ÎCCJ, decizie (scj.ro #82793)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82793) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în pretenții. Întreruperea cursului prescripției prin

recunoașterea datoriei. Natura juridică

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic:

acțiune în pretenții

-

contract de vânzare-cumpărare

-

excepția prescripției dreptului material la

acțiune

-

recunoaștere

Decretul

nr. 167/1958, art. 16 lit. a), art. 17 alin. (1)-(2)

În

cazul în care recunoașterea datoriei este voluntară,

neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de

nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, ea este de

natură să producă efectul întreruptiv al cursului

prescripției dreptului material la acțiune, potrivit art. 16 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958.

Astfel,

în măsura în care recunoașterea îndeplinește condițiile mai

sus prezentate,  ea produce efectul întreruptiv de drept (ipso iuris), conform

art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă este

făcută în cursul derulării procedurii de executare silită.

Prin

urmare, noua prescripție care începe să curgă după

întreruperea prin efectul recunoașterii este de aceeași natură

cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la

acțiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea

silită.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 404 din 5 februarie 2013

Notă

:

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie

2011

1.

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată la data de 7

octombrie 2011 de Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă, ca

primă instanță.

Reclamanta

SC A.S. SRL a solicitat prin acțiunea introductivă înregistrată

la 22 martie 2011 obligarea pârâților Stațiunea de Dezvoltare

Cercetare pentru Pomicultură F. și persoanele fizice L.G. și

G.A. (fostă I.) la plata în solidar a sumei de 194.142 lei daune

reprezentând penalități de întârziere calculate în baza contractului

de vânzare – cumpărare nr. 554 din 20 aprilie 2005.

Potrivit

reclamantei, la 20 aprilie 2005, a încheiat cu pârâta Stațiunea de

Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F., reprezentată de L.G.

și G.A. în calitate de director și, respectiv, director economic, un

contract de vânzare – cumpărare în baza căruia a livrat

Stațiunii de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură produse de uz

fitosanitar în valoare totală de 194.142 lei, plata prețului urmând

să se facă în două rate până la 15 decembrie 2005.

A

susținut reclamanta că pârâta a achitat prețul în două

tranșe, la 12 noiembrie 2010 suma de 10.000 lei și în data de 10

ianuarie 2011 suma de 184.142 lei cu o întârziere de 5 ani, acumulând

penalitățile de întârziere stabilite prin clauza de la art. 4.1 din

contract.

Totodată,

reclamanta și-a motivat cererea sa de obligare în solidar a persoanelor

fizice pe dispozițiile din art. 4.3 din contract prin care

părțile au convenit ca reprezentantul legal al

cumpărătorului să garanteze și să răspundă

în  solidar cu acesta de executarea obligațiilor asumate.

Pârâții

s-au apărat prin întâmpinarea formulată în cauză invocând

excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a

prescripției dreptului principal, prescripție care, în opinia lor,

s-a împlinit la 11 ianuarie 2009.

În

plus, pârâții persoane fizice au invocat și excepția lipsei

calității lor  procesuale pasive susținând că nu și-au

asumat ca persoane fizice obligația de a  răspunde pentru plata

prețului, singurele părți semnatare ale contractului de

vânzare-cumpărare fiind societatea reclamantă și pârâta

Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură.

Astfel

învestit, Tribunalul Botoșani, examinând cu prioritate excepțiile

invocate, prin sentința nr. 2337 din 7 octombrie 2011, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane

fizice și, pe cale de consecință,  a respins acțiunea

reclamantei împotriva acestora ca inadmisibilă; a admis și

excepția prescripției dreptului material la acțiune a

reclamantei și a respins ca inadmisibilă acțiunea în raport de

pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură.

Analizând

contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, încheiat la 20 aprilie

2005 între reclamanta SC A.S. SRL, în calitate de vânzător, și pârâta

Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură, în calitate de

cumpărător, tribunalul a apreciat că cele două persoane

fizice – L.G. și G.A. au semnat numai în calitate de reprezentanți

legali ai cumpărătorului, nerezultând intenția clară de a

se obliga și în calitate de fidejusori.

