ÎCCJ, decizie (scj.ro #150105)

Depășirea termenului contractual de predare a bunului imobil. Acțiune în răspundere civilă contractuală. Excepția prescripției dreptului material la acțiune. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic : răspundere civilă contractuală

prescripția dreptului material la acțiune

C. proc. civ. din 1865, art. 31 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 107, art. 247

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1021, art. 1082

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 7

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C.civ., partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune interese, iar potrivit art. 1082 C.civ., debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate.

Simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, în cazul în care niciuna dintre părți nu a invocat sancționarea prin reziliere/rezoluțiune a actului juridic.

Câtă vreme neîndeplinirea obligației contractuale de predare a locuinței are caracter continuu, dauna producându-se în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi, este nelegală soluția instanței de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, neputând fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma tot la acel moment.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5143 din 29 noiembrie 2018

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 06.07.2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, SC C. SA, SC D. Rețele SRL, SC E. SA și SC F. SRL, solicitând instanței obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 105.000 euro, 3.000 Euro/lună despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc în luna martie 2011 în care imobilul nu a putut fi utilizat, precum și la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare, urmând ca acest cuantum să fie stabilit la momentul efectivei predări prin înmulțirea lunilor care vor trece de la 11.03.2011 până la predare și suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul A. a depus o cerere prin care a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale aducând ca temei de drept art. 998-999 C. civ. și, în subsidiar, pe principiul răspunderii contractuale. A invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ, în principal răspundere civilă delictuală și, doar în subsidiar, răspundere civilă contractuală numai în situația în care se va respinge primul capăt de cerere.

Pârâtele Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București au formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei Consiliul General al Municipiului București, pentru ca, în cazul în care instanța va obliga pârâtele la plata către reclamantul A. de daune-interese din 20 martie 2008 și până în prezent, Consiliul General al Municipiului București să fie obligat la suportarea acestor cheltuieli.

Anterior soluționării cauzei pe fond, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Județean Ilfov, fiind unite cu fondul excepția lipsei capacității procesuale pasive și active și calificată excepția inadmisibilității acțiunii ca apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, astfel cum a fost îndreptată, Tribunalul București a respins excepțiile invocate, a admis acțiunea reclamantului, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 68.649 euro în lei la data plății, reprezentând prejudiciul stabilit conform expertizei pentru perioada martie 2008 - octombrie 2014, precum și la plata sumei de 858 euro lunar, în lei, reprezentând chirie lunară medie, începând cu luna noiembrie 2014 până la predarea efectivă a locuinței la cheie. Totodată, a obligat aceleași pârâte la plata sumei de 14.683,96 lei RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Tribunalul a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii față de pârâtele Consiliul Local Sector 1, SC F. SRL și SC E. SA și, în consecință, a respins și cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele :

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, s-a apreciat că reclamantul este titularul drepturilor contractuale ce decurg din voința liber exprimată a părților prin contractul din 14.05.2004, în speță fiind încheiate două contracte, inițial cel de mandat HC-0369, iar ulterior cel de construire 4337/08.12.2004 (acesta din urmă în baza contractului de antrepriză generală nr. 7518/20.07.2004).

Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, față de pârâtele Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, ANL, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari, Orașul Voluntari, Municipiul București, Consiliul Local al Municipiului București, G. S.A, B., S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.A., atât în temeiul răspunderii civile delictuale, cât și în temeiul răspunderii civile contractuale, interpretând actele diferite încheiate între părți ca reprezentând stipulație pentru altul, precum și fapte juridice pentru reclamantul care nu a participat la semnarea acestora.

