ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1447/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la 31 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. - în faliment, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., C., D., E. și F., a solicitat obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 1.376.520,78 Euro, reprezentând diferență rezultată din creanța preluată de la G.. de către A. S.A. prin contractul de cesiune încheiat în data de 08.10.2013 și înregistrat la A. sub nr. x/09.10.2013 și datoria pe care A. S.A. o avea de achitat B. S.A., precum și dobânda legală penalizatoare începând cu data de 08.10.2013 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 791 din 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâți, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în faliment, reprezentată legal de către H.., în calitate de lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C., E., F. și D..

A obligat pârâții B. S.A., C., D., E., F. la plata, în solidar, către reclamantă, a sumei de 1.376.520,78 EUR, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, începând cu data de 15.11.2018 și până la data plății efective.

Totodată, a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâții C., F., D. și B. S.A. au formulat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la creanța pretinsă în cadrul acțiunii civile, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată, suma maximă care ar putea fi datorată de apelanți fiind de 116.727,64 Euro.

Prin notele scrise depuse la dosar la 13 iulie 2020, apelanții au solicitat instanței ia act de îndreptarea erorii de calcul din cererea de apel în sensul că, prin adiționarea dobânzii remuneratorii cu dobânda penalizatoare, creanța B. S.A. față de A., datorată în baza contractului de împrumut, se ridică la suma de 6.942.106,32 EUR. Apelanții învederează că îndreptarea erorii de calcul determină schimbarea capătului de cerere subsidiar al apelului, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în sensul în care datoriile reciproce dintre B. și A., de fapt, se compensează în întregime.

Prin decizia civilă nr. 1270 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții pârâți B. S.A., C., F. și D. împotriva sentinței civile nr. 791/26.03.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar H..

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâții C., F., D. și B. S.A. au formulat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a respins în mod greșit excepția prescripției.

În motivarea recursului, au fost invocate cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 (s-a încălcat autoritatea de lucru judecat) și pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Astfel, în ce privește respingerea apelului privind excepția prescripției, recurenții susțin, în esență, că decizia recurată încalcă:

- art. 2270 C. civ., pentru că extinde obiectul Tranzacției dincolo de intenția părților, astfel încât, în viziunea Curții de apel, acesta includea și stingerea oricăror pretenții referitoare la creanța G.;

- art. 13 C. civ. relativ la inaplicabilitatea prezumțiilor în cazul renunțărilor la drept;

- art. 1266-1269 C. civ. pentru că interpretarea oferită Tranzacției nu ține cont de regulile de interpretare care dau prioritate voinței concordante a părților, ce trebuie dedusă inclusiv pe baza comportamentului lor ulterior încheierii contractului;

- art. 1469 și art. 1503 C. civ., care prevăd că obligațiile de a face se consideră executate doar prin plată (nu prin simpla încheiere a contractului) și că predarea înscrisului constatator al creanței instituie doar o prezumție de plată, nereprezentând o renunțare la creanța respectivă;

- art. 2525 C. civ., pentru că acest articol a fost aplicat, chiar dacă nu s-a efectuat nicio prestație care să fie supusă restituirii;

- autoritatea de lucru judecat derivând din sentința civilă nr. 1562/12.03.2018 și decizia civilă nr. 2282A/15.11.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a reținut că Tranzacția nu a afectat creanța G. și că părțile au fost repuse în situația anterioară prin simpla anulare a Tranzacției, acest act neproducând vreun efect în sensul executării vreunei prestații.

Detaliind, autorii recursului susțin că aplicarea greșită a normelor de drept material a intervenit în momentul în care instanța de apel a extins obiectul Tranzacției dincolo de limitele în care a fost încheiată de părțile semnatare, în sensul că aceasta ar conține și o renunțare din partea A. la dreptul de a recupera restul din creanța G., rezultat după compensarea legală a creanțelor dintre părți.

Reluând cronologic aspectele de fapt apreciate ca relevante, recurenții consideră că la data de 08.10.2013, când A. a dobândit întreaga creanță a G. împotriva B., s-a născut și dreptul A. la recuperarea creanței sale, astfel că dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție la 08.10.2016.

Detaliind critica potrivit căreia decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2282A/15.11.2018, recurenții arată că, în cadrul dosarului nr. x/2016, a fost anulată Tranzacția, fiind stabilite, cu autoritate de lucru judecat, obiectul și efectele acesteia.

