ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3079/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, reclamantul A., victima unui accident rutier, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., prin Sucursala Iași și pe intervenientului C., solicitând obligarea lor la plata sumei de 51.213 RON, din care suma de 37.300 RON reprezentând contravaloarea reparației autoturismului marca "x", cheltuieli necesare aducerii autoturismului cu nr. de înmatriculare x în starea anterioară accidentului, conform devizului anexat, suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli cu deplasarea ia unități spitalicești, cheltuieli cu tratamentul stomatologic, tratament recuperatorii! și alimentație specifică, suma de 8.91.3 RON reprezentând echivalentul închirierii unui autoturism "x" de la o firmă de închirieri pentru perioada 18.09.2015 - 01.01.2016, cu suma de 19 euro pe zi, cu actualizarea acestor sume la dobânda de referință BNR din momentul producerii riscului asigurat - 14.09.2015 și până la momentul plății efective și integrale a indemnizației de către asigurătorul pârât și indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflație din momentul plății, obligarea intervenientului forțat la plata de daune morale în cuantum de 5.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14399 din 16.12.2016 Judecătoria Iași a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamant, și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 37.293,50 RON, reprezentând contravaloarea reparației autoturismului marca "x" suma de 590 RON, reprezentând cheltuieli cu îngrijirea sănătății, efectuate de reclamant în urma accidentului de circulație și suma de 8.050 RON, reprezentând echivalentul închirierii unui autoturism pentru perioada 18.09,2015-01.01.2016, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu dobânda de referință a B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat - 04.09.2015 și până la momentul plății efective a acestor sume. A respins cererea reclamantului ca respectivele sume menționate mai sus să fie și indexate cu rata indicelui de inflație din momentul plății. A obligat pârâtul să plătească reclamantului și suma de 1.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și, suma de 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta și intervenientul.

Prin Decizia civilă nr. 2557 din 18.12.2017 pronunțată de Tribunalul Iași au fost admise apelurile formulate de pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul C. împotriva sentinței civile nr. 14399 din 16.12.2016 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care a schimbat-o în tot în sensul că, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul C. și a obligat pe intimatul A. să plătească apelantului C. suma de 1.807 RON, cheltuieli de judecata în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași.

Prin Decizia civilă nr. 256 din 15 mai 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând incidența dispozițiilor art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 iulie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 16 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și justiție în judecarea cererii de recurs.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel în conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind ca "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare." în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Iași revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Iași, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2557 din 18 decembrie 2017 a Tribunalului Iași, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.09.2018.