ÎCCJ, decizie (scj.ro #232171)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă la data de 08.12.2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. SRL, C. SRL, D. și E. pronunțarea de către instanță a unei hotărâri judecătorești prin care: i. în temeiul art. 253 alin. 1 lit. c) C.civ., să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi nepatrimoniale care aparțin reclamantului, prin: a) publicarea articolului „Exclusiv. A. a ucis un om. Manelistul a fost implicat într-un alt accident” pe site-ul (...), la data de 29.11.2022; b) publicarea articolului „Este bomba zilei! A. a ucis un om într-un alt accident rutier, după ce a adormit la volan. Va face închisoare cu executare!” pe pagina oficială X TV de pe rețeaua de socializare www.facebook.com, în jurul orei 11:00; c) difuzarea știrii „Breaking News! Accidentul ținut secret, A. a ucis un om” pe postul de televiziune X TV, la data de 30.11.2022, în jurul orei 20:01; ii. în temeiul 253 alin. 1 lit. b) C.civ., să se dispună obligarea pârâților la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparținând reclamantului, prin desființarea cu caracter permanent a articolelor/înregistrărilor mai sus-menționate; iii. în temeiul art. 1.349 și urm. C.civ. raportat la art. 254 alin. 4 C.civ., să se dispună obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 1.000.000 lei în favoarea reclamantului, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi nepatrimoniale aparținând reclamantului, prin articolele publicate si știrile difuzate; iv. să se dispună obligarea pârâților la plata în solidar a dobânzii legale penalizatoare de la data de 29.11.2022 până la data plății efective a acestei sume; v. să se dispună obligarea pârâților la actualizarea creanței cu rata inflației, atât în ceea ce privește prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamantului, cât și în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare; vi. în temeiul art. 253 alin. 3 lit. a) C.civ., să se dispună obligarea pârâților la prezentarea de scuze publice reclamantului și la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii care urmează a fi pronunțată în cadrul articolelor dintr-un ziar de circulație locală și națională, într-o manieră lizibilă; vii. obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. C.proc.civ., art. 70, art. 72, art. 73, art. 75 C.civ., art. 30 alin. 1, 8, art. 31 alin. 1, art. 53 din Constituția României, art. 10 din CEDO, Rezoluția 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prevederile Statutului și ale Codului deontologic ale jurnalistului.

Sentința pronunțată de Tribunalul Hunedoara Prin sentința nr. 1596 din 10.10.2023, Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a admis în parte acțiunea. A constatat caracterul ilicit al afirmațiilor referitoare la reclamantul A. făcute de pârâți prin: a) publicarea articolului „Exclusiv. A. a ucis un om. Manelistul a fost implicat într-un alt accident” pe site-ul X, b) publicarea articolului „Este bomba zilei! A. a ucis un om într-un alt accident rutier , după ce a adormit la volan. Va face închisoare cu executare!” pe pagina oficială X TV de pe rețeaua de socializare www.facebook.com, în jurul orei 11:00 și c) difuzarea știrii „Breaking News! Accidentul ținut secret, A. a ucis un om” pe portalul de televiziune X TV, la data de 29.11.2022, ora 20:01 I-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi încălcate prin articolele publicate și știrile difuzate. I-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 29.11.2022 și până la data plății efective a sumei, precum și la actualizarea creanței cu rata inflației atât în ceea ce privește suma de 100.000 lei, cât și în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare. I-a obligat pe pârâți la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii în cadrul articolelor dintr-un ziar de circulație națională, într-o manieră lizibilă, timp de o zi. A respins în rest acțiunea. I-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 20.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 3146 din 03.10.2024, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis apelul pârâtelor C. SRL, B. SRL și D. împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința atacată, în ceea ce privește caracterul solidar al obligației, data de la care este datorată dobânda penalizatoare și cuantumul cheltuielilor de judecată și rejudecând în aceste limite: A obligat-o pe pârâta B. SRL la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi încălcate prin articolele publicate. A obligat pe pârâtele C. SRL și D., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi încălcate prin știrile difuzate. A obligat pe pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a hotărârii. A obligat pe pârâte la plata către reclamantul A. a cheltuielilor de judecată, reduse în condițiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ., astfel: pârâta B. SRL suma de 5.000 lei, iar pârâtele C. SRL și D., în solidar, suma de 5.000 lei. