ÎCCJ, decizie (scj.ro #82793)

Acțiune în pretenții. Întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea datoriei. Natura juridică Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de vânzare-cumpărare - excepția prescripției dreptului material la acțiune - recunoaștere Decretul nr. 167/1958, art. 16 lit. a), art. 17 alin. (1)-(2) În cazul în care recunoașterea datoriei este voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, în măsura în care recunoașterea îndeplinește condițiile mai sus prezentate, ea produce efectul întreruptiv de drept (ipso iuris), conform art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă este făcută în cursul derulării procedurii de executare silită.

Prin urmare, noua prescripție care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoașterii este de aceeași natură cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 404 din 5 februarie 2013 Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 1. Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată la data de 7 octombrie 2011 de Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă, ca primă instanță. Reclamanta SC A.S. SRL a solicitat prin acțiunea introductivă înregistrată la 22 martie 2011 obligarea pârâților Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F. și persoanele fizice L.G.

și G.A. (fostă I.) la plata în solidar a sumei de 194.142 lei daune reprezentând penalități de întârziere calculate în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 554 din 20 aprilie 2005. Potrivit reclamantei, la 20 aprilie 2005, a încheiat cu pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F., reprezentată de L.G. și G.A. în calitate de director și, respectiv, director economic, un contract de vânzare – cumpărare în baza căruia a livrat Stațiunii de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură produse de uz fitosanitar în valoare totală de 194.142 lei, plata prețului urmând să se facă în două rate până la 15 decembrie 2005. A susținut reclamanta că pârâta a achitat prețul în două tranșe, la 12 noiembrie 2010 suma de 10.000 lei și în data de 10 ianuarie 2011 suma de 184.142 lei cu o întârziere de 5 ani, acumulând penalitățile de întârziere stabilite prin clauza de la art. 4.1 din contract.

Totodată, reclamanta și-a motivat cererea sa de obligare în solidar a persoanelor fizice pe dispozițiile din art. 4.3 din contract prin care părțile au convenit ca reprezentantul legal al cumpărătorului să garanteze și să răspundă în solidar cu acesta de executarea obligațiilor asumate. Pârâții s-au apărat prin întâmpinarea formulată în cauză invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a prescripției dreptului principal, prescripție care, în opinia lor, s-a împlinit la 11 ianuarie 2009. În plus, pârâții persoane fizice au invocat și excepția lipsei calității lor procesuale pasive susținând că nu și-au asumat ca persoane fizice obligația de a răspunde pentru plata prețului, singurele părți semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare fiind societatea reclamantă și pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură.

Astfel învestit, Tribunalul Botoșani, examinând cu prioritate excepțiile invocate, prin sentința nr. 2337 din 7 octombrie 2011, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantei împotriva acestora ca inadmisibilă; a admis și excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei și a respins ca inadmisibilă acțiunea în raport de pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură. Analizând contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, încheiat la 20 aprilie 2005 între reclamanta SC A.S. SRL, în calitate de vânzător, și pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură, în calitate de cumpărător, tribunalul a apreciat că cele două persoane fizice – L.G.

și G.A. au semnat numai în calitate de reprezentanți legali ai cumpărătorului, nerezultând intenția clară de a se obliga și în calitate de fidejusori. Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că în raport de data de 11 ianuarie 2006, care marchează începutul curgerii termenului de prescripție de 3 ani, acțiunea introdusă de reclamantă la 22 martie 2011 pentru plata penalităților de întârziere se situează în afara termenului de prescripție, în condițiile în care plata debitului principal la 12 noiembrie 2010 și 10 ianuarie 2011 a fost realizată de pârâtă de bună-voie, pentru sume deja prescrise, care nu mai sunt susceptibile de întrerupere a cursului prescripției deja împlinit.