Pe fondul cauzei, prin prisma răspunderii civile delictuale, ca principal temei juridic al acțiunii, în ceea ce o privește pe pârâta ANL, s-a reținut că actul dintre reclamat și reclamant nu poate fi analizat distinct de celelalte convenții încheiate de ANL cu restul pârâtelor. S-a apreciat că voința reală a părților a fost aceea a încheierii unui contract complex, prin asumarea unei obligații de rezultat și nu doar de diligență, sensul literal al denumirii contractului nefiind relevant; art. 10 din acest contract analizat, cât și ansamblul contractual realizat pentru concretizarea acestui cartier constituie temeiul răspunderii pârâtelor, ANL având atribuția expresă de coordonare a întreg proiectului imobiliar (art. 2 Legea nr. 152/1998), prin selectarea antreprenorului, a beneficiarilor, precum și prin atragerea resurselor financiare, administrarea acestora ca și a fondurilor beneficiarilor; această pârâtă are, de asemenea, atribuții de supraveghere a lucrărilor, de decontare, de preluare a locuințelor și predare către beneficiari, etc., atribuții ce exced contractului de mandat, fiind supuse Legii nr. 152/1998.

S-a reținut ca fiind dovedită fapta ilicită a pârâtelor care nu au respectat prevederile Convenției MM 1909, nealocând resursele financiare la care s-au obligat pentru executarea și finalizarea proiectului și nici nu au probat îndeplinirea obligațiilor asumate prin acțiuni concrete, la care, de altfel, sunt obligate prin efectul legii.

S-a apreciat că prejudiciul rezidă în imposibilitatea folosirii imobilului pentru care reclamantul a încheiat contractul, lipsa de folosință fiind imputabilă pârâtelor; s-a arătat că, deși și-a executat, întocmai, obligațiile asumate, reclamantul nu poate beneficia de dreptul consemnat în contractul părților, respectiv beneficiul locațiunii, situație creată prin nepredarea, în termenul contractual, a locuinței; în acest context s-a apreciat că legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu este dată tocmai de neîndeplinirea obligațiilor pârâtelor.

A fost respinsă acțiunea față de pârâtele Sectorul 1 București și Consiliul Local Sector 1 București, reținându-se că obligațiile acestora au fost preluate de CGMB din anul 2006, respectiv de Municipiul București. Ca urmare, a fost respinsă si cererea de  chemare în garanție formulată de aceste părți.

A fost respinsă acțiunea și în ceea ce privește cele două societăți intitulate de reclamant „Constructor  1 și 2”, singurele care sunt încă solvabile, fiind reținut că datorită neinstalării utilităților în zonă (culpă ce nu le poate fi imputată acestora) au fost în imposibilitate să-și execute prevederile contractuale, astfel încât răspunderea acestor pârâte nu a putut fi analizată nici pe tărâm delictual (lipsa faptei ilicite), nici contractual.

Cum față de aceste două pârâte pretențiile reclamantului au fost apreciate ca nefondate, a fost respinsă ca rămasă fără obiect și cererea de chemare în garanție formulată de acestea, urmând a se reține culpa procesuală și răspunderea directă a Consiliului General al Municipiului București.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare de soluționare a excepțiilor invocate în cauză au declarat apel pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local al Orașului Voluntari, Municipiul București, B. SA, C. SA și D. SRL.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a criticat sentința pentru nemotivare și pentru greșita reținere a situației de fapt. Aceeași critică referitoare la greșita reținere a situației de fapt a fost formulată și de pârâta Orașul Voluntari, această parte susținând că singura entitate a cărei răspundere poate fi antrenată este ANL.

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a criticat sentința din perspectiva greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și în ce privește soluția pe fond, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale sau contractuale față de el.

Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local al Orașului Voluntari au criticat sentința de fond și încheierea premergătoare sub aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive și pentru neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale sau contractuale. Aceleași critici au fost invocate și de pârâtele B. SA, C. SA și D. SRL.

Toate aceste părți au solicitat fie casarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, fie respingerea acțiunii pentru lipsa de calitate procesuală ori pentru netemeinicie.

Pârâta Județul Ilfov a formulat apel incident la apelul declarat de Municipiul București, criticând considerentele sentinței care rețin calitatea sa procesuală, în condițiile în care prin încheierea din 20.04.2014 fusese admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 112 din 22 ianuarie 2018, Curtea de apel București, Secția a VI-a civilă a hotărât următoarele:

A admis excepția inadmisibilității apelului incident formulat de pârâta Județul Ilfov, respingând, în consecință, apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014.

A admis excepția lipsei de interes a apelului principal formulat de apelanta-pârâtă Municipiul București împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014, respingând apelul ca lipsit de interes.