Cu

privire la prescripția dreptului material la acțiune, prima

instanță  a reținut că în raport de data de 11 ianuarie

2006, care marchează începutul curgerii termenului de prescripție de

3 ani, acțiunea introdusă de reclamantă la  22 martie 2011

pentru plata penalităților de întârziere se situează în afara

termenului de  prescripție, în condițiile în care plata debitului

principal la 12 noiembrie 2010 și 10 ianuarie 2011 a fost realizată de pârâtă de bună-voie, pentru sume deja prescrise, care nu mai

sunt susceptibile de întrerupere a cursului prescripției deja împlinit.

2.

Apelul.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava la 3 februarie 2012.

Prin

decizia nr. 10 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis apelul

declarat de reclamanta SC A.S. SRL împotriva sentinței fondului, pe care a

anulat-o și, în rejudecare, a respins ca nefondată excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice

și excepția prescrierii dreptului la  acțiune, a admis în parte

acțiunea reclamantei și a obligat pârâta Stațiunea de Dezvoltare

Cercetare pentru Pomicultură să plătească reclamantei suma

de 194.142 lei penalități de întârziere conform contractului nr.

554/2005; a respins ca nefondată acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâții L.G. și G.A., a obligat pârâta și la

plata sumei de 8240,76 lei cheltuieli de judecată în fond și apel,

respectiv taxa de timbru și timbru  judiciar.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că în raport de

clauza inserată la art. 4.3 din contract, potrivit căreia reprezentantul

legal al cumpărătorului garantează și răspunde solidar

cu acesta de executarea obligațiilor asumate, pârâții persoane fizice

au calitate procesual pasivă în litigiul promovat de reclamantă.

Examinând

pe fond obligația asumată prin această clauză, în raport de

celelalte prevederi din contract, instanța de control judiciar a apreciat

că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1656 C. civ., pentru a produce efectele  unei fidejusiuni, deoarece există îndoială asupra

intenției manifestate de fidejusori.

Instanța

a avut în vedere clauza de la art. 5 din contract din conținutul

căreia  reține că cele două persoane fizice au semnat

contractul doar în calitate de reprezentanți legali ai pârâtei

cumpărător, garanțiile acordate vizând legala constituire a

persoanei juridice pe care o reprezintă și anunțarea

cumpărătorului în situația în care pe parcursul derulării

contractului se va declanșa procedura reorganizării, lichidării

judiciare sau se vor schimba semnăturile autorizate.

Cu

privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune,

Curtea de Apel a constatat că plata prețului, a debitului principal a

fost stabilită în două tranșe, ultima fiind scadentă la 15

decembrie 2005, că pârâta nu și-a îndeplinit obligația la

scadență, și începând cu 11 ianuarie 2006 și-a luat

succesiv angajamentul de a plăti, garantând executarea obligației

prin emiterea de bilete la ordin, care însă au fost refuzate la plată

din lipsă de disponibil. Ulterior, pârâta și-a arătat disponibilitatea

stingerii datoriei prin livrare de mere, așa cum rezultă din

procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 26 septembrie 2007

și din adresele emanând de la pârâtă la datele 15 septembrie 2009

și 12 octombrie 2010.

Apreciind

că recunoașterea datoriei a avut ca efect întreruperea cursului

prescripției, și luând în considerare data de 12 octombrie 2009 ca

moment al începerii curgerii unui nou termen de prescripție pentru debitul

datorat, instanța de apel a reținut că achitarea acestuia în

noiembrie 2010 și, respectiv, decembrie 2011, precum și promovarea

acțiunii pendinte pentru penalități de întârziere se înscriu în

termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr.

167/1958 și, prin urmare, pârâta datorează penalitățile de

întârziere stabilite prin art. 4 din contract care reprezintă o

clauză penală în sensul art. 1066-1069 C. civ.