Citând din considerentele sentinței pronunțate în dosarul anterior menționat, recurenții susțin că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că tranzacția viza exclusiv stingerea litigiului dintre B. și A. referitor la despăgubirile pentru incendiul de la B., nefiind vizată creanța G.. De asemenea, mai arată că este stabilit cu autoritate de lucru judecat că, urmare a încheierii tranzacției, nicio prestație nu a fost efectuată pe temeiul acesteia, iar cererea de repunere a părților în situația anterioară a fost respinsă pentru același motiv (inexistența prestațiilor).

În susținerea criticii potrivit căreia decizia recurată extinde obiectul Tranzacției în afara limitelor în care aceasta a fost încheiată, în sensul că include și o renunțare la dreptul A. de a recupera restul din creanța G., fiind aplicate, în mod eronat, și regulile referitoare la interpretarea și executarea contractelor și la prescripție, recurenții susțin că, în primul rând, instanța de apel a încălcat art. 2270 C. civ.

În acest sens, arată că părțile au încheiat Tranzacția numai cu privire la stingerea pretențiilor reciproce izvorâte din dosarul de daună pentru incendiul produs în data de 19.02.2011 la B., iar, în temeiul Tranzacției, A. urma să plătească integral indemnizația de despăgubire de 8.500.000 EUR către B., parte fiind deja achitată în avans.

De asemenea, subliniază că A. nu și-a asumat obligația de a stinge creanța G. și nici nu a renunțat la dreptul de a o recupera.

Așadar, în opinia recurenților, Curtea de apel a încălcat art. 13 C. civ., prezumând renunțarea A. la dreptul de a recupera creanța G. pe baza obligației asumate prin Tranzacție de a preda către S.C. B. S.A. toate documentele legate de plata și de încheierea tranzacției cu G..

Recurenții susțin, așadar, că interpretarea dată prin decizia recurată conținutului Tranzacției încalcă regulile de interpretare prevăzute de art. 1266- 1269 C. civ., contractul urmând a fi interpretat în conformitate cu voința concordantă a părților, care se determină inclusiv pe baza conduitei lor ulterioare încheierii contractului, clauzele interpretându-se în mod sistematic.

Făcând trimitere la clauza 2.3 din Tranzacție, recurenții susțin că, potrivit acestei clauze, A. avea doar obligația de a transmite B. dovada că a încheiat cesiunea de creanță cu G. și i-a plătit prețul.

Făcând referire la Clauza 3.1 b) din Tranzacție, recurenții admit faptul că aceasta este redactată defectuos și că aceasta poate crea confuzie cu privire la intenția părților ca A. să se oblige și la predarea înscrisurilor originale care constatau creanța G..

Cu toate acestea, afirmă că voința reală a părților este clarificată prin comportamentul lor ulterior încheierii contractului (conform art. 1266 alin. (2) C. civ.), inclusiv prin hotărârile cu autoritate de lucru judecat pronunțate în legătură cu validitatea Tranzacției.

Astfel, arată că A. a solicitat în mai multe rânduri recuperarea restului din creanța G., înainte de anularea Tranzacției, ceea ce relevă, pe de o parte, că intenția părților nu a fost aceea de a stinge această datorie, iar, pe de altă parte, că A. avea cunoștință de dreptul său și a solicitat plata acestei sume de către B., nefăcând nicio asociere cu Tranzacția din 10.12.2013 și că nicio renunțare la drept nu s-a făcut prin această tranzacție.

De altfel, arată că, în conformitate cu art. 13 și art. 2270 C. civ., obiectul tranzacției este limitat la ceea ce părțile au înțeles să tranzacționeze, iar dacă o renunțare la vreun drept ar fi fost avută în vedere de către părți, aceasta nu putea să fie decât expresă, renunțarea la drept neputând fi prezumată.

Recurenții mai arată că A. a solicitat, pentru prima oară, plata restului din această creanță înainte de anularea Tranzacției (care a avut loc la 15.11.2018), în cadrul dosarului nr. x/2016, cererea sa fiind, însă, perimată.

Prin urmare, recurenții susțin că A. era conștientă că avea creanța G. în patrimoniu și că aceasta era exigibilă, indiferent de existența Tranzacției și nu a considerat vreodată, în mod întemeiat, că Tranzacția afecta creanța.

Totodată, arată că nu are nicio relevanță juridică perimarea cererii A., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, important și relevant rămânând doar faptul că A. a introdus o acțiune în recuperarea creanței împotriva B., în condițiile în care era în ființă Tranzacția din 10.12.2013, pe care instanța de apel a interpretat-o în sensul că ar conține o renunțare la dreptul de a recupera creanța.

