ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2338/2019

Ședința publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. - asigurător de răspundere civilă, și pe intervenienții C. și D., solicitând obligarea pârâtei, în temeiul contractului RCA, la plata următoarelor sume, cu titlu de indemnizație (despăgubiri): 36.205,86 euro și 50.922,29 RON, reprezentând daune materiale; 2.500.000 euro reprezentând daune morale; plata unei indemnizații lunare necesare pentru tratament și însoțitor, până la încetarea stării de nevoie și plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la 26 august 2015 și până la achitare, conform art. 38 din Norma 23/2014, urmare a unui accident auto produs în 8 aprilie 2015, a cărui victimă a fost.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 37 și urm. din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii.

Prin încheierea din 7 aprilie 2016, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, iar excepția inadmisibilității a fost calificată ca o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 651 din 2 iunie 2016, Tribunalul Iași a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului:

- suma de 160.400,68 RON (din care, suma de 134.703,76 RON, echivalentul sumei de 30.315,47 euro la cursul B.N.R. din 11 noiembrie 2015) cu titlu de daune materiale;

- suma de 4.443.400 RON (echivalentul sumei de 1.000.000 euro la cursul B.N.R. din 11 noiembrie 2015) cu titlu de daune morale;

- suma de 1.250 RON lunar, cu titlu de cheltuieli cu asistentul personal, pe toată perioada încadrării în grad de handicap;

- penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 4.603.800,68 RON, începând cu 15 august 2015 (data expirării termenului legal de soluționare a cererii reclamantului) și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A respins, în rest, acțiunea și, în baza art. 50

2

teza I din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe reclamant să plătească suma de 120.031 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care i-a fost acordat ajutorul public judiciar.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 132.031 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care, suma de 120.031 RON, reprezentând cuantumul taxei de timbru la care a fost obligat reclamantul, și suma de 12.000 RON, reprezentând onorariul apărătorului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia nr. 879 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., precum și apelul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 651 din 2 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul Iași, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 2.500 RON lunar, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru tratamentul de recuperare, începând de la momentul introducerii acțiunii (11 noiembrie 2015) și până la momentul încetării recuperării.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli cu asistent personal.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu contravin prezentei decizii.

A fost obligată intimata S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. și reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 6 februarie 2017 și repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, care a dispus măsurile procesuale necesare în derularea procedurii de filtru.

Recursurile au fost declarate de ambele părți în termenul legal, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate. Recurentul-reclamant a declarat calea de atac la 14 februarie 2017, decizia atacată fiindu-i comunicată la 18 ianuarie 2017 - dosar apel, iar recurenta-pârâtă a declarat recurs la 28 decembrie 2016, decizia atacată fiindu-i comunicată la 20 ianuarie 2017 - dosar apel.

Recurenta-pârâtă a depus motivele de recurs la 1 februarie 2017 (data poștei).

La 16 februarie 2017, a fost înregistrată, la dosarul cauzei, cererea formulată de intimata D., prin care a solicitat anularea recursului formulat de pârâtă, ca netimbrat și nemotivat. A solicitat înlăturarea susținerii acesteia, potrivit căreia litigiul pendinte ar decurge dintr-o cauză penală.

La 20 februarie 2017 (data poștei), a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamantul A., prin care a invocat nulitatea recursului declarat de pârâtă, pentru neachitarea taxei judiciare de timbru și pentru nemotivare. Întâmpinarea a fost comunicată.

La 3 martie 2017, reclamantul A. a formulat alte apărări, arătând că recursul pârâtei nu este motivat în termenul legal și că este nul, deoarece motivele de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pârâta nu a indicat motivul de nelegalitate pe care și-a întemeiat recursul, așa cum prevăd dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

La 6 martie 2017, E., lichidator judiciar provizoriu și reprezentant legal al pârâtei S.C. B. S.A., aflată în faliment, a depus, la dosarul cauzei, răspuns la întâmpinarea reclamantului A., susținând că excepțiile invocate de acesta nu sunt incidente speței. A depus, în copie, certificatul de grefă privind sentința nr. 132 din 16 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei S.C. B. S.A.