A admis apelurile principale formulate împotriva încheierii de ședință din 16.05.2014 și a sentinței civile nr. 1053 din 03.03.2015 de pârâții S.C. H. S.A. (fostă C. SA) și SC D. SRL, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Orașul Voluntari, Consiliul Local al Orașului Voluntari, Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. I. SA (fostă SC  B. SA), Municipiul București, în contradictoriu cu reclamantul A., cu chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, și cu pârâții Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, SC E. SA,  prin lichidator judiciar Consorțiul format din J. SPRL și K. Filiala  Argeș SPRL, SC F. SRL.

A schimbat, în parte, încheierea de ședință din 16.05.2014 și sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, în sensul că :

A admis excepția lipsei calității procesuale active în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenția MM1909 din 06.05.2014 și a respins acest capăt ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004 și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată.

A menținut, în rest, dispozițiile încheierii apelate.

A menținut sentința apelată în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtele Consiliul Local al Sectorului 1 București, F. SRL și E. SA și în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității apelului incident declarat de pârâta Județul Ilfov față de apelul principal formulat de pârâta Municipiul București împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014, motivat de faptul că această cale de atac trebuie să tindă la schimbarea sentinței apelate, iar pârâta tinde spre schimbarea considerentelor; s-a mai reținut că apelul incident trebuie să vizeze sentința, iar nu încheierea de ședință.

A fost admisă excepția lipsei de interes a apelului formulat de pârâta Municipiul București împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014, instanța reținând că prin acea încheiere a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Județul Ilfov, care nici nu îi profită, nici nu o vatămă pe partea care a declarat calea de atac, aceasta nedovedind interesul născut, legitim și actual urmărit.

Anterior analizării pe fond a apelurilor declarate în cauză, instanța a precizat că nefiind formulată calea de atac de către reclamant, soluțiile de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtele Consiliul Local Sector 1, F. SRL, E. SA, Consiliul General al Municipiului București și Județul Ilfov se bucură de autoritate de lucru judecat. De asemenea, având în vedere soluția de obligare solidară la plată a pârâtelor ce au declarat calea de atac, instanța a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, în sensul că apelurile formulate de fiecare dintre pârâte profită celorlalte, atât în privința obiectului, cât și a criticilor invocate.

Pe fond, raportat la modul în care reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut învestirea cu două capete de cerere: unul întemeiat pe răspunderea civilă delictuală și altul pe răspunderea civilă contractuală, fiind invocate pentru ambele capete de cerere aceleași acte juridice. Plecând de la aceste premise, instanța de apel, analizând critica referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel a reținut că în ce privește răspunderea civilă contractuală întemeiată pe Convenția MM 1909 din 06.05.2014, reclamantul nu are calitate procesuală motivat de faptul că nu este parte a acestei convenții, fiind incident principiul relativității efectelor contractelor, prevăzut de art. 973 C.civ. din 1864, care presupune că terților nu le incumbă nici profită obligațiile și drepturile stabilite între părțile contractante. Prin urmare a fost apreciată temeinicia criticilor pârâtelor D. SRL și H. SA privind această excepție. În acest context a înlăturat atât considerentele sentinței de fond cât și apărarea reclamantului referitoare la excepția de la relativitatea efectelor contractului - stipulația pentru altul, întrucât din acele acte la care nu este parte reclamantul nu rezultă intenția pârâtelor, certă, neîndoielnică, de a stabili drepturi în favoarea terților (respectiv a reclamantului).

În ce privește răspunderea delictuală îndreptată împotriva acelorași pârâte, instanța a concluzionat că reclamantul are calitate procesuală, acesta putând acționa în temeiul contractului de mandat împotriva pârâtei ANL, respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care susține că a suferit un prejudiciu personal cauzat de o faptă ilicită a pârâtelor. Instanța a observat, însă, că răspunderea civilă delictuală este invocată de reclamant pentru nerespectarea obligațiilor asumate de pârâte prin Convenția MM 1901 din 06.05.2014 și a altor acte juridice încheiate de pârâte, în care reclamantul nu este parte. În acest context, instanța a reținut că răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 și urm. C.civ. din 1864 nu poate avea ca izvor o prevedere contractuală, ci doar o dispoziție a legii. În condițiile în care în opinia instanței de apel răspunderea civilă delictuală are caracter general și subsidiar în raport cu răspunderea civilă contractuală, prima nu poate fi reținută în cauză, cererea reclamantului fiind apreciată ca nefondată sub acest aspect.