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. A luat act că apelantele-pârâte au declarat că înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtele C. SRL, B. SRL și D. 4.1. Recursul reclamantului A.: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a normelor de drept material în ceea ce privește data de la care este datorată dobânda legală penalizatoare și, implicit, data de la care trebuie actualizată creanța cu rata inflației, atât în ceea ce privește prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, cât și în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare. Arată, referindu-se la prevederile art. 1.381 alin. 2 și 3, art. 1.523 alin.2 lit. e) și art. 1.535 C.civ., că dreptul său la reparație s-a născut la data săvârșirii faptei ilicite de către pârâte, respectiv 29.11.2022, chiar dacă debitele solicitate au fost cuantificate ulterior, întrucât acestea au fost generate de intimatele-pârâte, iar ele s-au manifestat ca prejudicii încă de la data atingerii aduse drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi încălcate recurentului-reclamant prin articolele publicate, respectiv știrile difuzate. Arată că doar momentul temporal în care aceste debite au fost cuantificate se situează la un moment viitor, irelevant juridic în raport cu art. 1.381 alin. 2 și 3 C.civ.. Pe cale de consecință, inclusiv în cazul despăgubirilor pentru daune morale, dobânda legală penalizatoare nu este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care debitorul a fost obligat la plata despăgubirilor, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci de la data săvârșirii faptei ilicite, astfel cum specifică dispozițiile art. 1.381 C.civ. Consideră, așadar, că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material, motiv pentru care solicită să se constate că se impune ca intimatele-pârâte să fie obligate la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 29.11.2022 și până la data plății efective a acestei sume. Referitor la actualizarea creanței cu rata inflației, arată că orice sumă de bani își pierde din valoare pe măsura trecerii timpului, ca urmare a existenței efectului economic al inflației. Ca atare, suma datorată la data formulării cererii are o anumită valoare, în timp ce, odată cu trecerea timpului, această sumă ajunge să își piardă din valoarea puterii de cumpărare, ca urmare a efectului economic inflaționist. Astfel, pentru a se atinge scopul și pentru a se realiza efectul normei înscrise în art. 1.385 C.civ., respectiv de reparare integrală a prejudiciului, arată că debitul principal datorat de către pârâte trebuie să fie actualizat cu rata inflației, începând cu data de 29.11.2022 până la data plății efective și integrale a respectivului debit de către pârâte. Referitor la cumulul dobânzii legale cu actualizarea cu rata inflației, invocă, în temeiul art. 1.385 alin. 1 C.civ., dreptul creditorului la daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației (respectiv damnum emergens - pierderea efectivă), cât și în dobânda legală ( lucrum cessans - beneficiul nerealizat). În acest sens, arată că natura juridică a dobânzii este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor-interese moratorii pentru neexecutarea unei obligații de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, fiind admisibil cumulul acestora și neputându-se vorbi despre o dublă reparație, care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Pe cale de consecință, arată că este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai în această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1.385 C.civ., motiv pentru care solicită să se constate că se impune obligarea intimatelor-pârâte la actualizarea creanței cu rata inflației, atât în ceea ce privește prejudiciul nepatrimonial cauzat, cât și în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare. 4.2. Recursul pârâtelor C. SRL, B. SRL și D.: Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentele-pârâte au invocat încălcarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 20 din Constituția României, respectiv a art. 70, art. 75, art. 1.382, art. 1.383 și art. 1.357 C.civ.. Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituția României, respectiv art. 70 și art. 75 C.civ. când a reținut că „atunci când libertatea de expresie se exercită prin enunțarea unor judecăți de valoare [...], acestea pot fi sancționate când sunt pur injurioase”. Formulând considerații generale, arată că, potrivit doctrinei, libertatea de exprimare cuprinde două categorii, respectiv libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerințe din partea autorităților publice, sens în care face trimitere la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Handyside c. Marii Britanii, prin care s-a stabilit că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva, paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică.” În aceeași manieră, arată generic că, în cauza Sipoș c. României, s-a reținut că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenție. Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție.” În aceiași termeni, menționează că referirea la obligația presei de a nu depăși, între altele, limita cerută de protecția „reputației altora” nu trebuie nicidecum înțeleasă în sensul că, ori de câte ori reputația unei persoane este lezată, presa ar fi depășit limitele permise. Fără a se raporta la considerentele deciziei atacate, arată că, în cauzele menționate anterior, instanța europeană a decis că, deși ziariștii respectivi lezaseră demnitatea unor persoane, sancționarea lor de către instanțele naționale nu a fost „necesară într-o societate democratică”, întrucât nu s-a dovedit existența unei „nevoi sociale presante” care să fi justificat sancționarea. Lezarea demnității sau reputației unei persoane nu constituie în sine o astfel de „nevoie socială presantă”. În continuare, afirmă că au demonstrat că materialele care îl vizau pe reclamant au fost obținute din surse oficiale existente pe portalul instanțelor de judecată, extrase de pe portalul de jurisprudență www.rolii.ro, care au fost confirmate de un purtător de cuvânt al Poliției Române, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Ca atare, consideră că, în cauză, a existat o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat. Buna-credință este dovedită în cauză având în vedere existența bazei factuale și a interesului public privind subiectul dezbătut, iar, în raport cu prevederile art. 75 alin. 2 C.civ., buna-credință exclude caracterul delictual al faptei. Evidențiind situația de fapt, arată că buna-credință a recurentelor-pârâte rezultă și din aceea că ulterior primirii punctului de vedere al intimatului și obținerii, din partea sursei, a informației că între reclamant și inculpatul din dosarul nr. x/208/2018 a fost doar o identitate de nume și că autorul accidentului rutier din anul 2016 este o altă persoană, nu a mai fost difuzată știrea, iar articolul publicat pe site-ul X și postarea de pe pagina de socializare facebook au fost eliminate. Invocă, în acest sens, hotărârea pronunțată în cauza Thorgeirson c. Islandei, prin care Curtea Europeană a apreciat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la terți, stabilirea adevărului respectivelor afirmații constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă, iar ceea ce impune jurisprudența CEDO, pentru a asigura protecția conferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție, este existența unei baze factuale solide. Precizează, astfel, că au arătat că informațiile prezentate au avut o bază factuală solidă. În susținerea încălcării, de către instanța de apel, a prevederilor art.1.382 și art. 1.383 C.civ., recurentele-pârâte au arătat că, astfel cum rezultă din conținutul art. 1.382 C.civ., una dintre trăsăturile juridice ale obligației solidare pasive este aceea ca prejudiciul să fie provocat prin aceeași faptă ilicită și să fie cauzat în comun de autorii acesteia. Or, dând eficiență dispozițiilor art. 1.357 coroborate cu art. 1349 alin. 1 și 2 C.civ., instanța de apel ar fi trebuit să dispună obligarea recurentelor C. SRL și D. în mod individual la plata de daune morale, iar nu să rețină un raport de solidaritate pasivă între acestea. Chiar dacă între faptele recurentelor din prezenta cauză există o legătură strânsă, acțiunile acestora sunt diferite, fapt reținut chiar de către instanța de apel, respectiv difuzarea informațiilor de către C. SRL în cadrul emisiunilor și lansarea afirmațiilor de către D. în cadrul emisiunilor. Printr-o altă critică, recurentele-pârâte invocă faptul că, în cauză, nu a existat un prejudiciu suferit de către reclamant. Cu privire la prejudiciu și întinderea acestuia, s-a reținut constant în jurisprudența națională că acesta trebuie dovedit, simpla constatare a faptei ilicite nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Or, în prezenta cauză, reclamantul s-a limitat doar la invocarea unui prejudiciu, fără să facă dovada acestuia. Relevând cadrul factual, arată că, în urma parcurgerii rețelele de socializare ale reclamantului, se observă că acesta se bucură din partea urmăritorilor săi de aceeași apreciere ca anterior difuzării emisiunii și publicării articolului reclamat, adunând la postările sale mii de aprecieri. Totodată, ulterior acestui moment, reclamantul a lansat alte piese muzicale și s-a bucurat de aprecierea urmăritorilor săi, adunând milioane de vizionări la videoclipurile sale. De asemenea, chiar familia reclamantului afirmă pe rețelele de socializare că acesta se bucură de mare notorietate, fiind cu mult înaintea altor artiști care interpretează același gen muzical, sens în care pârâtele fac trimitere la un articol de presă publicat în data de 29.10.2024, pentru a menționa că percepția urmăritorilor reclamantului nu s-a schimbat față de acesta, având în vedere că reclamantul se bucură în continuare de o popularitate crescută în rândul ascultătorilor de gen.

Apărări formulate în cauză Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtelor, prin care a invocat, în principal, excepția nulității acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului pârâtelor, recurentul-reclamant a arătat că susținerile din cuprinsul memoriului de recurs se rezumă la modalitatea în care instanța de apel a interpretat aspectele de fapt ale prezentului litigiu, constituind o reiterare a motivelor de apel. De asemenea, a precizat că recurentele-pârâte au criticat modalitatea în care instanța de apel a interpretat aspectele de fapt ale prezentului litigiu și probațiunea administrată în fața instanțelor de fond, aspect examinat în mod legal de către curtea de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că instanțele de fond au constatat în mod corect existența faptei ilicite și au respectat întocmai principiile europene care consacră libertatea de exprimare, analizând minuțios criteriile referitoare la calitatea persoanei care critică și a celei vătămate, indicând, totodată, că demersul jurnalistic a fost efectuat cu vădită rea-credință. A precizat că verificarea portalului instanțelor de judecată și accesarea site-ului de jurisprudență www.rolii.ro au fost efectuate cu superficialitate, întrucât orice observator obiectiv, prin