La 22 martie 2017, E., lichidator judiciar și reprezentant legal al pârâtei S.C. B. S.A., a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând, în principal, suspendarea judecării acestei căi de atac în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, iar, în subsidiar, constatarea nulității recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În final, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, înregistrat la 3 aprilie 2017, prin care a solicitat suspendarea judecării cauzei în întregul ei, deci, și a recursului declarat de pârâtă; respingerea excepției de nulitate a recursului, invocate de pârâtă, și înlăturarea celorlalte apărări.

S-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea, în principiu, a recursurilor.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

La 13 aprilie 2017, recurentul-reclamant A. a depus, la dosarul cauzei, punctul său de vedere la raport.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 879 din 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la 21 septembrie 2017, în ședință publică.

Cu privire la excepția, invocată de recurentul-reclamant, de nulitate a recursului pârâtei pentru nemotivarea în termenul legal, instanța și-a menținut poziția și argumentele exprimate în raport, în sensul că pârâta a motivat calea de atac în termenul legal.

Cu privire la timbrarea recursurilor, s-a stabilit că:

- recurentul-reclamant A. datorează în recurs, în raport de pretențiile contestate, taxă judiciară de timbru în cuantum de 36.617,75 RON, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru;

- recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. datorează, în recurs, taxă judiciară de timbru la valoarea pretențiilor contestate în această cale de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) cu referire la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

S-a pus în vedere recurentei-pârâte S.C. B. S.A. să precizeze, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii de admitere în principiu, valoarea pretențiilor contestate în recurs și să timbreze la această valoare, sub sancțiunea anulării cererii de recurs, pentru neîndeplinirea cerinței privind timbrarea.

Recurenta S.C. B. S.A., prin lichidatorul său judiciar E., a depus, la 6 iulie 2017, precizări privind suma contestată și a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost admisă prin încheierea din 14 septembrie 2017, în sensul că s-a dispus scutirea acestei părți de la plata taxei judiciare de timbru.

Recurentul A. a solicitat, la 24 august 2017 (data poștei), acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru datorate în recurs, iar, prin încheierea din 11 septembrie 2017, această cerere a fost admisă.

Împotriva încheierii din 14 septembrie 2017, considerată potrivnică hotărârii prin care s-a stabilit obligația de timbrare a recursurilor, a formulat cerere de revizuire reclamantul A., iar, până la soluționarea acesteia, cauza a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 23 noiembrie 2017.

Cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 1682 din 27 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar recursul exercitat împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 166 din 24 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

La 15 aprilie 2019, recurentul-reclamant a solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea constatării perimării, Înalta Curte respingând excepția perimării pentru considerentele invocate în încheierea din 16 mai 2019 și a dispus repunerea cauzei pe rol, din oficiu, rămânând în pronunțare asupra cererii de suspendare a judecării cauzei, formulate în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, cerere respinsă prin încheierea din 3 iunie 2019.

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a constatat închise dezbaterile în cauză.

Pentru a oferi părților posibilitatea să depună concluzii scrise și în vederea deliberării, pronunțarea s-a amânat, succesiv, la 21 noiembrie 2019, apoi la 4 decembrie 2019, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Față de textul imperativ al art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, începând cu 14 mai 2015, dată la care reclamantul-recurent a avizat pârâtei-intimate, în scris, producerea evenimentului rutier și a solicitat plata daunelor, pârâta era obligată fie să transmită către reclamant o ofertă de despăgubire, fie să răspundă cererii formulate, printr-o notificare motivată.

De altfel, anterior, pârâta societate de asigurare, prin intermediul unui avocat, a luat legătura cu avocatul recurentului și a solicitat înscrisurile doveditoare cu privire la victimele accidentului, promițând că va face o oferta de plată a daunelor.

Toate actele medicale au fost comunicate avocatului pârâtei de către avocatul reclamantului la 23 aprilie 2015, prin e-mail, probă care a fost anexată cererii introductive.

Pârâta nu s-a conformat dispozițiilor legale în termenul stabilit expres de legiuitor, respectiv de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, astfel că, potrivit art. 37 alin. (2) din Normă, datora sumele solicitate de reclamant prin notificarea din 14 mai 2015.

