ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2021

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor B. și H. la plata sumei de 78.580,01 RON, actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală, calculată de la data producerii acestui prejudiciu și până la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea-credință în cadrul A. S.R.L. a atribuțiilor de serviciu aferente funcției de administrator, în raporturile cu I. S.R.L.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei H. la plata sumei de 13.467,56 RON, actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală, calculată de la data fiecărei ridicări în parte și până la data restituirii efective și integrale, reprezentând prejudiciul cauzat urmare a ridicării din conturile reclamantei a unor sume de bani ce nu i se cuveneau.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990, art. 1539 și art. 1540 C. civ., art. 381 și art. 383 Codul comercial.

Pârâta J. la 18 septembrie 2013 a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 39.367,10 RON, reprezentând contravaloarea avansului și a ratelor, achitate de pârâtă pentru achiziționarea unui autoturism și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 209-210 C. proc. civ., art. 948, art. 966, art. 978, art. 1341 și art. 1346 C. civ.

De asemenea, la 20 septembrie 2013 pârâta B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată cu reclamanta, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului, respectiv să oblige reclamanta la plata sumei de 40.536,42 RON, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969 alin. (1) și art. 1021 C. civ. și art. 209 C. proc. civ.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată formulată la 17 decembrie 2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumelor de 249.302 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a exercitării cu rea-credință a atribuțiilor aferente calității de administrator în raporturile cu K. S.R.L., și de 23.250 RON reprezentând prejudiciul cauzat urmare a exercitării cu rea-credință a atribuțiilor aferente calității de administrator, respectiv a achiziționării unor bunuri, care nu au intrat niciodată în patrimoniul societății și care nu au fost niciodată înregistrate în contabilitate.

De asemenea, reclamanta a solicitat compensarea judiciară a sumei de 40.536,42 RON pretinsă de pârâta B. și a sumei de de 39.367,10 RON solicitată de pârâta H., prin cererea reconvențională, cu sumele la care acestea urmează să fie obligate prin soluționarea cererii introductive în ipoteza admiterii acesteia, menținându-și în rest pretențiile.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, art. 1539, art. 1540, art. 1616 și art. 1617 C. civ., art. 381 și art. 383 Codul comercial, aplicabil cauzei.

Prin sentința civilă nr. 223 din 1 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2013, s-au respins excepțiile necompetenței funcționale și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. ca neîntemeiate, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, s-a respins acțiunea precizată ca inadmisibilă.

Totodată, instanța a disjuns cererile reconvenționale formulate de pârâte și a dispus înregistrarea lor într-un dosar nou, pentru continuarea judecății acestora.

Prin decizia nr. 852 din 29 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost anulată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 2125 din 14.12.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Prin încheierea din 12 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, disjuns din prezentul dosarul, având ca obiect cererile reconvenționale formulate de pârâtele B. și J., instanța a conexat aceste cereri la dosarul nr. x/2013, al Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă.

Prin cererea formulată la termenul de judecată din 19 septembrie 2017, reclamanta L. S.R.L. (fostă A. SRL) și-a majorat pretențiile inițial formulate, în temeiul dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. iar prin încheierea din 13 decembrie 2017, instanța a admis excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată și a respins cererea ca fiind tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 447 din 17 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantă, a fost obligată pârâta B. la plata sumei de 440.798,82 RON, care se va actualiza cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data achitării debitului.

De asemenea, au fost obligate în solidar pârâtele B. și J. la plata către reclamantă a sumei de 44.980,01 RON, care se va actualiza cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data achitării debitului și s-a respins în rest acțiunea formulată și precizată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele B. și J..

Totodată, instanța a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta B., a dispus rezoluțiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, a obligat reclamanta L. S.R.L. (fostă A. SRL) la restituirea către pârâtă a sumei de 30.756,26 RON, fiind respinsă în rest cererea reconvențională formulată de aceasta și a dispus compensarea sumei de 440.798,82 RON, la care este obligată aceasta, cu suma de 30.756,26 RON, la care este obligată reclamanta, până la concurența celei mai mici dintre ele.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta J., aceasta a fost respinsă ca nefondată.

De asemenea, a fost obligată reclamanta L. S.R.L. la plata către pârâta B. a sumei de 11.527,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâta B. solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca nefondată și admiterii în totalitate a cererii reconvenționale, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate și cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanță și în apel.