simpla lecturare a dispozitivului hotărârii, și-ar fi putut da seama că nu reclamantul este persoana condamnată. De asemenea, mesajele transmise de către interlocutorul jurnalistei nu reprezintă nimic altceva decât un zvon, care trebuia în mod obligatoriu verificat sub aspectul credibilității. Referitor la argumentul suplimentar al recurentelor-pârâte conform căruia avocații de la acea dată au oferit un drept la replică și au dezmințit informațiile publicate în mediul online, precizează că acest aspect nu poate echilibra situația generată de către recurentele-pârâte. Recurentele-pârâte au formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au invocat, în principal, excepția nulității acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, au indicat că recurentul-reclamant a reluat aspecte deja antamate de către prima instanță de fond, indicând doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. De asemenea, reluând considerentele deciziei atacate, au arătat că în mod corect a stabilit instanța de apel că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii. Astfel, dobânda legală penalizatoare nu ar putea fi acordată începând cu data de 29.11.2022, întrucât la acel moment nu exista o creanță certă, lichidă și exigibilă. Prin urmare, în privința daunelor morale, stabilite prin hotărâre judecătorească, creanța în bani devine certă, lichidă și exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Referitor la solicitarea de actualizare a daunelor cu rata inflației, au arătat că în cauză nu se pune problema unei atare actualizări, tocmai în considerarea faptului că instanța de apel a acordat, prin hotărâre, daunele morale în cuantumul stabilit în urma unei analize proprii, prin raportare la probabilitatea existenței prejudiciului și a condițiilor în care acesta ar fi fost produs. Rezultă, astfel, că instanța de apel a considerat că în acest mod este acoperit, chiar și în presupusele condiții de inflație susținute de parte, prejudiciul pe care acesta l-ar fi suferit din culpa recurentelor-pârâte. Pe cale de consecință, în cauză, nu se impune actualizarea creanței cu rata inflației, întrucât acest fapt ar însemna pentru reclamant o îmbogățire fără justă cauză. Mai mult, în absența unei prevederi legale exprese care să impună actualizarea creanței cu rata inflației, este evident că instanța de apel a stabilit corect despăgubirile printr-o evaluare concretă si obiectivă a prejudiciului, respectând principiile fundamentale ale dreptului civil. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: i. În ceea ce privește recursul reclamantului A., se reține, cu prioritate, contrar apărărilor din întâmpinarea pârâților, că sunt încadrabile, în motivul reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., criticile de nelegalitate formulate, sancțiunea nulității invocată fiind, ca atare, lipsită de fundament. Apoi, trecându-se la examinarea în concret a criticilor deduse judecății, se constată că recursul are caracter fondat, fiind corecte susținerile reclamantului conform cărora instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la momentul de la care pot fi acordate dobânzile penalizatoare (moratorii) în materia răspunderii civile delictuale pentru prejudicii nepatrimoniale, în scopul asigurării unei reparații integrale, respectiv, de punere a victimei într-o situație apropiată celei dinaintea săvârșirii ilicitului civil, prin recunoașterea dreptului inclusiv la acel beneficiu nerealizat ( lucrum cessans ), ca parte integrantă a prejudiciului final. Astfel, deși identifică și enunță în mod corect regula de drept conform căreia „ dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat” (art. 1381 alin. 2 C.civ.), reținând totodată că, de lege lata, dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, adică din ziua cauzării prejudiciului toate dispozițiile legale privind executarea, transmiterea, transformarea și stingerea obligațiilor (art. 1381 alin. 3 C.civ.), instanța de apel concluzionează în mod greșit că aceste dispoziții legale nu s-ar aplica în cazul compensațiilor pentru daune morale întrucât legiuitorul ar fi adoptat o soluție diferită în această materie. Pentru susținerea acestei aprecieri, instanța face trimitere la dispozițiile art. 1391 alin. 3 C.civ. („ dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă” ), arătând că, dacă un asemenea drept nu poate fi cedat decât condiționat de stabilirea lui, printr-o tranzacție sau hotărâre judecătorească, înseamnă că, deși dreptul la reparație se naște la data producerii prejudiciului, el nu se definitivează decât prin complinirea cerinței lichidității (stabilirea cuantumului prin tranzacție/hotărâre), abia în acest moment fiind posibilă reclamarea și, respectiv, aplicarea unei dobânzi legale penalizatoare. Raționamentul instanței de apel este greșit întrucât pe de o parte, denaturează sensul (obiectul) reglementării art. 1391 alin. 3 C.civ. și, pe de altă parte, deși recunoaște că dreptul victimei la reparație se naște din chiar ziua producerii prejudiciului, nu dă eficiență principiului reparării integrale (art. 1385 C.civ.) care presupune, în cazul reparației prin echivalent, sub forma unei sume de bani, și acordarea dobânzilor penalizatoare (moratorii) care curg de la scadență, astfel cum stipulează art. 1535 C.civ. (scadență care, de regulă, în cazul răspunderii civile delictuale este marcată de momentul săvârșirii faptei