Reclamantul, deși nu avea o obligație în acest sens, a încercat și o conciliere directă cu pârâta, conciliere ce a fost refuzată de aceasta.

Cu toate ca, potrivit art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, intimata datora reclamantului exact sumele solicitate prin notificarea din 14 mai 2015, întrucât nu a respins-o motivat și nici nu a făcut o contraofertă în termenul de 3 luni, recurentul a solicitat, prin demersul său judiciar, o sumă mult redusă. Diminuarea acestei sume de către instanță contravine dispozițiilor legale mai sus citate.

Instanța de apel nu a argumentat de ce a înlăturat acest motiv de apel și nici nu a menționat care este temeiul legal al reducerii sumei solicitate prin acțiunea introductivă, în condițiile în care cuantumul acesteia este mai mic decât cel la care recurentul are dreptul potrivit legislației în vigoare.

În ceea ce privește limitele de despăgubire, potrivit art. 24 alin. (1) din Normă, asigurătorii au obligația de a stabili aceste limite, care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de A.S.F., iar alin. (2) lit. b) din același articol prevede că, "pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României".

Or, este evident că, în cauza de față, pretențiile privind daunele materiale și morale solicitate de reclamant nu depășesc nivelul stabilit de legiuitor, ci se situează mult sub acesta.

În concluzie, critica sentinței cu privire la diminuarea nelegală a daunelor materiale și morale solicitate nu a fost analizată de instanța de apel, iar reducerea despăgubirilor pretinse încalcă dispozițiile art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce privește diminuarea despăgubirilor materiale și morale, în contradicție cu art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Pârâta S.C. B. S.A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării cauzei, diminuarea daunelor materiale și morale la care a fost obligată, precum și respingerea penalităților de întârziere acordate, ca fiind nelegale.

În subsidiar, a solicitat acordarea penalităților de întârziere de la rămânerea definitivă a sentinței.

Recurenta a susținut că instanța de fond a respins excepțiile pe care le-a invocat în apărare, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii în baza unor prezumții, iar nu a unor temeiuri de drept, această soluție nefiind legală.

Curtea a reținut că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal, în ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei.

Cu toate acestea, instanțele de fond au motivat respingerea excepției strict în baza celor cuprinse în ordonanță.

Mai mult, persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii, intervenienta C., nu și-a asumat față de victima sa, reclamantul din prezenta cauză, obligația de a plăti despăgubiri civile.

Din cererea de chemare în judecată, precum și din declarația autentificată sub numărul x/23 octombrie 2015 rezultă, fără echivoc, faptul că, între părți, a intervenit împăcarea, reclamantul retrăgându-și plângerea penală. Acesta a declarat ca s-a împăcat cu învinuitul, nemaiavând niciun fel de pretenții față de persoana menționată.

Potrivit dispozițiilor art. 159 alin. (2) C. pen., împăcarea părților înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Ca urmare, împăcarea părților atrage și înlăturarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, stingând acțiunea civilă prin care s-ar tinde la repararea consecințelor civile ale faptei cu privire la care a operat împăcarea între învinuit și victimele infracțiunii.

Ca efect al împăcării părților, persoana vinovată de producerea accidentului de vehicule, intervenienta C., nu mai răspunde pentru prejudiciul produs reclamantului, iar asigurătorul de răspundere civilă nu mai poate fi obligat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea acestei infracțiuni. Astfel, nu se poate accepta ideea că ar exista două acțiuni civile conexe acțiunii penale: una, ce poate fi promovată împotriva inculpatului, și alta, ce ar putea fi promovată împotriva asigurătorului.

Conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile pentru care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie, și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Cum, ca efect al manifestării de voință a autorului și victimei sale, acțiunea civilă s-a stins, victima infracțiunii pierde dreptul de a mai pretinde ulterior, pe calea unei acțiuni separate, introduse la instanța civilă, repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin săvârșirea infracțiunii.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii reclamantului.

Referitor la cuantumul despăgubirilor materiale, societatea de asigurări poate acorda despăgubiri potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, numai în cazul unor cheltuieli dovedite prin înscrisuri.