Recurenții mai adaugă faptul că B. a cerut înscrierea la masa credală a debitoarei A. cu o creanță reprezentând suma datorată de A. către B., însă cererea B. a fost respinsă, A. susținând că, față de despăgubirile datorate de A. (8,5 milioane de EUR), din care 3 milioane EUR au fost plătite și luând în considerare creanța G. deținută de A. împotriva B., rezultă că B. era datoare A. cu 1,3 milioane de EUR.

Recurenții arată că decizia lichidatorului, de respingere a înscrierii B. la masa credală, a fost contestată, formându-se dosarul nr. x/2015. În acest dosar, A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat plata sumei de 1.376.520,78 EUR, aceeași cu cea solicitată în prezenta cauză. Cererea reconvențională a fost disjunsă, formându-se dosarul nr. x/2016, care a fost suspendat din culpa A., fiind, ulterior, perimat în mod definitiv.

În altă ordine de idei, recurenții subliniază că sentința civilă nr. 1562/12.03.2018, intrată în autoritate de lucru judecat, a statuat că nu a existat nicio intenție ca, prin Tranzacție, să se stingă în parte creanța G., cu atât mai puțin putând fi vorba de o renunțare totală la această creanță. În acest sens, recurenții au redat parte din considerentele sentinței mai sus amintite, apreciate ca fiind relevante.

În plus, recurenții susțin că, și dacă s-ar fi convenit predarea înscrisului constatator al creanței, simpla agreare a obligației nu echivalează cu executarea acesteia sau cu renunțarea la drept.

Eventuala obligație de a preda înscrisul constatator al creanței ar fi reprezentat o obligație de a face în sarcina A., iar efectul îndeplinirii acestei obligații ar fi constat în instituirea unei prezumții (simple) de plată a creanței G. de către B., în temeiul art. 1503 C. civ.

Or, în accepțiunea recurenților, obligația de a face se execută prin efectuarea unei prestații, nu prin simplul acord de voințe al părților, simpla încheiere a contractului nefiind echivalentă cu executarea prestației debitorului, potrivit art. 1469 C. civ.

Recurenții arată că predarea înscrisului original constatator al creanței G. de către A. nu a avut vreodată loc, așa încât aceasta nu a avut nicio piedică în a executa creanța G., sens în care redau un fragment din considerentele sentinței civile nr. 1562/12.03.2018 (p. 34).

În continuare, recurenții susțin că, prin decizia recurată, instanța de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a hotărârii sus-menționate, considerând că, deși nu au existat prestații executate în baza Tranzacției, a existat o repunere în situația anterioară prin "renașterea" posibilității A. de a executa creanța G.. Or, pierderea dreptului prin prescripție nu poate renaște decât în condițiile în care debitorul obligației ar fi săvârșit acte de recunoaștere a datoriei și ar fi plătit voluntar datoria, ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurenții subliniază că art. 2525 C. civ. nu poate fi aplicat în lipsa existenței unor prestații care să fie supuse restituirii. Mai arată că ipoteza acestei reglementări este aceea a existenței unui act în baza căruia să se fi executat prestații și doar în această situație se poate naște un drept la restituirea prestațiilor care să fie afectat de un termen de prescripție. În caz contrar, anularea sau rezoluțiunea actului în sine vor avea efectul de repunere a părților în situația anterioară, pentru că situația părților nu s-a schimbat prin simpla încheiere a actului, având în vedere că nu l-au executat.

În sprijinul acestei concluzii, sunt invocate și prevederile art. 1254 C. civ., care reglementează efectele nulității distinct, în funcție de existența sau nu a consecințelor produse de un act nul, însă, în prezenta cauză, nulitatea Tranzacției a avut doar efectul prevăzut de alin. (1) al art. 1254 C. civ., neexistând nici acte subsecvente încheiate în baza Tranzacției și nici prestații de restituit.

Prin urmare, recurenții consideră că nu se poate face aplicarea art. 2525 C. civ. pentru a se stabili începutul curgerii termenului de prescripție al unui drept ce nu a făcut obiectul contractului anulat, ci doar pentru prestații care sunt supuse restituirii.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Sub aspectul limitelor căii extraordinare de atac, din cererea de recurs rezultă că pârâții au formulat critici doar cu privire la respingerea excepției prescripției extinctive.