ilicite și producerii prejudiciului). Astfel, în ce privește dispoziția art. 1391 alin. 3 C.civ., aceasta nu constituie o derogare, în cazul prejudiciului nepatrimonial, de la regula nașterii dreptului la reparație din chiar momentul producerii prejudiciului, întrucât obiectul ei de reglementare vizează o altă ipoteză, aceea a modalității de transmitere a dreptului la despăgubire în astfel de situații. Prin urmare, nu trebuie confundată ipoteza de reglementare a acestui text cu cea avută în vedere pentru nașterea dreptului la reparație de către art. 1381 alin. 2 C.civ. Faptul că cesionarea unui asemenea drept la despăgubire, pentru prejudicii cauzate drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept, poate avea loc doar după ce a fost stabilit prin tranzacție sau hotărâre judecătorească, nu poate fi pus decât în legătură cu natura unui astfel de drept, vizând atributele personalității umane, înainte de a fi evaluată și de a-și găsi o expresie patrimonială atingerea ce i-a fost adusă. În mod evident, fiind vorba despre drepturi strict personale ( intuitu personae ) cărora le este adusă atingere, ele au caracter incesibil (totodată, insesizabil, imprescriptibil extinctiv) și, deci, nu pot face obiectul unei transmisiuni. În momentul în care însă, astfel de afectări ale drepturilor personalității au avut recunoscută o reparație patrimonială, dreptul la despăgubire constatat (prin hotărâre sau tranzacție) face obiectul unor creanțe bănești, susceptibile ca atare de transmisiune. Aceasta nu înseamnă că dispoziția art. 1391 alin. 3 C.civ. ar modifica în vreun fel regula nașterii dreptului la reparație din chiar ziua cauzării prejudiciului (cu toate consecințele care decurg din existența acestei date a scadenței, incidentă prin efectul întârzierii de drept în executarea obligației, conform dispozițiilor art. 1523 alin. 2 lit. e) C.civ., în materia faptelor ilicite extracontractuale). Ca atare, nu se poate susține, cum greșit procedează instanța de apel că, în absența tranzacției sau hotărârii judecătorești la care face referire art. 1391 alin. 3 C.civ., dreptul la reparație al victimei, deși născut anterior, la data producerii prejudiciului, nu ar fi susceptibil de dobândă penalizatoare pentru că aceasta ar avea ca punct de plecare doar data pronunțării hotărârii judecătorești care să fixeze cuantumul creanței, complinind astfel cerința lichidității acesteia (necesară, în aprecierea instanței, pentru a putea fi aplicată dobânda penalizatoare). În realitate, prin dispozițiile art. 1381 C.civ. recunoscându-se drept la reparație în privința oricărui prejudiciu (patrimonial sau nepatrimonial, fără distincție) se stipulează, în același timp, tot fără diferențiere, că dreptul la reparație (în sensul de drept subiectiv primar la despăgubire pentru atingerile aduse patrimoniului sau persoanei) se naște din chiar ziua cauzării prejudiciului. Așadar, dreptul de creanță există în mod cert în patrimoniul persoanei (victimei), împrejurarea că nu are întinderea determinată neputându-se constitui într-un impediment în aplicarea tuturor regulilor reparației integrale (respectiv, recunoașterea dobânzii penalizatoare sau moratorii reglementate de art. 1535 C.civ.), ci, dimpotrivă, reprezintă motivul pentru care persoana prejudiciată se adresează instanței (altminteri, în prezența unei înțelegeri sau a unei oferte de despăgubiri din partea autorului faptei ilicite, acceptate, demersul judiciar n-ar mai fi justificat). Nașterea unui asemenea drept la reparație din chiar ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat (în termenii art. 1381 alin. 2 C.civ.) îndreptățește partea vătămată la despăgubiri prin raportare la momentul temporal menționat, avut în vedere de legiuitor, chiar dacă are loc cuantificarea prejudiciului la un moment ulterior. Aceasta întrucât raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului (victimei) și obligația corelativă de despăgubire, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în chiar momentul cauzării prejudiciului, în funcție de care se verifică îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale. Deoarece aceste despăgubiri au caracter patrimonial, chiar dacă sunt consecința încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, ele se datorează, în respectarea principiului reparației integrale, consacrat de art. 1385 C.civ., inclusiv cu luarea în considerare a dobânzii penalizatoare, aplicabilă sumei reprezentând creanța principală, din același moment al săvârșirii faptei ilicite (respectiv, al producerii prejudiciului). Aceasta întrucât, potrivit art. 1535 alin. 1 C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, iar în materia unei fapte ilicite extracontractuale, debitorul se află de drept în întârziere din chiar momentul săvârșirii faptei (fără să fie necesare așadar, formalități ulterioare din partea creditorului, pentru a-i aduce la cunoștință autorului ilicitului civil, că fapta sa, fiind producătoare de prejudicii, îl obligă să le repare într-un anumit termen). Înseamnă că, în concret, dobânzile sunt parte componentă a prejudiciului, expresie a beneficiului nerealizat ( lucrum cessans ), orice sumă de bani fiind purtătoare de dobânzi de la scadență până la data îndeplinirii obligației de plată. O apreciere în sens contrar, ar însemna ca, în contra tuturor regulilor reparațiunii, suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să fie