Instanța de fond a acordat, cu titlu de daune materiale, sume excesive raportat la documentele depuse de către reclamant și la natura acestor cheltuieli. De exemplu, suma de 3.000 euro, aferentă achiziționării unui căruț special pentru practicarea tenisului, nu se încadrează în cheltuielile ce se pot pune în sarcina asigurătorului.

Mai mult, documentele justificative depuse nu sunt achitate de către reclamant, ci de către intervenienta D., care este asigurata societății.

În atare condiții, aceste cheltuieli, dacă sunt dintre cele ce se încadrează în dispozițiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pot fi solicitate de către asigurată, și nu de către reclamant, deoarece nu acesta le-a suportat.

Consideră că și acestea sunt exagerate raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale, neavând caracter reparator și rezonabil, ci rolul unei îmbogățiri fără justă cauză.

Acordarea acestui tip de daune tinde să acopere un prejudiciu moral, ce nu poate fi cuantificat pecuniar. De aceea, întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze pierderea produsă, în măsura în care, așa cum se arată în literatura de specialitate, daunele morale nu antrenează, prin ele însele, o diminuare a patrimoniului părților civile și nici o pierdere economică.

Referitor la stabilirea sumelor destinate reparării prejudiciului moral, se impune aprecierea acestora de către instanță, prin raportare la principii care țin de echitate, astfel încât să se asigure o justă și integrală dezdăunare a părților civile.

Afirmațiile instanței de fond, în sensul că nu se poate avea în vedere o medie a despăgubirilor acordate de către curțile de apel sunt contrazise de art. 50 punctul 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în care se arată că, la stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, se acordă daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Astfel, solicitarea ca instanța de fond să țină seama de jurisprudența chiar a Curții de Apel Iași se bazează pe dispozițiile legale în materia asigurărilor.

În legislația diverselor state europene, există, pentru asemenea situații, grile în baza cărora se acordă despăgubirile materiale și morale, astfel încât și instanțele naționale pot avea în vedere aceste modalități de calcul, care să cuprindă mai multe aspecte, cum ar fi mijloacele de existență ale părților.

Instanțele române au la dispoziție Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, ca recomandare de acordare a cuantumului despăgubirilor morale. Acesta este o sinteză a soluțiilor judiciare obținute de-a lungul anilor, pe plan național, în spețe privind acordarea de daune morale ca urmare a prejudiciilor produse în urma evenimentelor rutiere.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuia să se țină seama de recomandările Ghidului și, pe cale de consecință, admițând recursul, în rejudecare, să se reaprecieze contravaloarea prejudiciului în raport de acest standard și să diminueze cuantumul sumelor datorate cu acest titlu.

A arătat că a depus toate diligențele pentru a rezolva litigiul pe cale amiabilă și nu se află în culpă, întrucât, la 26 mai 2015, prin adresa nr. x, a solicitat reclamantului să-i pună la dispoziție, în vederea instrumentării dosarului de daună, certificatul medico-legal din care să rezulte numărul de zile de îngrijiri medicale, precum și documentele eliberate de organele competente din care să reiasă persoana vinovată de producerea accidentului și eventuala alcoolemie. Această adresă a fost primită de reclamant la 27 mai 2015, prin fax.

Nici până la acest moment nu există dovada clară a vinovăției persoanei asigurate, iar recurenta nu se află în posesia documentelor solicitate, astfel încât este incidentă ipoteza prevăzută în art. 46 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform căruia "despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse".

În speță, este incident și art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit căruia "despăgubirea se plătește de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". Or, cum s-a menționat deja, recurenta nu deține documente din care să rezulte vinovăția asiguratei sale și nici nu poate cuantifica dauna.

Conform art. 74 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitive".

Prin urmare, plata despăgubirilor se face la momentul rămânerii definitive a sentinței civile, deci, la momentul pronunțării deciziei Curții de Apel Iași, astfel încât nu poate fi obligată la penalități decât ulterior rămânerii definitive a hotărârii respective.

În concluzie, instanțele nu au ținut seama de dispozițiile art. 46 alin. (3) coroborate cu art. 74 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, motiv pentru care solicită respingerea petitului privind penalitățile de întârziere, ca neîntemeiat.

În drept, a invocat art. 483 și urm. C. proc. civ.