În acest cadru, Înalta Curte constată că problema de drept incidentă în cauză poate fi sintetizată ca referindu-se la efectele anulării tranzacției asupra cursului termenului de prescripție a dreptului de creanță tranzacționat.

Plecând de la premisa că părțile semnatare ale tranzacției din 10.12.2013 au convenit să stingă orice obligație sau posibil litigiu referitor la raporturile de asigurare, dar și în legătură cu creanța preluată de A. prin cesiune de la G.., instanța de apel a făcut aplicarea următoarelor norme de drept material:

- art. 2267 și 2270 C. civ., reținând că în perioada cuprinsă între încheierea tranzacției (10.12.2013) și anularea ei definitivă (15.11.2018), era stinsă creanța dedusă judecății, în sumă de 1.376.520,78 Euro, reprezentând diferența dintre creanța preluată de la G.. de către A. S.A. prin contractul de cesiune încheiat în data de 08.10.2013 și indemnizația de asigurare pe care A. o datora B.;

- art. 2525 C. civ., întrucât a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru realizarea acestei creanțe, renăscute în patrimoniul reclamantei ca urmare a anulării tranzacției și subsumate restituirii prestațiilor, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul.

2.2. O primă critică formulată de recurenți se referă la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1562/12.03.2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2282A/15.11.2018, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2016, cu privire la următoarele chestiuni litigioase:

- tranzacția din 10.12.2013 nu viza creanța G.. cesionată A., iar reclamanta nu a renunțat la dreptul de a recupera creanța dedusă judecății;

- părțile au fost repuse în situația anterioară prin simpla anulare a tranzacției, acest act neproducând vreun efect în sensul executării vreunei prestații.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun, între aceleași părți, într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior.

În timp ce efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, efectul pozitiv implică existența unei chestiuni litigioase definitiv tranșate între aceleași părți, ce nu mai poate fi repusă în discuție într-un proces ulterior.

Așadar, recurenții au invocat încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În raport de dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., criticile recurenților privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prevederile legale incidente nu sunt norme de drept material.

Totodată, aceste critici nu se încadrează nici în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât acesta se referă numai la efectul negativ al autorității de lucru judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), din moment ce soluția pe care o poate pronunța Înalta Curte în cazul reținerii acestui motiv de casare este respingerea cererii ca inadmisibilă, astfel cum prevede art. 497 teza finală C. proc. civ.

Cu toate acestea, criticile recurenților privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură ce atrage sancțiunea nulității.

Cu aceste precizări, procedând la analiza în concret a criticilor anterior menționate, Înalta Curte le apreciază ca nefondate.

Din considerentele sentinței civile nr. 1562/12.03.2018 nu rezultă că instanța ar fi statuat că tranzacția din 10.12.2013 nu viza creanța G.. cesionată A..

Dimpotrivă, judecătorul sindic a reținut că A. a dobândit de la G.., prin cesiunea de creanță din 08.10.2013, dreptul de despăgubire din asigurare (cesionat anterior de B.), astfel încât a operat confuziunea cu privire la despăgubirea din asigurare până la concurența soldului creditului (pag. 20 din sentință - fila x verso dosar apel).

Ca urmare, judecătorul sindic a arătat că la data încheierii tranzacției, a fost asumată o datorie inexistentă care avea ca efect mărirea artificială a pasivului A. și că "prin aceeași tranzacție, pârâta A. s-a obligat să predea toate documentele, inclusiv contractele de garanție, care priveau contractul încheiat între A. și G. S.A., documente și garanții aferente altor contracte de credit, respectiv alte drepturi de creanță deținute de A. împotriva pârâtei B. și/sau garanților ipotecari sau personali ai acestora" (pag. 20 ultimul paragraf din sentință).

Totodată, decizia recurată nu contrazice teza potrivit căreia, în temeiul tranzacției din 10.12.2013, A. nu a efectuat nicio plată sau prestație, astfel încât "părțile sunt repuse în situația anterioară prin simpla desființare a actului, fiind astfel, prin admiterea acțiunii, în aceeași situație în care ar fi fost dacă actul nu ar fi fost încheiat" (pag. 24 din sentință - fila x verso dosar apel).

Faptul că instanța de apel a aplicat o normă de drept material din domeniul prescripției extinctive (art. 2525 C. civ.), asimilând situația de mai sus celei privind restituirea prestațiilor nu constituie o repunere în discuție a unei chestiuni litigioase definitiv tranșate anterior, ci reprezintă un raționament de aplicare a legii în sensul determinării efectelor anulării tranzacției, sub aspectul cursului prescripției.