3.

Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta Stațiunea de

Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F., solicitând, în principal,

modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului declarat de

reclamantă și menținerii sentinței fondului, iar în

subsidiar casarea deciziei cu trimiterea  cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Recurenta

și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în sinteză,

următoarele:

3.1.

Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prin înlăturarea nemotivată a unor apărări esențiale

formulate atât în fața primei instanțe cât și în apel

referitoare la pretinsele recunoașteri ale debitului, deși ele au

fost făcute în cadrul unei proceduri de executare silită și nu

puteau avea  efectul întreruptiv cu privire la dreptul material la

acțiune, deoarece dispozițiile art. 16 lit. c) din Decretul nr.

167/1958 reglementează întreruperea dreptului de a cere executarea

silită.

În

acest context, a susținut recurenta, excepția prescripției

dreptului material la acțiune a fost soluționată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor legale incidente, deoarece, în

conformitate cu art. 405

1

teza întâi C. proc. civ., ofertele

voluntare de executare a obligațiilor prevăzute în titlurile

executorii sau recunoașterea în orice mod a datoriei ce rezultă din

titluri reprezintă acte de întrerupere a prescripției dreptului de a

cere executarea silită.

Potrivit

recurentei, biletele la ordin puse în executare de reclamantă,

reprezintă titluri executorii în temeiul art. 104 din Legea nr. 58/1934,

iar actele prin care în dosarele de executare silită a fost

confirmată existența debitului reprezintă numai acte de

întrerupere a cursului prescripției dreptului de a cere executarea

silită.

3.2.

Sub un al doilea motiv subsumat criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9

recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală, în

cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea

răspunderii sale contractuale sub forma penalităților de

întârziere.

Potrivit

recurentei, înscrisurile administrate dovedesc cu prisosință că

plata cu întârziere a prețului a fost generată de o împrejurare

obiectivă, neimputabilă stațiunii de cercetare, respectiv

nerealizarea  producției pentru anul 2005 cu consecința pierderii

singurei surse de venit, datorită calității necorespunzătoare

a produselor livrate de reclamantă, ceea ce impunea  aplicarea

dispozițiilor art. 1082 C. civ. în sensul reținerii cazului fortuit

cu privire la plata cu întârziere a prețului.

4

.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia

atacată, în raport de criticile formulate și având în vedere actele

și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

4.1.

Critica de nemotivare va fi examinată din  perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care o reglementează expres,

motivul invocat de recurentă 304 pct. 5 C. proc. civ. sancționând alte neregularități procedurale prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest

aspect, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de

instanța de apel pe excepția prescripției dreptului material la

acțiune al reclamantei se întemeiază pe o examinare exhaustivă a

probatoriului administrat, respectiv a  înscrisurilor care configurează

modul de derulare al raporturilor dintre părți urmare  încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 554/2005.

Concluzia

desprinsă de instanță cu privire la incidența cauzei de

întrerupere a cursului prescripției este fundamentată în fapt și

în drept, iar apărările pârâtei referitoare la aplicarea

dispozițiilor speciale din Legea nr. 58/1934 sunt înlăturate motivat.

În

sfârșit, și apărările pârâtei întemeiate pe existența

unui caz fortuit – neobținerea unei recolte scontate – de natură

să o exonereze de plata penalităților de întârziere, au

făcut obiectul analizei instanței de apel, astfel  cum rezultă

din partea finală a considerentelor deciziei, așa încât și sub

acest aspect  critica de nemotivare se vădește nefondată.

4.2. Cu

privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greșită a

dispozițiilor legale care reglementează întreruperea cursului

prescripției art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța

de apel a stabilit în baza înscrisurilor administrate că după

expirarea scadenței obligației de plată a prețului

produselor furnizate de reclamantă, scadența stabilită în contract

la data de 15 decembrie 2005, pârâta a recunoscut succesiv datoria și

și-a arătat disponibilitatea de a stinge obligația, prin

emiterea unor bilete la ordin scadente în perioada ianuarie-aprilie 2007,

și apoi, după refuzul acestora la plată din lipsă de

disponibil pârâta a propus stingerea datoriei prin livrare de mere, conform

adreselor datate 15 septembrie 2009 și 12 octombrie 2009 emanând de la

aceasta.