În dosar au formulat întâmpinări recurenții, precum și intimata D..

Pe fond, a susținut că recursul pârâtei nu este întemeiat.

Recurenta-pârâtă a depus și răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant, prin care a solicitat respingerea excepțiilor de nulitate invocate de acesta din urmă.

Prioritar analizei recursurilor, vor fi cercetate aspectele referitoare la incidența măsurii încetării acțiunii judiciare, prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la dispozițiile art. 262 alin. (4), art. 242 și art. 75 alin. (2) din actul normativ menționat, cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 36/2018 și la art. 460 C. proc. civ., privind unicitatea căii de atac.

Recurenta S.C. B. S.A., reprezentată de lichidatorul judiciar provizoriu E., a solicitat, prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantului, suspendarea judecării recursului acestuia în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

A arătat că, prin sentința nr. 132 din 16 februarie 2017 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea Autorității de Supraveghere Financiară și s-a dispus începerea procedurii falimentului B. S.A., hotărâre care are un caracter executoriu potrivit prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

A susținut că, prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, au fost stabilite măsuri derogatorii de la dreptul comun, care duc la respectarea caracterului concursual, colectiv și egalitar al procedurii insolvenței/falimentului.

Conform art. 262 alin. (4) din Lege, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

Recurentul-reclamant a combătut susținerea recurentei-pârâte, arătând că art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 instituie o dispoziție derogatorie de la dispoziția generală cuprinsă în art. 75 din aceeași lege.

În opinia sa, din interpretarea art. 262 alin. (4) din legea menționată și a art. 21 alin. (1) și (3) din Constituția României privind accesul liber la justiție, rezultă că judecarea cauzelor, respectiv a căilor de atac, trebuie să se realizeze de o manieră unitară.

Prin încheierea de ședință din 3 iunie 2019, cererea de suspendare a judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea falimentului nr. 85/2014, formulată de recurenta-pârâtă, a fost respinsă.

S-a reținut că măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului și că, în speță, nu se mai poate dispune suspendarea în baza acestui text legal, întrucât, prin sentința civilă nr. 132 din 16 februarie 2017, hotărâre care a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac a apelului, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei S.C. B. S.A.

În dezbaterea contradictorie a părților a fost pusă, însă, problema dacă deschiderea procedurii falimentului debitoarei-pârâte produce efecte asupra acțiunii introductive de instanță, demarate anterior acestei măsuri, respectiv asupra recursurilor declarate de ambele părți, în sensul dacă poate interveni, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, fie încetarea acțiunii, fie încetarea căilor de atac.

Dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență prevăd că:

"De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează.".

Dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Lege prevăd că "nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului".

Așa cum s-a arătat, dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 prevăd că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare, iar creanțele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului și se supun examinării și înscrierii lor în tabelul creanțelor, potrivit legii speciale.

Se reține, deci, că obiectul acestei norme privește stabilirea efectelor hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare în ceea ce privește soarta juridică a acțiunilor judiciare, a celor extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

Această normă, însă, nu reglementează efectul hotărârii de deschidere a procedurii falimentului intervenite pe parcursul soluționării sau după declararea căii de atac de către debitor împotriva unei hotărâri pronunțate într-o astfel de cauză.

În realitate, dispozițiile art. 262 alin. (4) reprezintă reluarea, în materie de asigurări, a dispoziției cu caracter general din art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, mai puțin în ceea ce privește durata suspendării - până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii -, care se regăsește în teza finală a acestui din urmă text de lege și cu care se completează, potrivit art. 242 din același act normativ.

De asemenea, contrar opiniei recurentului-reclamant, dispozițiile art. 262 alin. (4) nu sunt derogatorii nici de la dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, întrucât cele două norme au un obiect diferit de reglementare, prima vizează suspendarea de drept a acțiunilor, în timp ce cealaltă se referă la soluția nesuspendării căilor de atac declarate de debitor, pentru ipoteza în care hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a intervenit după exercitarea căii de atac de către debitor, cum este și cazul speței de față.