Cu privire la cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat încheiat cu pârâta ANL, s-a reținut că prin apelul declarat de  D. SRL și H. SA a fost reiterată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, respinsă de prima instanță prin încheierea de ședință din 16.05.2014.

Reținând, de asemenea, că această critică profită tuturor apelantelor pârâte, în temeiul art. 48 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, instanța de apel a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Astfel, analizând cererea reclamantului a observat că pretențiile acestuia vizează contravaloarea lipsei de folosință a imobilului începând cu data de 20.03.2008. Instanța de apel a calificat aceste pretenții ca fiind daune-interese moratorii, arătând că dreptul la acțiune era născut la data când obligația neîndeplinită a devenit exigibilă, respectiv data de 20.03.2008 când trebuia predată locuința.

Reținând că termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani, instanța de apel a apreciat greșita soluționare a excepției de către prima instanță, doar acțiunea în justiție fiind cea care poate determina întreruperea termenului de prescripție, iar nu notificarea de conciliere adresată de reclamant pârâtei ANL. De asemenea, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720

1

C.proc.civ. din 1865, reclamantul nefiind un profesionist în sensul legii pentru a  se face aplicarea dispoziției legale menționate. Arătând că nu s-a făcut dovada vreunei cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica din apel, respingând cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004 ca fiind prescrisă.

Decizia de apel a fost atacată cu recurs de reclamantul A., care a solicitat casarea tuturor încheierilor de ședință și a celor de respingere a cererilor de recuzare; casarea deciziei de apel, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea apelurilor declarate în cauză cu menținerea sentinței de fond; să se ia act de renunțarea la dreptul dedus judecății față de pârâtele D. SRL și H. SA și, în consecință, menținerea încheierii din data de 16.05.2014 pronunțată de instanța de fond, ca urmare a lipsei de obiect a apelului acestor pârâte; în subsidiar, a solicitat ca, în măsura în care nu se va reține răspunderea civilă delictuală, să se rețină răspunderea civilă contractuală a pârâtei ANL, cu consecința obligării acesteia la plata daunelor pentru lipsa de folosință a locuinței.

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ. din 1865.

- judecata apelului s-a făcut cu nelegala citare a pârâtei E. SA, aspect ce atrage nulitatea tuturor actelor de procedură efectuate în apel. A arătat că la termenul din 11.12.2017 instanța de apel a constatat nelegala citare a acestei părți, urmare a schimbării în ianuarie 2016 a lichidatorului judiciar, dispunând citarea părții prin noul lichidator judiciar. În consecință, reclamantul a apreciat că instanța de apel a judecat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 107 C.proc.civ. din 1865, norme ce reglementează o nulitate absolută ce atrage și nulitatea hotărârii pronunțate.

- au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (4) C.proc.civ. din 1865, instanța de apel săvârșind o denegare de dreptate prin refuzul de a judeca cererea sa de anulare a actelor de procedură din apel, aspect exprimat oral de către președintele completului de judecată.

- instanța de apel a încălcat art. 31 alin. (3) C.proc.civ. din 1865, efectuând acte de procedură ulterior formulării cererii de recuzare, prin stabilirea termenului de judecată.

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 247 C.proc.civ. din 1865 deoarece nu a luat act de renunțarea sa la dreptul pretins în contradictoriu cu pârâtele D. SRL și H. SA, cerere depusă la data de 22.01.2018, declarația de renunțare fiind făcută prin act autentic. Deși instanța de apel a cunoscut această împrejurare nu a luat act de renunțare și s-a pronunțat pe apelul formulat de cele două pârâte, deși se renunțase la a învesti instanța cu privire la ele.

- instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin soluționarea apelurilor declarate de pârâtele D. SRL și H. SA, deși exista o cerere de renunțare la dreptul pretins față de acestea; a apreciat că instanța de apel nu mai putea analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune, urmare a renunțării la dreptul pretins, precum și ca urmare a limitelor învestirii prin cererile de apel, singurele pârâte care au criticat încheierea prin care s-a soluționat excepția de prescripție de către prima instanță fiind D. SRL și H. SA.

- există considerente contradictorii prin aceea că, pe de o parte, instanța de apel reține că daunele moratorii au caracterul unor prestații succesive, pentru fiecare lună de la scadență, fiind generată o prescripție distinctă aferentă fiecărei luni, iar, pe de altă parte, reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care trebuia să fie predată locuința; or, în opinia sa, cele două considerente se exclud reciproc;

- instanța de apel nu a motiv soluția cu privire la inexistența cauzelor de întrerupere și suspendare a cursului prescripției, deși au fost invocate cu acest titlu mai multe asemenea cauze; în considerente nu se arată de ce aspectele enunțate nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

- greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor în materia prescripției extinctive; a arătat că obiectul acțiunii este reprezentat de o obligație de a da, fiecare lună dând naștere unui drept distinct, fiind aplicate greșit, în consecință, dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, incidente fiind prevederile art. 12 din același act normativ;

- greșita interpretare a cauzelor de suspendare a cursului prescripției, raportat la efectele sentinței din data de 29.08.2005 prin care s-a dispus sistarea lucrărilor din cartierul Henri Coandă până la soluționarea cererii de revendicare a unei părți din terenul cartierului;

- greșita interpretare a dispozițiilor art. 720

1

C.proc.civ. din 1865 cu privire la efectele notificării de conciliere de întrerupere a cursului prescripției, litigiul având natură comercială fiind puse în discuție efectele unor acte încheiate de profesioniști;

- greșita interpretare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, raportat la faptul că pârâtele au efectuat constant acte de întrerupere a cursului prescripției, fiind derulate în timp lucrări în zona rezidențială;

- greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ. din 1864 și a celor privitoare la stipulația pentru altul, el fiind titularul dreptului de folosință a locuinței; în consecință, apreciază că are calitate procesuală atât pe tărâm contractual, cât și pe tărâm delictual;

- nelegalitatea încheierilor de respingere a cererilor de recuzare, în condițiile în care prin atitudinea manifestată de membrii completului de judecată se contura ideea că aceștia aveau deja stabilită soluția ce urma a fi pronunțată în cauză.

În subsidiar, reclamantul a solicitat să fie atrasă răspunderea contractuală a pârâtei ANL pentru lipsirea de folosința locuinței, arătând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea acestei răspunderi.

În recurs au formulat întâmpinări pârâtele Municipiul București, D. SRL, H. SA, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București, Agenția Națională pentru Locuințe, Județul Ilfov și Consiliul Județean Ilfov.

Pârâtele Municipiul București, D. SRL, H. SA, Orașul Voluntari prin Primar și Agenția Națională pentru Locuințe au solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, arătând în esență că criticile acestuia sunt neîntemeiate, decizia de apel fiind legală sub toate aspectele contestate.

Sectorul 1 București a arătat că acțiunea reclamantului a fost respinsă față de ea de către prima instanță, soluția nefiind criticată în apel.

Județul Ilfov a arătat că față de ea a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, soluție criticată în apel de Municipiul București, calea de atac fiind respinsă ca lipsită de interes, soluție necontestată în recurs.

Consiliul Județean Ilfov a menționat că a fost scoasă din cauză la fond, prin admiterea excepției lipsei capacității de folosință, soluție necriticată în apel.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea de atac a recursului.