În

raport de ultima adresă 12 octombrie 2009 - în care s-a concretizat

recunoașterea datoriei, urmată de plata debitului principal,

introducerea acțiunii pentru plata penalităților la 22 martie 2011 a fost considerată ca fiind promovată cu respectarea termenului general de

prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Cu

privire la existența recunoașterii dreptului de către cel în

folosul căruia curge prescripția, recurenta-pârâtă nu

contestă existența, data și conținutul înscrisurilor

administrate în cauză, care conțin, în opinia Curții, fie o

recunoaștere expresă a datoriei (procesul-verbal din 11 ianuarie

2006), fie o recunoaștere tacită, conform celor menționate de

pârâtă în adresele din 26 septembrie 2007, 15 septembrie 2009 și

respectiv 12 octombrie 2009 prin care propune achitarea debitului datorat prin

livrarea unei cantități de mere în echivalență.

Cum

recunoașterea pârâtei este în mod evident voluntară,

neîndoielnică și pură și simplă nefiind afectată

de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, ea este de

natură să producă efectul întreruptiv al cursului

prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 16 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, așa cum corect a constatat instanța de

apel.

Singura

obiecție a recurentei cu privire la existența cauzei de întrerupere a

cursului prescripției dreptului material la acțiune se referă la

împrejurarea că recunoașterile au intervenit în contextul în care se

derula procedura de executare silită a biletelor la ordin, ceea ce

conferă recunoașterilor numai efectul întreruptiv al dreptului de a

cere executarea silită în temeiul biletelor la ordin și, prin urmare,

după  scadența din aprilie 2007 nu a mai operat nicio întrerupere a

dreptului material la acțiune.

Construcția

juridică pe care recurenta încearcă să o acrediteze este

falsă, deoarece recunoașterea independent de modul în care a fost

exprimată, în măsura în care îndeplinește condițiile mai

sus prezentate, produce efectul întreruptiv de drept (

ipso iuris

)

conform art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, iar noua

prescripție care începe să curgă după întreruperea prin efectul

recunoașterii este de aceeași natură cu cea

înlăturată, adică prescripția dreptului material la

acțiune stricto sensu, efectele întreruperii producându-se  instantaneu.

Aplicarea

regulilor speciale cu privire la prescripția dreptului la acțiune

cambială directă prevăzute în Legea nr. 58/1934 și cu

privire la prescripția dreptului la acțiune cauzală

întemeiată pe raportul fundamental și caracterul ei subsecvent în

raport cu acțiunea cambială sunt irelevante pentru chestiunea

examinată a recunoașterii debitului potrivit unor adrese care

emană de la pârâtă cu valoare de act juridic unilateral.

În

cauză, nu s-a invocat de către recurentă prescripția

dreptului la acțiune cauzală întemeiată pe raportul fundamental,

cu referire la scadența cambială, pentru a verifica această

apărare, distinct de faptul că cele două acțiuni se

exercită succesiv, după ce acțiunea cambială a fost

respinsă, urmare prescripției sau decăderii a doua acțiune

,,cauzală” este supusă prescripției de drept comun. Ceea ce a

contestat a fost efectul întreruptiv al recunoașterii debitului, or,

recunoașterea datoriei în circumstanțele în care a fost

consemnată este  neechivocă.

În ce

privește ultima critică potrivit căreia plata cu întârziere a

prețului a fost generată de o împrejurare obiectivă ce poate fi

asimilată forței majore sau  cazului fortuit, argumentele recurentei

vizează aspecte de netemeinicie, de apreciere a situației de fapt

invocate, care scapă controlului de legalitate și  asupra cărora

instanța de apel s-a pronunțat motivat.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.