Cele două texte de lege, având un obiect de reglementare distinct, raportul dintre acestea nu poate fi cel de la norma generală la cea specială, astfel încât nu este incident principiul specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 262 alin. (4) se completează cu art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, falimentul societăților de asigurare/reasigurare este reglementat într-un capitol distinct al legii, anume în Capitolului IV din Titlul II din actul normativ de referință.

În Secțiunea I din Capitolul IV al legii speciale se dispune, prin art. 242, că "prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol".

Această normă, fiind plasată în Capitolul IV din Titlul II, trimiterea, din conținutul ei, la dispozițiile Capitolului I nu poate privi decât prevederile Capitolului I din același Titlu II al Legii.

Or, Capitolul I din Titlul II este constituit din prevederile art. 38 - art. 182 ale Legii și este divizat în 9 Secțiuni, iar singura dintre aceste secțiuni pe care legiuitorul - prin dispozițiile art. 242, anterior citate, - o exclude, în mod expres, de la aplicare în ceea ce privește falimentul societăților de asigurare/reasigurare este Secțiunea a 6-a, secțiune care este constituită din segmentul de texte de la art. 132-144 din Legea nr. 85/2014.

Ca atare, prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) din același act normativ, fiind plasate în cuprinsul Capitolului I din Titlul II, rezultă că sunt aplicabile în mod corespunzător și în ceea ce privește falimentul societăților de asigurare sau de reasigurare, date fiind dispozițiile art. 242 din Legea nr. 85/2014.

Totodată, este de menționat că, în considerentele deciziei nr. 36 din 30 ianuarie 2018 a Curții Constituționale, publicate în M.O., Partea I, nr. 431 din 22 mai 2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în raport cu art. 21 din Constituția României, privind accesul liber la justiție, s-a reținut, cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății debitoare ca urmare a intrării sub incidența legii insolvenței, că "această măsură se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislația în materia insolvenței, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență. În aceste condiții, existența unor acțiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului și pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării. Totodată, s-a reținut că, având în vedere că textul de lege considerat neconstituțional se referă la acțiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, fiind evident că numai acele acțiuni care tind la realizarea creanțelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, revine instanței de judecată competența și, în același timp, obligația de a analiza în ce măsură acțiunile aflate în curs de soluționare pe rolul instanței de judecată se cirscumscriu cerințelor cuprinse în dispozițiile criticate." (paragr. 18)

"Legea nr. 85/2014 introduce, în mod expres, și excepții de la această suspendare de plano a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, excepții care sunt cuprinse, spre exemplu, la art. 75 alin. (2) lit. a), (…)." (paragr. 19)

" (…) În acest context, creanțele de asigurări, constatate prin titluri executorii obținute ulterior momentului pronunțării hotărârii de faliment, se înregistrează la tribunal, sub sancțiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obținerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice și, dacă este cazul, să înscrie aceste creanțe în tabelul creanțelor, cu respectarea ordinii de preferință și/sau a cauzelor de preferință legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanțe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanțelor [art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014]. Prin urmare, din evaluarea acestor prevederi legale, Curtea reține că dispozițiile art. 262 din Legea nr. 85/2014, în ceea ce privește creanțele de asigurări, își găsesc aplicarea în coroborare cu cele ale art. 75 alin. (2) din aceeași lege." (paragr. 20)

"Ca atare, față de cele prezentate, raportate la speța dedusă judecății, Curtea observă că prevederile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate disparat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa și, pe de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, în mod concret, art. 242 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia prevederile capitolului I (din care fac parte și dispozițiile art. 75, care conțin și excepții de la procedura suspendării de drept a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului), cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol." (paragr. 21)

"În ceea ce privește invocarea în susținerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea observă că, astfel cum s-a reținut în jurisprudența instanței de contencios constituțional în materia insolvenței, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a stabili procedura de judecată, iar situația specifică avută în vedere la reglementarea procedurii insolvenței a justificat instituirea unor norme de procedură speciale, fapt ce nu înseamnă, însă, că nu se asigură o garanție efectivă drepturilor creditorilor." (paragr. 23)

"Față de acestea, se constată că, din examinarea prevederilor criticate, precum și având în vedere interpretarea logică și sistematică a tuturor prevederilor în materie, nu se poate reține că art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 este contrar principiului accesului liber la justiție." (paragr. 24)

Aceste argumente au fost avute în vedere de Curtea Constituțională, pentru respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin decizia nr. 36/2018, obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României.