stabilită cu luarea în considerare a momentului producerii prejudiciului, în timp ce dobânzile, deși parte componentă a prejudiciului, să fie amânate de la a fi recunoscute și acordate până la data pronunțării sau rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Pe acest din urmă aspect, instanța de apel consideră eronat că punctul de plecare al acordării dobânzilor se situează după pronunțarea hotărârii judecătorești întrucât, „în ipoteza daunelor morale, evaluarea judiciară a creanței în despăgubire este crucială, fiind de necontestat că rolul judecătorului în determinarea cuantumului acesteia este unul covârșitor, rezultatul aprecierii jurisdicționale a cuantumului creanței fiind greu de anticipat de către debitori”. Asemenea considerente, care pun accentul pe funcția jurisdicțională a instanței, în absența intervenției căreia nu ar exista dreptul de creanță de valorificat, induc ideea caracterului constitutiv de drept al efectelor hotărârii judecătorești în această materie, ceea ce este eronat. Aceasta întrucât, de principiu, hotărârea judecătorească rezolvă litigii ale părților, tranșând asupra raporturilor juridice substanțiale dintre acestea, recunoscând drepturi subiective preexistente, cărora le înlătură starea de incertitudine, de contestare (prin confirmarea/infirmarea lor în urma unei judecăți și sancțiunea juridică ce le este astfel recunoscută). Doar în mod excepțional o hotărâre judecătorească poate să reprezinte chiar izvorul dreptului sau al unei situații juridice noi, putând fi considerată, ca atare, având valoare constitutivă (cum se întâmplă, de exemplu, în materie de stare civilă și capacitate a persoanei, acolo unde nu poate fi lăsată la dispoziția părților modificarea statutului civil, date fiind consecințele grave care se pot produce la nivel general, social). Făcând trimitere la funcția jurisdicțională a instanței și la rolul „crucial” al judecătorului în determinarea cuantumului creanței, decizia recurată ignoră faptul că această iuris dictio (spunere a dreptului) nu înseamnă, de fapt, crearea lui, ci recunoașterea unor drepturi preexistente, care, fiind nesocotite, contestate sau încălcate sunt aduse în fața instanței pentru ca, în măsura în care se probează existența lor – aspect diferit de întinderea, cuantumul acestora – să se pună capăt litigiului. De altfel, și în cazul prejudiciilor pur patrimoniale, care afectează așadar patrimoniul, nu atributele persoanei, despăgubirea stabilită de instanță este tot rezultatul evaluării probatoriului de către aceasta, chiar dacă marja de apreciere a judecătorului este mai mică, în contextul unui altfel de probatoriu care poate fi administrat (expertize, probe materiale, etc.) Faptul că dreptul capătă un conținut concret, că întinderea (lichiditatea) creanței și corelativ, a obligației de reparare a prejudiciului se realizează abia prin pronunțarea hotărârii, nu înseamnă că dreptul însuși se naște, își are izvorul în hotărârea judecătorească. Chiar dacă înainte de pronunțarea hotărârii dreptul nu este complet – sub aspectul întinderii – aceasta nu înseamnă că izvorul lui s-ar afla într-o putere creatoare a judecătorului și că hotărârea pronunțată ar fi constitutivă de drept, cauză sau izvor juridic al acestuia. În realitate, instanța este chemată să analizeze și să constate dacă în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și, în funcție de probele administrate de părți (și de evaluarea proprie, cu o marjă mult mai largă decât în cazul prejudiciilor pur patrimoniale) să dea conținut dreptului la despăgubire. De aceea, creanța (dreptul la reparație), chiar incompletă, în sensul lipsei caracterului lichid al acesteia anterior învestirii instanței, nu își are izvorul în hotărârea judecătorească, ci în faptul ilicit cauzator de prejudicii (hotărârea nefăcând decât să o constate și să îi confere caracter lichid). A susține că hotărârea este creatoare de drept în această materie, sub simplul motiv că dreptul de despăgubire nu este determinat în ce privește întinderea lui, ar însemna să se ignore cauza juridică sau izvorul dreptului, precum și dispozițiile legale potrivit cărora simplul fapt ilicit obligă la repararea prejudiciului cauzat (art. 1349 C.civ.), iar dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat (art. 1381 alin. 2 C.civ.). Cum raportul juridic obligațional se naște din ziua producerii prejudiciului (de regulă, ziua săvârșirii ilicitului), atunci când dreptul la reparație este pretins sub forma despăgubirilor bănești, chiar dacă atingerea a fost adusă unor drepturi ale personalității, acesta este momentul la care trebuie să se raporteze instanța în stabilirea întinderii dreptului de creanță (conform art. 1386 alin. 2 C.civ.), luând în considerare principiul reparării integrale (art. 1385 C.civ.), ceea ce, în această materie, înseamnă aducerea victimei într-o situație cât mai apropiată celei dinaintea săvârșirii faptei ilicite. Totodată, fiind vorba de o creanță ce are ca obiect despăgubiri bănești, căreia îi corespunde obligația de reparație născută dintr-o faptă ilicită extracontractuală, pentru care legiuitorul a reglementat punerea de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. 