Analizând legalitatea deciziei de apel, în raport de criticile formulate și de apărările invocate, instanța de recurs a reținut următoarele:

Nu poate fi reținută critica privind nulitatea actelor de procedură efectuate în apel prin raportare la nelegala citare a pârâtei E. SA. Chiar dacă reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 107 C.proc.civ. din 1865, instanța de recurs reține că regimul nulității actelor de procedură este reglementat de prevederile art. 105 din același act normativ. În speță, sunt aplicabile prevederile alin. (2) din textul legal menționat, din care rezultă că doar partea nelegal citată poate invoca nulitatea actelor de procedură, interpretarea logico-juridică conducând la concluzia că această nulitate este condiționată de existența vătămării. În aceste condiții, nulitatea este condiționată de vătămare, chiar și în situația nulității absolute, textul art. 105 alin. (2) C.proc.civ. din 1865 nefăcând distincție sub acest aspect. Fiind condiționată de existența vătămării, sancțiunea nulității poate fi invocată doar de partea care a suferit sau față de care se prezumă că a suferit o vătămare, adică de partea ce nu a fost legal citată. În consecință, reclamantul nu poate obține nulitatea actelor de procedură efectuate în apel prin invocarea nulității ce ar fi putut vătăma interesele procesuale ale unei alte părți.

Pe de altă parte, în considerarea dispozițiilor art. 106 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, instanța de apel, luând la cunoștință despre schimbarea lichidatorului judiciar numit pentru E. SA, a dispus refacerea procedurii de citare, acordând termen în acest sens, partea fiind legal citată la momentul acordării cuvântului asupra fondului apelurilor.

Este înlăturată și critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) C.proc.civ. din 1865, considerentele cuprinse în încheierea de amânare a pronunțării din data de 8 ianuarie 2017 demonstrând că instanța de apel a analizat cererea reclamantului referitoare la anularea tuturor actelor de procedură, apreciind că o asemenea cerere cuprinde aspecte ce ar fi putut fi primite doar în cadrul unei căi de atac exercitate în cadrul unei căi de atac. Or, pentru a fi în prezența refuzului de soluționare a unei cereri este necesar să se demonstreze că a fost formulată o cerere, iar judecătorul a ignorat-o, nepronunțâdu-se asupra acesteia. Așa cum s-a arătat, instanța de apel nu a ignorat cererea reclamantului, ci a analizat-o și s-a pronunțat asupra acesteia. Împrejurarea că reclamantul nu a fost mulțumit de modul de soluționare a acesteia nu conduce la nelegalitatea deciziei de apel, nedevenind incidentă dispoziția prevăzută de art. 129 alin. (4) C.proc.civ. din 1865.

Nu se reține nici încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (3) C.proc.civ. din 1865, solicitarea instanței adresată părților de a rămâne în sală pentru a afla soluția din cererea de recuzare neputând fi asimilată unui act de procedură. Această măsură a fost impusă, astfel cum rezultă din dosarul de apel, în aplicarea principiului judecării cu celeritate a cauzei, urmare faptul că aceeași parte era în fața formulării celei de-a treia cereri de recuzare. În consecință, solicitarea prezenței părților în sală ulterior soluționării cererii de recuzare și stabilirea unei ore la care să fie reluate dezbaterile este apreciată ca o măsură de administrare a justiției, neintrând sub incidența dispozițiiilor art. 31 alin. (3) C.proc.civ. din 1865, de natură a atrage nelegalitatea deciziei de apel.

Este nefondată critica reclamantului privind încălcarea dispozițiilor art. 247 C.proc.civ. din 1865. Se observă, în primul rând că cererea de renunțare la dreptul pretins nu a fost formulată în cursul soluționării apelului până la închiderea dezbaterilor, ci ulterior acestui moment în termenul de amânare a pronunțării. Deci, nu ne aflăm în prezența unei legale învestiri a instanței de apel astfel încât aceasta să fie obligată a se pronunța.

În al doilea rând, reclamantul face o confuzie în ceea ce privește efectele renunțării la drept, considerând că produce efecte similare renunțării la judecată. În acest context, se reține că reclamantul pretinde un singur drept, la despăgubire, apreciind solidaritatea tuturor pârâtelor chemate să satisfacă acest drept. Nu există mai multe drepturi corelativ fiecăreia dintre pârâtele chemate în judecată, având în vedere că dreptul la despăgubire rezultă din aceeași situație juridică, respectiv lipsirea reclamantului de beneficiul utilizării locuinței contractate, urmare a inacțiunilor coroborate a tuturor pârâtelor. De altfel, din acest considerent reclamantul a solicitat să se constate solidaritatea răspunderii pârâtelor față de el. În consecință, dispunând de un singur drept, reclamantul avea doar posibilitatea de a formula o cerere de renunțare la judecată față de acele părți pentru care nu mai considera că se impune continuarea demersului judiciar, dar nu și o cerere de renunțare la dreptul dedus judecății.