În concluzie, revenind la problema încetării acțiunii judiciare formulate de reclamant, respectiv a căilor de atac declarate în cauză, coroborând dispozițiile art. 75 alin. (1), alin. (2) lit. a), art. 242 și art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, precum și art. 460 C. proc. civ., privind principiul unicității căii de atac, Înalta Curte constată că nu se poate dispune o asemenea măsură în ce privește niciunul dintre demersurile procesuale în discuție.

Din perspectiva art. 75 alin. (1) cu referire la art. 262 alin. (4) și art. 242 din Legea insolvenței, încetarea acțiunii introductive de instanță presupunea să fi intervenit suspendarea de drept a judecării cauzei în acea fază procesuală, determinat de hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, ceea ce nu este cazul, hotărârea respectivă fiind pronunțată la 16 februarie 2017, ulterior declarării recursurilor.

Prin urmare, problema suspendării de drept s-ar fi putut pune direct în dosarul de recurs, cu consecința, în cazul aplicării unei asemenea măsuri, a încetării căii de atac exercitate de cele două părți. În speță, prezenta instanță a respins cererea de suspendare formulată de recurenta pârâtă, determinat de împrejurarea că, la momentul soluționării cererii, hotărârea de începere a procedurii falimentului rămăsese deja definitivă, prin neexercitarea apelului. Or, cum s-a arătat deja, suspendarea de drept putea opera, în condițiile art. 75 alin. (1), până la definitivarea hotărârii judecătorești de intrare în faliment.

Pe lângă argumentele pentru care s-a dispus respingerea cererii de suspendare, problema relevantă constă în aceea dacă, cel puțin din punct de vedere teoretic, legea specială permitea suspendarea recursului declarat de pârâta în faliment, pentru ca, în mod corelativ, să se poată discuta încetarea căii de atac (iar nu a acțiunii judiciare, întrucât poate înceta doar demersul procesual cu privire la judecarea căruia s-a dispus suspendarea, respectiv recursul). Pentru motivele arătate în precedent, recursul declarat de pârâtă era exclus de la suspendare, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, calea de atac trebuia, deopotrivă, judecată, iar nu suspendată, deoarece, din perspectiva art. 460 C. proc. civ., recursul este o cale de atac unitară, a cărei soluționare nu poate fi divizată, având în vedere unicitatea obiectului acesteia - decizia instanței de apel.

În plus, în contextul în care, anterior hotărârii de intrare în faliment, ambele părți declaraseră recurs, nu i se poate refuza reclamantului soluționarea căii de atac, el având, în aceeași măsură cu recurenta pârâtă, dreptul la un proces echitabil, care implică, conform art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asigurarea unui tratament procesual egal, în care ambele părți să-și poată susține și valorifica drepturile, respectiv apărările formulate.

În consecință, față de cele anterior menționate, Înalta Curte urmează să se pronunțe, într-o judecată ce nu poate fi divizată, atât cu privire la recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A., a cărui judecată nu încetează, pentru considerentele precedente, cât și cu privire la recursul formulat de reclamantul A..

Cu privire la excepțiile privind nulitatea recursurilor, pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste excepții sunt neîntemeiate, întrucât parte dintre criticile din ambele căi de atac sunt susceptibile de încadrare în motivele menționate la pct. -ele 6 și 8, urmând ca acele susțineri care exced aspectelor de nelegalitate a deciziei recurate să nu fie examinate de prezenta instanță.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. -ele 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Se impune a se preciza că instanța va proceda la examinarea prioritară a primelor două motive din recursul declarat de pârâtă, deoarece acestea supun dezbaterii modalitatea de rezolvare a unor excepții procesuale, care se verifică anterior chestiunilor de fond, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

II. 1. Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a S.C. B. S.A., instanța de apel a considerat că, în mod corect, prima instanță a respins-o, determinat de cele stabilite prin două decizii obligatorii date în soluționarea unor recursuri în interesul legii, prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) și art. 57 din Legea nr. 136/1995, s-a statuat că răspunderea civilă delictuală a autorului faptei prejudiciabile, bazată pe art. 998 C. civ., coexistă cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate de Legea nr. 136/1995 (deciziile în interesul legii nr. 1/28 martie 2005 și nr. 29/16 noiembrie 2009).