2.3. Analizând în continuare criticile subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, criticile recurentelor fiind nefondate.

Astfel, în ce privește obiectul tranzacției din 10.12.2013, la cap II - Preambul, a fost menționată ca fiind avută în vedere "Creanța deținută de A. în temeiul contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 08.10.2013 cu G. S.A. și al contractelor de credit enumerate în Anexa 1" - contracte de credit și garanție.

De asemenea, potrivit art. 3.1. lit. b) din contractul de tranzacție, A. s-a obligat să predea toate documentele originale aferente creanței conform Anexei 1, ca urmare a preluării creanței născute din contractele de împrumut bancar.

Așadar, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 2270 și art. 13 C. civ., întrucât obiectul tranzacției includea creanța bancară preluată din cesiune de la G.., iar intenția A. de a renunța la această creanță rezulta în mod necesar din cuprinsul tranzacției, astfel cum a fost indicat anterior.

Nu au fost încălcate nici regulile de interpretare prevăzute la art. 1266-1269 C. civ., întrucât voința concordantă a părților reiese fără nici un dubiu din cuprinsul convenției, clauzele acesteia fiind clare. În aplicarea prevederilor art. 1266 alin. (2) C. civ., voința concordantă a părților tranzacției rezultă din scopul și obiectul contractului: intenția părților de a stinge conflictul prin realizarea de concesii reciproce se întinde în mod indubitabil și asupra creanței bancare. Comportamentul ulterior al A., care a încercat prin acțiune în justiție, anterior anulării tranzacției, realizarea unei diferențe din creanța tranzacționată, nu prezintă relevanță ca și criteriu subsidiar de interpretare, în condițiile anterior menționate, dar și al intrării A. în procedura falimentului. În plus, potrivit art. 2269 C. civ., tranzacția este indivizibilă în ceea ce privește obiectul său, astfel că nu se poate susține că renunțarea la un drept menționat expres în cuprinsul tranzacției nu ar fi avut loc.

Prevederile art. 1469 și art. 1503 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât obligația A. prevăzută la art. 3.1. lit. b) din contractul de tranzacție reprezintă o obligație de a face (de predare a documentelor originale constatatoare ale creanței bancare) asumată prin tranzacție, în contextul stingerii/renunțării la creanța bancară în temeiul art. 2267 C. civ., iar nu prin plată, a cărei dovadă se poate face și prin remiterea voluntară a înscrisului original al creanței.

De altfel, interpretarea dată de instanța de apel cu privire la obiectul tranzacției din 10.12.2013 respectă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1562/12.03.2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2282A/15.11.2018, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2016, astfel cum am menționat anterior la pct. 2.2.

O ultimă critică a recurenților se referă la aplicarea art. 2525 C. civ., chiar dacă nu s-a efectuat nicio prestație care să fie supusă restituirii.

Plecând de la statuarea judecătorului sindic din considerentele sentinței civile nr. 1562/12.03.2018, potrivit căreia părțile sunt repuse în situația anterioară prin simpla desființare a tranzacției, Înalta Curte reține că, în alte cuvinte, aceasta înseamnă renașterea dreptului de creanță afirmat de reclamanta A., cu toate prerogativele lui, de drept perfect, iar nu imperfect, inclusiv cu privire la curgerea termenului de prescripție.

Deși textul art. 2525 C. civ. se referă la acțiunea în restituirea prestațiilor, iar nu și la orice acțiune ce decurge din repunerea în situația anterioară, trebuie reamintite prevederile art. 1 alin. (2) C. civ., potrivit cărora în cazurile neprevăzute de lege se aplică dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare.

Or, norma prevăzută la art. 2525 C. civ., care reglementează începutul prescripției extinctive în cazul acțiunii în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act desființat, este aplicabilă prin analogie și situației în care repunerea în situația anterioară nu presupune restituirea unor prestații efectuate anterior. Aceasta întrucât restabilirea situației anterioare (principiul "restitutio in integrum") este un efect al nulității, care include și situația restituirii prestațiilor primite, potrivit art. 1254 alin. (3) C. civ., dar nu se limitează la aceasta. În cazul în care în temeiul actului anulat nu au fost executate prestații, restabilirea situației anterioare înseamnă a se considera că actul nu a fost niciodată încheiat (art. 1254 alin. (1) C. civ.).

Ca urmare, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea art. 2525 C. civ., reținând că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat tranzacția.

2.4. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți C., F., D. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1270 din 30 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.