Efectul principal al renunțării la însuși dreptul dedus judecății este reprezentat de dispariția acestuia din patrimoniul renunțătorului, cu consecința imposibilității pretinderii lui nu numai față de părțile din litigiul în care se face respectiva cerere, ci și față de orice altă parte în orice alt litigiu care ar putea fi promovat în viitor.

În concluzie, și în situația în care cererea de renunțare la dreptul pretins ar fi fost formulată în cursul judecății apelului, instanța nu ar fi putut face aplicarea dispozițiilor art. 247 C.proc.civ. din 1865, întrucât această renunțare nu poate fi limitată la anumite părți din cauză. Renunțarea reglementată de acest text legal este independentă de părțile chemate în judecată pentru că vizează însuși dreptul dedus judecății, fără posibilitatea de circumstanțiere doar în raport cu anumite părți și cu consecința imaginată de reclamant, de continuare a judecării cauzei doar cu privire la acele părți față de care nu s-ar fi renunțat la drept.

Astfel, instanța de recurs a reținut că nu există un motiv de nelegalitate întemeiat care să conducă la desființarea deciziei de apel.

Nu este reținută pretinsa contradicție în considerentele deciziei de apel, cele două paragrafe indicate de reclamant tratând aspecte diferite: primul paragraf tratează instituția daunelor moratorii din punct de vedere teoretic, arătând modul în care acestea se calculează, în timp ce considerentul ulterior se referă la momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului, moment apreciat de instanța de apel ca fiind acela al datei la care urma a fi predat imobilul către reclamant. În consecință, se reține legalitatea deciziei de apel sub acest aspect, nefiind în prezența unei contradicții în expunerea raționamentului instanței.

Nu este întemeiată nici critica reclamantului referitoare la nemotivarea soluției. Este consacrat în jurisprudență și doctrină că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere. În acest context, se reține că instanța de apel a motivat soluția dată în calea de atac, apreciind printr-un considerent unic că nu au fost dovedite cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției. Acest considerent este apreciat de instanța de recurs ca o motivare suficientă a aspectelor punctual indicate de reclamant, opinia instanței de apel fiind, așadar, în sensul că niciunul din argumentele aduse de această parte nu are valoarea unei suspendări ori întreruperi a curgerii termenului de prescripție.

Nu se reține o greșită aplicare a legii referitoare la cauzele de suspendare a cursului prescripției din perspectiva efectelor sentinței prin care s-a dispus sistarea lucrărilor în cartierul Henri Coandă. Se observă că măsura a fost dispusă anterior datei la care trebuia finalizată locuința reclamantului și când s-ar fi născut dreptul acestuia de a pretinde plata despăgubirilor. Or, pentru a fi în prezența unei cauze de suspendare este necesar ca termenul de prescripție să fi început să curgă, situație ce nu se regăsește în speță. Pe de altă parte, reclamantul se limitează a invoca efectul pretins de suspendare al hotărârii judecătorești de sistare a construcțiilor în cartierul Henri Coandă fără a arăta în ce măsură a afectat, contractual, termenul de predare a construcției, eventual, prin încheierea unui acord de prelungire a termenului de finalizare.

Esențial este faptul că sistarea lucrărilor de construcție nu poate constitui un motiv de suspendare a termenului de prescripție al dreptului la despăgubiri al reclamantului, câtă vreme acest drept nu se născuse la momentul aplicării acestei măsuri.

Este înlăturată și critica reclamantului vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ. din 1864. În mod legal a apreciat instanța de apel că răspunderea civilă delictuală nu poate avea ca izvor o prevedere contractuală, ci doar o dispoziție legală, în sens larg. În speță, așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, reclamantul a invocat în susținerea răspunderii civile delictuale față de pârâte (cu excepția ANL) actele juridice încheiate de acestea cu ANL, ori între ele. Or, reclamantul este terț față de aceste acte, ele fiind simple fapte juridice pentru el, ce nu pot constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale a respectivelor pârâte. În consecință, se reține legalitatea deciziei de apel care a statuat asupra netemeiniciei cererii reclamantului întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin raportare la acte față de care el are poziția de terț.