Curtea a menținut situația de fapt stabilită de prima instanță, conform căreia, din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de organul de cercetare la 8 aprilie 2015, accidentul rutier soldat cu vătămarea reclamantului a fost cauzat de culpa exclusivă a conducătorului autoturismului, C., care a încălcat normele rutiere. Pârâta nu a probat o altă împrejurare ce ar atrage lipsa culpei sau o culpă concurentă cu cea a conducătorului autovehiculului în producerea accidentului, neexistând, în acest sens, nici măcar un început de dovadă.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei pârâte, culpa autorului accidentului nu a fost reținută în baza unor prezumții simple, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 329 C. proc. civ., care, de altfel, sunt recunoscute ca mijloace de probă, ci în baza unor înscrisuri.

Pe de altă parte, împrejurarea că, urmare a retragerii plângerii penale de către reclamant, cu consecința clasării cauzei, nu s-au mai efectuat cercetări în dosarul penal, privind vinovăția conducătorului auto, nu prezintă relevanță în sensul pretins de recurenta-pârâtă, al inexistenței acestei condiții a răspunderii delictuale, întrucât S.C. B. S.A. avea posibilitatea completării probatoriului în dosarul instanței civile. Sub acest aspect, cum s-a arătat deja, Curtea a reținut că pârâta nu a contraprobat cele stabilite, în fapt, de către prima instanță.

De asemenea, considerentele instanței de apel în legătură cu dispozițiile legii penale, de care instanța civilă nu este legată, și cu efectele hotărârii penale definitive de achitare sau încetare a procesului în ceea ce privește prejudiciul sau vinovăția autorului faptei (art. 1365 C. civ.), considerente avute în vedere la analizarea excepției inadmisibilității acțiunii, iar nu a excepției lipsei calității procesuale pasive, nu infirmă posibilitatea instanței civile de a se folosi de mijloacele de probă administrate în dosarul penal. În acest sens, dispozițiile art. 44 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 prevăd că despăgubirile se stabilesc, printre altele, în baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, organul de cercetare care a întocmit procesul-verbal din 8 aprilie 2015, document reținut de instanța de apel, având o asemenea competență.

Împrejurarea că acest act a fost avut în vedere și în dosarul penal, la soluția de clasare, nu contrazice dispozițiile art. 1365 C. civ. și, ca urmare, nici raționamentul instanței de apel. Conform dispoziției legale enunțate, în ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal, răspunderea civilă delictuală nu este înlăturată, rămânând în sarcina instanței civile să se pronunțe în sensul determinării persoanei responsabile din punct de vedere civil și a vinovăției acesteia, pentru a putea fi obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, chiar dacă aceasta nu constituie infracțiune. Lipsa caracterului penal al unei fapte sau lipsa vinovăției din punct de vedere penal nu exclude răspunderea civilă și nu privează victima de dreptul de a cere în instanță repararea prejudiciului care i-a fost produs. Aceasta este rațiunea textului de lege în discuție, iar nu că instanța civilă nu s-ar putea folosi de mijloace de probă administrate în faza de cercetare penală, în determinarea vinovăției autorului faptei, din perspectivă civilă.

Cât privește asumarea de către intervenienta C. a plății despăgubirilor către reclamant, o astfel de obligație nu subzistă pentru antrenarea răspunderii asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu proprietarul autoturismului implicat în accident, dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 reglementând o acțiune directă a persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului, indiferent de poziția autorului faptei privind plata acestor despăgubiri.

În concluzie, decizia Curții de Apel vizând justificarea legitimării procesuale pasive a asigurătorului este corectă, în sensul dispozițiilor legale menționate mai sus.

II.2. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a menținut, de asemenea, hotărârea primei instanțe sub acest aspect, de respingere a excepției în discuție.

Curtea a considerat că, în raport cu art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., conform căruia "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia", se impune concluzia că, în cazul în care procurorul este cel care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în cazul în care se ia act de împ