Prin decizia civilă nr. 940/A din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-au admis apelurile declarate de pârâte, s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins în integralitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, s-a înlăturat din sentința atacată dispoziția privind compensarea datoriilor reciproce și acordarea cheltuielilor de judecată și s-au menținut dispozițiile primei instanțe vizând modul de soluționare a celor două cereri reconvenționale formulate de pârâte.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei B. suma de 56.569,49 iar pârâtei J. suma de 17.911 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 249 si 328 din același cod, coroborate cu art. 144

2

, art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, conform cărora prezumția de culpă a mandatarului este o prezumție relativă ce poate fi combătută și răsturnată prin probarea contrariului, ceea ce, însă, incumbă pârâtelor și nu reclamantei. În acest sens, recurenta a precizat că sarcina probei privind prestarea serviciilor și achiziționarea bunurilor, plătite în baza facturilor emise fără documente justificative, revenea pârâtelor și nu reclamantei.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța nu a examinat apărările subscrisei și nu a arătat rațiunile pentru care a infirmat soluția primei instanțe din perspectiva art. 144

2

, art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, inclusiv a dispozițiilor legale referitoare la mandat, analiza instanței de apel limitându-se strict la cercetarea modului în care prima instanță a apreciat probele privind documentele justificative.

Recurenta consideră că a omis să analizeze dispozițiile art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, prin care se reglementează răspunderea juridică a administratorului pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute în art. 72 și art. 73 din aceeași lege.

Recurenta arată că instanța de apel în mod greșit a reținut buna-credință a pârâtelor în condițiile în care tranzacțiile prejudiciabile au avut caracter de continuitate și nu de urgență și în condițiile în care documentele contabile documentele justificative obligatorii nu există în raporturile cu cei 9 furnizori analizați.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a motivat în drept soluția de schimbare în parte a hotărârii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel, deși aparent a avut în vedere dispozițiile art. 144

2

, art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, nu a aplicat aceste dispoziții.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile din materia mandatului, respectiv mandatul remunerat, potrivit cărora mandatarul răspunde pentru culpa cea mai ușoară.

Mai precizează recurenta că instanța de prim control judiciar nu a aplicat dispozițiile art. 6 din Legea contabilității, potrivit cărora documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind elemente documentelor justificative și art. 21 alin. (4) lit. m) punctul 48 din Normele la Codul fiscal privind condițiile pentru deductibilitatea cheltuielilor.

Potrivit recurentei, instanța de prim control judiciar a încălcat și dispozițiile Regulamentului de ordine interioară al reclamantei, întrucât facturile trebuie însoțite de documente justificative care să dovedească că serviciul respectiv a fost prestat.

Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990 întrucât a reținut că este culpa reclamantei că nu a efectuat demersuri împotriva terților de recuperare a plăților, sancțiunea aplicabilă fiind inopozabilitatea față de societate a actului încheiat de administrator cu terții, conform susținerilor recurentei.

La 6 iulie 2020, intimata J. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

La 27 august 2020, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

La 19 octombrie 2020 recurenta L. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinările formulate de intimate, prin care solicită, în esență, înlăturarea apărarilor formulate ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata J. a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului prin care a solicitat constatarea inadmisibilității căii extraordinare de atac, în realitate nulitatea recursului, întrucât criticile recurentei nu vizează motivele de nelegalitate expres prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, a prorogat discutarea excepției nulității recursului și a stabilit termen de judecată la data de 02 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 249 și 328 C. proc. civ., conform cărora prezumția de culpă a mandatarului este o prezumție relativă ce poate fi combătută și răsturnată prin probarea contrariului de către pârâte, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Recurenta susține că serviciile reclamate sunt fictive și bunurile nu au fost achiziționate, plățile nefiind datorate întrucât lipsesc documentele în justificarea prestării serviciilor și cumpărării bunurilor, iar sarcina probei contrare revine intimatelor.

Instanța de prim control judiciar nu a încălcat dispozițiilor art. 249 si art. 328 C. proc. civ. prin faptul că nu a reținut incidența prezumției relative de culpă a administratorului privind dispunerea unor plăți din bugetul societății reclamante, întrucât a analizat dacă pârâtele și-au respectat sarcina esențială pe care și-a asumat-o prin contract, respectiv dacă și-au exercitat atribuțiile manageriale conferite de contractul de mandat în mod defectuos și în dezacord cu diligența cerută unui mandatar remunerat.

Prezumția de culpă, invocată de recurentă prin dispozițiile art. 328 C. proc. civ., vizează obligațiile esențiale asumate de pârâte prin contractele de mandat încheiate și nu dovedirea unei situații de fapt privind lipsa documentelor justificative care trebuie să însoțească o factură.

De altfel, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect că simpla inexistență a unor documente care trebuiau să însoțească o factură nu poate primi valența probatorie a lipsei contraprestației partenerului contractual.

În acest sens, instanța de apel în mod just a constatat că din probele administrate în cauză, care nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului, în care se analizează conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, nu rezultă că ar fi existat plăți ale unor facturi emise fără ca serviciile să fi fost prestate sau bunurile achiziționate.

Motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii instanței de apel din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, prin care se reglementează răspunderea juridică a administratorului pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 72 și art. 73 din aceeași lege, este nefondată.

Instanța de prim control judiciar în mod judicios a motivat hotărârea atacată, analizând în considerentele acesteia răspunderea pârâtelor în calitatea de administratoare întemeiată pe dispozițiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990 și art. 1540 din C. civ. de la 1864.

În acest sens, instanța de apel a relevat că responsabilitatea mandatarului trebuie apreciată în raport de modul în care a îndeplinit sau nu sarcina esențială pe care și-a asumat-o prin contract iar numai dacă această misiune nu a fost îndeplinită conform așteptărilor mandantului și potrivit instrucțiunilor trasate, se poate pune problema evaluării actelor pe care le-a încheiat, a operațiunilor și acțiunilor pe care le-a întreprins pe durata mandatului etc.

Instanța de apel a analizat actele imputate pârâtei și a constatat că din probele administrate în cauză și din aspectele de fapt necontestate de părți nu s-au efectuat plăți ale facturilor emise în baza unor servicii fictive, nereținându-se nicio culpă a administratorilor în îndeplinirea obligațiilor acestora.

Critica recurentei privind nemotivarea în drept a soluției instanței de apel este nefondată, întrucât instanța de prim control judiciar a examinat fiecare critică a apelantelor-pârâte și a motivat în drept soluția la fiecare motiv de apel indicat de acestea și, în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 477, art. 478 și art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelurile pârâtelor și a schimbat în parte sentința atacată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis criticile din apel, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei privind reținerea în mod greșit a bunei- credințe a pârâtelor la efectuarea plăților, se constată că aceasta vizează aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei în dezvoltarea motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiile art. 144

2

, art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990 și aplicarea greșită a dispozițiilor din materia mandatului remunerat, potrivit cărora mandatarul răspunde pentru culpa cea mai ușoară, sunt nefondate.

Potrivit art. 144

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 "administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit prevederilor art. 72 și 73".

Conform art. 72 din aceeași lege "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege" și art. 73 alin. (1) "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentr:a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați,b) existența reală a dividendelor plătite, c)existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, d)exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale, e)stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun".

Din perspectiva textelor evocate, recurenta critică soluția atacată pentru nerespectarea obligației administratorilor de a verifica existența documentelor justificative pentru efectuarea plății facturilor înregistrate în contabilitatea societății.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a verificat îndeplinirea de către pârâte a obligațiilor prevăzute la art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990 din raportare la motivele de apel și, în considerarea limitelor devolutive ale apelului, a constatat, în mod just, că nu se poate reține vreo culpă a pârâtelor în efectuarea plăților reclamate.

În cauză, se constată că nu este incidentă raspunderea prevăzută la art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, întrucât nu s-a dovedit faptul că pârâtele, în calitate de administratoare ale societății recurente, au încălcat obligațiile prevăzute în sarcina acestora privind plățile efectuate pentru serviciile prestate și bunurile achiziționate, invocate de recurentă.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea contabilității referitoare la răspunderea persoanelor care au întocmit, vizat și aprobat documentele justificative, care au stat la baza înregistrărilor în contabilitatea societatății recurente, nu este fondată.

Înalta Curte constată că nu s-a dovedit vreo încălcare a dispozițiilor evocate de recurentă, plățile fiind efectuate în baza documentelor justificative reprezentând facturi care au fost înregistrate în contabilitate, iar caracterul fictiv al serviciilor prestate și tranzacțiilor efectuate nu s-a demonstrat pentru a se putea reține culpa administratorilor societății recurente. Din această perspectivă, nici critica recurentei privind încălcarea Regulamentului de ordine interioară al societății recurente întrucât facturile trebuie însoțite de documente justificative care să dovedească că serviciul respectiv a fost prestat, nu este fondată.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind elementele documentelor justificative și a art. 21 alin. (4) lit. m) pct. 48 din Normele la Codul fiscal privind condițiile pentru deductibilitatea cheltuielilor, nu pot fi analizate întrucât sunt invocate omisso medio, fiind formulate pentru prima oară în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentei privind nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990 prin reținerea culpei reclamantei prin lipsa demersurilor împotriva terților de recuperare a plăților nu va fi analizată, întrucât nu vizează nerespectarea obligațiilor pârâtelor în funcția de administrator al societății recurente.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 940/A din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte J. și B. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte au depus la dosarul cauzei în dovedirea cheltuielilor de judecată facturi neînsoțite de dovada efectuării plății acestora.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatelor-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta M. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 940/A din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererile privind cheltuielile de judecată formulate de intimatele-pârâte J. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2021.