Se observă că în cadrul acestei critici reclamantul invocă greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale active, atât din perspectiva soluției date cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, cât și soluției date cererii întemeiate pe răspunderea civilă contractuală. Instanța de apel, însă, a respins ca nefondată cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, pentru considerente apreciate de instanța de recurs ca fiind legale, astfel cum s-a arătat anterior.

Instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului doar în raport cu răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenția MM 1909 din 06.05.2014, și cu privire la celelalte părți existente în cauza de apel, cu excepția ANL. Analizând considerentele expuse în argumentarea soluției juridice, instanța de recurs a reținut legalitatea acestora, instanța de apel concluzionând în mod legal că nu sunt întrunite condițiile unei stipulații pentru altul, atât din Convenția MM 1909 din 06.05.2014 și nici din celelalte acte încheiate de pârâte nerezultând o intenție certă, neîndoielnică a părților de a stabili drepturi în favoarea terților. Simplul fapt că reclamantul este beneficiarul final al construcției nu implică aplicarea prevederilor ce reglementează stipulația pentru altul, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru existența acestei instituții juridice.

Nu este reținută nici nelegalitatea încheierilor de respingere a cererilor de recuzare formulate pe parcursul soluționării apelurilor. Se observă că reclamantul nu invocă practic încălcarea unor norme legale, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care au apreciat completele ce au soluționat acele cereri motivele invocate în susținere. Nefiind identificate motive de nelegalitate care să susțină critica reclamantului pe aceste aspecte, s-a reținut legalitatea acestor încheieri.

Sunt apreciate ca întemeiate criticile reclamantului referitoare la greșita aplicare a  legii din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiat pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1021 C.civ. din 1864, partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune interese.

În acest context se apreciază că simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin reziliere/rezoluțiune a actului juridic; mai mult, nu s-a negat de către părți continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă. Or, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată își construiește strategia procesuală pe premisa că până la predarea locuinței suferă un prejudiciu determinat de lipsa de folosință, motiv pentru care se apreciază că actul juridic se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, adică este în executare cu întârziere.

Potrivit art. 1082 C.civ. din 1864, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate.

În consecință, se reține nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva soluției de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Se are în vedere sub acest aspect că paguba invocată de reclamant se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu, o inacțiune. Câtă vreme neîndeplinirea obligației contractuale de predare a locuinței are caracter continuu și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Astfel, se rețin ca nelegale acele considerente ale instanței de apel, care fundamentează soluția de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului, ce se raportează strict la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părți. Nu poate fi reținut ca moment al nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului data expirării termenului contractual de predare a locuinței, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma tot la acel moment. Or, așa cum s-a arătat neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării, sub orice formă a actului juridic.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp. În cazul prejudiciului provocat pentru neîndeplinirea obligației contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, abordarea prescripției trebuie să corespundă modului de aplicare nu numai a art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ci și a art. 1 și 3 din același act normativ.

Pentru considerentele arătate și constatând că recursul reclamantului este fondat în limitele arătate, în considerarea dispozițiilor art. 312 și art. 315 C.proc.civ. din 1865, calea de atac formulată în cauză a fost admisă.

În consecință, față de soluționarea cauzei prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, decizia de apel a fost casată cu trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeași instanță.

Având în vedere motivele reținute de instanța de recurs ca determinante pentru admiterea căii de atac, în rejudecare cadrul procesual va fi restrâns, urmând ca părți să rămână reclamantul A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe; de asemenea, rejudecarea va viza doar capătul de cerere referitor la răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, urmare a aprecierii în recurs a nelegalității soluției de prescripție dată de instanța de apel acestui capăt de cerere.

Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei recurate, criticile reclamantului cu privire la acestea fiind apreciate ca nefondate.