ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 68/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 26 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în insolvență, prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., București solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 963.120,64 RON, cu titlu de creanță rezultată din contractul de cesiune de creanță încheiat între părți, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar, la data de 10.02.2020, pârâta C. S.R.L. a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune al reclamantei, avand în vedere data încheierii contractului de cesiune de creanta si a acordului de preluare datorie, și data formularii cererii de chemare în judecată, apreciind că dreptul material la actiune al reclamantei s-a prescris, potrivit dispozitiilor art. 2500 și 2501, raportat la art. 2517 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1291/2020 din 23 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins actiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind prescrisă.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1079A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 1291/23.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., București, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamanta A.-prin administrator judiciar B.., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, scurta prezentare a situației de fapt și a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 2537 pct. 1 și art. 2541 alin. (1)- (3) C. civ., sens în care, după redarea conținutului acestor prevederi legale, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Contrar celor reținute de instanța de apel, consideră că prin apărarea formulată de către C. în fața primei instanțe, prin invocarea prescripției dreptului material la acțiune al recurentei, intimata admite, implicit, faptul că dreptul la despăgubire al A. există.

O astfel de recunoaștere va produce efecte în sensul ștergerii prescripției scurse până la momentul introducerii întâmpinării de către intimată, iar de la acest moment încolo a început să curgă un nou termen de prescripție.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a reținut că invocarea prescripției dreptului material la acțiune, de pârâtă:

"reprezintă o manifestare de voință a intimatei-pârâte incompatibilă cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie".

În opinia recurentei, teza contrară este adevărată, deoarece, simpla invocare a prescripției dreptului material la acțiune presupune că cel care o invocă se raportează la două elemente pre-existente: existența unui drept material la o acțiune (în cazul de față, concret, existența, în patrimoniul recurentei-reclamante, a dreptului la acțiunea în pretenții în contra intimatei-pârâte) și, expirarea termenului înlăuntrul căruia dreptul material la acțiune al recurentei-reclamante putea fi exercitat.

Ca atare, contrar celor reținute de către instanța de apel, recurenta-reclamantă consideră că invocarea de către intimata-pârâtă, a prescripției dreptului material la acțiune, reprezintă recunoașterea existenței acestui drept, deci, recunoașterea creanței recurentei.

Pe cale de consecință, recurenta susține că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2537 pct. 1 și a art. 2541 alin. (1)-(3) C. civ., deoarece, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de împrejurarea că, în cazul de față prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă prin întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă, și să soluționeze cauza pe fond, prin raportare la această stare de fapt. Altfel spus, având în vedere că de la data recunoașterii dreptului A. (prin întâmpinarea intimatei depusă la fondul cauzei) a început să curgă un nou termen de prescripție, rezultă că dreptul său material la acțiune nu era prescris, iar acțiunea formulată de A. trebuia admisă.

Apărarea în cauză

Intimata- pârâtă C. S.R.L., București nu a formulat întâmpinare, în recurs.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței, la data de 26 noiembrie 2019, deci, după intrarea în vigoare a legii.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.., iar prin rezoluția din 10 noiembrie 2021, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 20 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esență, critica recurentei-reclamante se referă la faptul că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2537 pct. 1 și art. 2541 alin. (1)- (3) C. civ., cu referire la recunoașterea dreptului de către intimata-pârâtă.

În cauză, este incontestabil faptul că avem de-a face cu un drept patrimonial, pentru care termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., curge de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, așa după cum prevăd dispozițiile art. 2523 C. civ.

Instanța de apel a reținut că, prin raportare la data încheierii acordului de preluare a datoriei (01.10.2015), termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 01.10.2018, statuările primei instanțe cu privire la momentul de început al termenului de prescripție nefiind contestate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a stabilit instanța de apel că s-a prescris dreptul la acțiune al recurentei-reclamante, acțiunea fiind introdusă la data de 26.11.2019.

Prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune neexercitat în limita intervalului de timp stabilit de lege și răspunde astfel cerinței de a asigura fluiditate și securitate juridică circuitului civil.

Suspendarea și întreruperea constituie modificări ale cursului prescripției extinctive care intervin pentru cauze ce sunt stabilite exclusiv și limitativ de lege. Dacă suspendarea "oprește" cursul prescripției pe timpul cât durează, fără a atinge timpul trecut, întreruperea "șterge" prescripția începută înainte de a se ivi împrejurarea prevăzută de lege.

Potrivit art. 2537 pct. 1 teza a II-a C. civ., "Prescripția se întrerupe: 1. ...prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția".

În cauză, împrejurarea că intimata-pârâtă a invocat în cuprinsul întâmpinării formulate cu privire la cererea de chemare în judecată, prescrierea dreptului material la acțiune, potrivit art. 2500 și 2501 C. civ., raportat la art. 2517 C. civ., în niciun caz, nu poate avea însemnătatea pretinsă de recurentă, nu poate fi echivalată cu recunoașterea datoriei către recurenta-reclamantă, conform art. 2538 C. civ.

Invocarea unei excepții nu echivalează cu recunoașterea dreptului, cum nefondat pretinde recurenta-reclamantă.

Prin funcția sa mobilizatoare, prescripția extinctivă stimulează pe titularii drepturilor subiective să le valorifice în termenele stabilite de lege.

Dacă în asemenea situații, cum este cazul în speță, prescripția nu ar curge, s-ar ajunge la aplicarea efectului extinctiv al prescripției, fără ca titularului dreptului să i se poată reproșa pasivitatea sau neglijența în a acționa pentru protejarea dreptului său.

Ca atare, nefiind aplicabil cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., recurenta-reclamantă nu poate beneficia de efectul întreruptiv prevăzut de art. 2541 C. civ., mai ales că acțiunea pe care a formulat-o a fost întemeiată tocmai pe contractul de cesiune de creanță încheiat între părți, iar reclamanta nu a fost destul de vigilentă pentru a introduce acțiunea în termenul de prescripție de 3 ani.

În plus, Înalta Curte reține că excepția procesuală este definită, prin art. 245 din C. proc. civ. ca reprezentând mijlocul prin care partea interesată, procurorul sau instanța, din oficiu, invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la procedura de judecată, sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, respingerea sau perimarea cererii, ori prescripția dreptului la acțiune.

Excepția prescripției constituie, deci, o excepție de fond, absolută, care obligă instanța, în cazul admiterii ei, la respingerea cererii, fără să mai fie posibilă discutarea fondului, în privința excepțiilor procesuale, art. 248 din C. proc. civ. impunând regula ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond,care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Excepția procesuală, în speță- a prescriptiei dreptului material la actiune, are, în sens restrâns, natura unui mijloc de apărare în legătură cu cererea de chemare în judecată a reclamantului, invocarea excepțiilor constituind o componentă a dreptului fundamental la apărare al pârâtului.

Față de aceste considerente, și față de natura juridică a excepției procesuale, definite de art. 245 C. proc. civ.., în niciun caz, nu se poate admite că simpla invocare a acesteia valorează recunoaștere, conform art. 2538 C. civ., cum nefondat pretinde recurenta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât, recunoașterea reprezintă, în fapt, o renunțare la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și împlinită (art. 2507 noul C. civ.).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., republicat, și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar "B." S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1079A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2022.