensul atingerii scopului contractului de cesiune de creanță. Or, aceste critici, reprezintă veritabile aspecte factuale, acest motiv de recurs fiind formal invocat, întrucât argumentele aduse în susținerea lui sunt de fapt circumscrise primului motiv de recurs. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate și prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. De asemenea, simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-pârât și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, criticând hotărârea recurată pe motiv că instanța de apel a schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, precum și că a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Prealabil analizării criticilor formulate, Înalta Curte reține că sub incidența C. proc. civ. de la 1865 cad doar litigiile declanșate anterior datei de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 134/2010 – noul C. proc. civ. Potrivit art. 3 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare." De aceea, raportat la data învestirii primei instanțe, respectiv 25 februarie 2019 (data introducerii cererii de chemare în judecată), prezentului recurs îi sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la momentul declanșării litigiului, respectiv dispozițiile noului C. proc. civ. Așadar, procedând în continuare la analizarea criticilor aduse hotărârii intanței de apel, Înalta Curte constată că un prim motiv de recurs a fost subsumat de recurentul-pârât dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Referitor la această încadrare, Înalta Curte constată că în actuala reglementare procesual civilă, incidentă litigiului de față, astfel cum s-a reținut supra, legiuitorul a renunțat în mod deliberat la motivul de recurs referitor la "schimbarea înțelesului clar și neîndoielnic al actului juridic". Astfel, niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu preia, nici explicit, nici implicit, conținutul normativ al art. 304 pct. 8 din vechiul Cod. Pe de altă parte, examinarea criticilor expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs prin prisma cazurilor de casare prevăzute de legea aplicabilă litigiului relevă faptul că nu sunt susținute de veritabile critici de nelegalitate, care ar putea fi circumscrise vreunui motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. actual. Astfel, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că a schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al contractului de cesiune (art. 7.1 și art. 2.3) și a apreciat, în mod greșit, că este îndeplinită condiția suspensivă, ca urmare a faptului că pârâtul a încălcat obligațiile asumate prin contract. A mai susținut că, din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale, se deduce că obligația pe care și-a asumat-o este afectată de o condiție suspensivă pozitivă mixtă, precum și că neîndeplinirea acesteia nu i-ar fi imputabilă. Toate aceste critici reprezintă însă aspecte de netemeinicie care vizează fondul raportului juridic dedus judecății, ceea ce presupune o analiză a convenției părților, a conduitei acestora și a probelor administrate. Prin acestea, recurentul-pârât tinde, în realitate, la o reapreciere a situației de fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, aspecte incompatibile cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond (prima instanță și instanța de apel), neputându-se realiza o verificare a temeiniciei elementelor de fapt ale cauzei. Or, modalitatea de administrare a probatoriului și de interpretare a dovezilor astfel aduse de părți în cauză reprezintă un demers ce revine instanței de apel, iar rezultatul acestor operațiuni nu poate fi dedus judecății în calea de atac extraordinară a recursului. Nici trimiterea făcută de recurentul-pârât la textele art. 1399, art. 1400 și art. 1551 C. civ. nu poate fi asociată unor critici reale de nelegalitate. Simpla menționare a acestora, fără a se arăta în ce constă eroarea de drept imputată instanței de apel, reprezintă o expunere teoretică, lipsită de relevanță în cadrul controlului de legalitate al instanței de recurs. Nu pot fi primite nici susținerile apărătorului ales al recurentului-pârât, expuse oral în fața instanței de recurs, potrivit cărora criticile subsumate art. 304 pct. 8 din vechea reglementare procesual civilă pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actuala reglementare, pentru că vizează existența unei motivări contradictorii sau lipsuri în motivare. Aceasta întrucât criticile expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu vizează aspectele referitoare la lipsa ori caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, dar nici utilizarea unor argumente fără legătură cu situația dedusă judecății sau existența unei contradicții între considerente și dispozitiv. Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit legea. Spre deosebire de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, art. 304 pct. 9 din același Cod își găsește corespondența în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-pârât susține că și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, astfel că nu s-a realizat condiția suspensivă, ceea ce a dus la încetarea de drept a contractului fără obligația de restituire a prețului, iar instanța ar fi apreciat eronat că se impune rezoluțiunea și repunerea părților în situația anterioară. Or, aceste critici scapă și ele controlului instanței de recurs, deoarece recurentul-pârât se limitează a expune exclusiv aspecte de fapt, fără a formula critici de nelegalitate, urmărind în realitate o nouă analiză asupra împlinirii condiției suspensive și a culpei contractuale, ceea ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Așadar, nici acest motiv de recurs nu cuprinde prin el însuși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă – conținutul și efectele normei – iar nu de chestiuni de fapt ori de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, este necesar ca recurentul-pârât să demonstreze modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material, să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanțele cauzei și să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Însă, printre susținerile sale nu se regăsește nicio critică concretă care să contrazică argumentele instanței de apel, ci doar aspecte de netemeinice a hotărârii recurate, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în recurs. În consecință, Înalta Curte reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurentul-pârât nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) și (8) C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind formal indicat, și nici nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de recurent prin cererea de recurs într-un alt caz expres și limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va constata nul recursul declarat de recurentul-pârât B.. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul, în sensul textului legal menționat, la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. (actualmente F. and G. SRL) a sumei de 4.617,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit documentelor justificative depuse la dosar .