2 lit. e) C.civ., înseamnă că ea este purtătoare de dobânzi penalizatoare (moratorii), astfel cum stipulează art. 1535 C.civ., care curg de la data scadenței (adică, data producerii prejudiciului, față de care a operat punerea de drept în întârziere), până la momentul plății. Față de toate considerentele expuse anterior, se constată ca fiind eronat raționamentul instanței de apel care, modificând sentința tribunalului, a considerat că dobânzile penalizatoare nu pot fi acordate decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub motiv că întinderea creanței nu era determinată, anterior învestirii instanței, ignorând caracterul cert al acesteia, existentă fiind în patrimoniul victimei de la chiar momentul producerii prejudiciului. De asemenea, faptul că evaluarea întinderii creanței se realizează în cadrul unei marje de apreciere mai largi recunoscute judecătorului în această materie, în absența unor criterii legale predeterminate sau a unor mijloace materiale de probe, nu este de natură să modifice sursa ori cauza dreptului subiectiv, care nu se regăsește în hotărârea judecătorească (lipsită de efecte constitutive), pentru a se putea susține că dreptul la o reparație integrală (prin aplicarea dobânzii, ca lucrum cessans ) ar deveni actual abia de la momentul pronunțării/rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, ci în faptul ilicit cauzator de prejudicii. Se constată, totodată, că în legătură cu același principiu, al reparației integrale, recurentul a solicitat și actualizarea creanței cu rata inflației, susținând că orice sumă de bani își pierde din valoare pe măsura trecerii timpului, ca urmare a procesului inflaționist și că este posibil cumulul dobânzii legale cu actualizarea prin aplicarea ratei inflației, tocmai pentru a se asigura reparația nu doar sub forma pierderii efective ( damnum emergens ), ci și sub forma aspectul beneficiului nerealizat ( lucrum cessans ). În speță, modificând soluția de primă instanță sub aspectul dobânzilor penalizatoare, decizia recurată lasă, în același timp, în afara oricărei analize și soluții, această formă de actualizare solicitată, ca parte a prejudiciului, în ideea realizării principiului reparației integrale. În absența considerentelor care să explice soluția din dispozitiv, nu se poate stabili ce anume a fost menținut pe acest aspect din sentința tribunalului, în contextul în care, pe de o parte, au existat critici în apelul pârâților în ce privește rata inflației și, pe de altă parte, a fost modificat momentul temporal avut în vedere de prima instanță în privința acordării dobânzilor penalizatoare și a ratei inflației. În consecință, critica va fi găsită fondată și sub acest aspect, instanța de apel nefiind preocupată de verificarea modalității de reparație pretinsă inclusiv prin aplicarea ratei inflației care, potrivit susținerilor recurentului-reclamant, nu ar face decât să asigure aceeași valoare economică a creanței bănești, deteriorată prin trecerea timpului, în contextul procesului inflaționist. De acea, primind criticile reclamantului, văzând incidența motivului prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., ca urmare a încălcării dispozițiilor menționate și analizate anterior, prev. de art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1523 alin. 2 lit. e, art. 1535 C.civ., recursul acestuia urmează să fie admis, casată în parte decizia atacată, pe aspectul soluției date asupra dobânzilor penalizatoare și actualizării cu rata inflației, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. La reluarea judecății vor fi avute în vedere, conform art. 501 C.proc.civ., dezlegările în drept date prin prezenta decizie în legătură cu modalitatea de reparare a prejudiciului nepatrimonial, atunci când se solicită, în cadrul reparației prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, și dobânzi penalizatoare, ca parte integrantă a prejudiciului. De asemenea, se va avea în vedere că a fost solicitată și acordarea ratei inflației, în scopul realizării aceluiași principiu, al reparației integrale, aspect care a făcut obiectul unor dezlegări de principiu ale instanței supreme (de ex., Decizia RIL nr. 2/2014; Decizia HP nr 75/2020) și care a rămas în afara analizei deciziei din apel. ii. În ceea ce privește recursul pârâtelor C. SRL, B. SRL și D.: Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de recurentul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul pârâtelor este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentele-pârâte susțin doar formal greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art. 20 din Constituție, respectiv a dispozițiilor art. 70 și art. 75 C.civ., din moment ce aduc în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății din calea extraordinară de atac a recursului, doar elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, ca efect al cercetării conținutului articolelor contestate. În acest sens, sub un prim aspect, recurentele-pârâte formulează simple afirmații generale în legătură cu libertatea de exprimare, în reglementarea normelor anterior evocate, pe care le redau, ca atare, evocând, totodată, jurisprudența instanței de contencios european, fără a arăta, însă, maniera în care aceste aspecte (ce decurg din jurisprudența Curții Europene) ar fi fost nesocotite de către instanța de prim control judiciar. Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, recurentele-pârâte se rezumă la a afirma, doar sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenția Europeană, că „în cauză a existat o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat”. Reiese, așadar, că, prin susținerile formulate, recurentele-pârâte tind, în realitate, doar la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanțele de fond, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea cauzei, pentru a pretinde inexistența unei baze factuale, aspecte improprii pentru a fi supuse judecății din recurs. Limitându-se, în consecință, strict la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanțelor fondului (și care scapă cenzurii instanței de recurs), pârâtele urmăresc doar repunerea în discuție a situației de fapt și atunci când afirmă că „materialele care îl vizau pe reclamant au fost obținute din surse oficiale existente pe portalul instanțelor de judecată, fiind confirmate de un purtător de cuvânt al Poliției Române”. Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurentele-pârâte, respectiv că „nu se poate reține buna credință a pârâtelor în demersul jurnalistic întreprins, acestea dând dovadă de superficialitate” în legătură cu verificările efectuate, nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, susținerile vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. Aceasta întrucât, pentru a statua astfel, instanța de apel, analizând probatoriul administrat, a constatat că „deși este real că, accesând portalul instanțelor de judecată și site-ul de jurisprudență www.rolii.ro, se pot afla informații despre dosarul penal nr. x/208/2018, în care inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată și instituit un termen de supraveghere de 3 ani, pârâtele aveau obligația de a verifica dacă este vorba de una și aceeași persoană, respectiv reclamantul, cunoscut și sub numele de A.” Tot în determinarea situației de fapt, instanța devolutivă de control judiciar a constatat că o atare verificare „ nu era de natură a pune probleme pârâtelor”, din moment ce „date despre acel accident din anul 2016 se aflau în baza de date a pârâtei B. SRL, întrucât accidentul a fost dat publicității prin publicarea pe site-ul X în data de 03.07.2016.” Verificând ansamblul afirmațiilor pârâtelor, reiterate ca atare prin memoriul de recurs, curtea de apel a stabilit că, deși nu poate ignora faptul că se susține că s-a luat legătura, pe canale neoficiale, cu purtătorul de cuvânt al Poliției Române, „numitul Z., despre care se susține că ar fi purtătorul de cuvânt al Poliției Române, a susținut -pe surse-, nu din verificări personale, că unul dintre șoferii implicați în accidentul din 3 iulie 2016 ar fi fost A. și că A. ar fi adormit, în accident fiind 3 răniți și un decedat.” În continuare, evaluând, de asemenea, înscrisurile de care au înțeles să se prevaleze pârâtele, instanța anterioară a mai stabilit că „ceea ce interesează în speță este faptul că acest purtător de cuvânt nu a confirmat personal că ar fi fost A., implicat în accident, susținerile provenind din -surse -, iar pe de altă parte, această conversație prin mesaje nu s-a făcut pe canale oficiale, nefiind un punct de vedere oficial al instituției pe care o reprezintă numitul Z., respectiv Poliția Română, chiar pârâtele susținând că în anexa 6 la întâmpinare (ce conține aceste mesaje) este - corespondența cu sursa din cadrul Poliției Române -, astfel că la momentul difuzării știrii despre reclamant exista doar o bănuială, nu o certitudine, că reclamantul ar fi fost cel care a cauzat accidentul soldat cu decesul unei persoane în anul 2016.” Se constată, așadar, că susținerile recurentelor-pârâte vizează doar modalitatea de valorificare a probelor și tind, astfel, la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect privește strict cercetarea conformității cu normele legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Drept urmare, cum afirmațiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanțelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanței de recurs. În mod similar, nici susținerile referitoare la încălcarea art. 1.382 și art. 1.383 C.civ. nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, în condițiile în care supun verificării, la rândul lor, doar o greșită determinare a cadrului factual, iar nu un veritabil aspect de nelegalitate. Astfel, cu toate că pretind că „deși între faptele recurentelor există o legătură strânsă, acțiunile acestora sunt diferite”, recurentele-pârâte omit faptul că aceste susțineri au făcut deja obiectul verificării jurisdicționale în calea de atac anterioară, ocazie cu care, urmare a reținerii caracterului fondat al criticilor, s-a dispus înlăturarea constatării caracterului solidar al obligației de reparare a prejudiciului în raport cu părțile pârâte pentru toate cele trei fapte prejudiciabile, stabilindu-se, în mod expres, că, în cazul publicării articolelor menționate la lit. a) și b) din acțiune, răspunderea pentru publicarea revine strict pârâtei B. SRL, „neputându-se reține existența unei solidarități, întrucât nu există mai mulți pârâți care să fie autorii aceleiași fapte prejudiciabile”. Or, separat de împrejurarea că aceste elemente factuale au fost analizate și verificate de instanța de apel în cadrul controlului devolutiv, afirmând că „instanța de apel ar fi trebuit să dispună obligarea pârâtelor C. SRL și D. în mod individual la plata de daune morale”, recurentele-pârâte supun examinării aspecte ce țin strict de temeinicia judecății înfăptuite, din moment ce acestea decurg, de asemenea, din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei. Aceasta întrucât, instanța de apel, fi