2. Apelul. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava la 3 februarie 2012. Prin decizia nr. 10 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de reclamanta SC A.S. SRL împotriva sentinței fondului, pe care a anulat-o și, în rejudecare, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice și excepția prescrierii dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură să plătească reclamantei suma de 194.142 lei penalități de întârziere conform contractului nr. 554/2005; a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții L.G. și G.A., a obligat pârâta și la plata sumei de 8240,76 lei cheltuieli de judecată în fond și apel, respectiv taxa de timbru și timbru judiciar.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat că în raport de clauza inserată la art. 4.3 din contract, potrivit căreia reprezentantul legal al cumpărătorului garantează și răspunde solidar cu acesta de executarea obligațiilor asumate, pârâții persoane fizice au calitate procesual pasivă în litigiul promovat de reclamantă. Examinând pe fond obligația asumată prin această clauză, în raport de celelalte prevederi din contract, instanța de control judiciar a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1656 C. civ., pentru a produce efectele unei fidejusiuni, deoarece există îndoială asupra intenției manifestate de fidejusori.

Instanța a avut în vedere clauza de la art. 5 din contract din conținutul căreia reține că cele două persoane fizice au semnat contractul doar în calitate de reprezentanți legali ai pârâtei cumpărător, garanțiile acordate vizând legala constituire a persoanei juridice pe care o reprezintă și anunțarea cumpărătorului în situația în care pe parcursul derulării contractului se va declanșa procedura reorganizării, lichidării judiciare sau se vor schimba semnăturile autorizate. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea de Apel a constatat că plata prețului, a debitului principal a fost stabilită în două tranșe, ultima fiind scadentă la 15 decembrie 2005, că pârâta nu și-a îndeplinit obligația la scadență, și începând cu 11 ianuarie 2006 și-a luat succesiv angajamentul de a plăti, garantând executarea obligației prin emiterea de bilete la ordin, care însă au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil.

Ulterior, pârâta și-a arătat disponibilitatea stingerii datoriei prin livrare de mere, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 26 septembrie 2007 și din adresele emanând de la pârâtă la datele 15 septembrie 2009 și 12 octombrie 2010. Apreciind că recunoașterea datoriei a avut ca efect întreruperea cursului prescripției, și luând în considerare data de 12 octombrie 2009 ca moment al începerii curgerii unui nou termen de prescripție pentru debitul datorat, instanța de apel a reținut că achitarea acestuia în noiembrie 2010 și, respectiv, decembrie 2011, precum și promovarea acțiunii pendinte pentru penalități de întârziere se înscriu în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și, prin urmare, pârâta datorează penalitățile de întârziere stabilite prin art. 4 din contract care reprezintă o clauză penală în sensul art. 1066-1069 C. civ.

3. Recursul. Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta Stațiunea de Dezvoltare Cercetare pentru Pomicultură F., solicitând, în principal, modificarea hotărârii în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerii sentinței fondului, iar în subsidiar casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în sinteză, următoarele: 3.1. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

prin înlăturarea nemotivată a unor apărări esențiale formulate atât în fața primei instanțe cât și în apel referitoare la pretinsele recunoașteri ale debitului, deși ele au fost făcute în cadrul unei proceduri de executare silită și nu puteau avea efectul întreruptiv cu privire la dreptul material la acțiune, deoarece dispozițiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 reglementează întreruperea dreptului de a cere executarea silită. În acest context, a susținut recurenta, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, deoarece, în conformitate cu art. 405 1 teza întâi C. proc. civ., ofertele voluntare de executare a obligațiilor prevăzute în titlurile executorii sau recunoașterea în orice mod a datoriei ce rezultă din titluri reprezintă acte de întrerupere a prescripției dreptului de a cere executarea silită.

Potrivit recurentei, biletele la ordin puse în executare de reclamantă, reprezintă titluri executorii în temeiul art. 104 din Legea nr. 58/1934, iar actele prin care în dosarele de executare silită a fost confirmată existența debitului reprezintă numai acte de întrerupere a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită. 3.2. Sub un al doilea motiv subsumat criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală, în cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii sale contractuale sub forma penalităților de întârziere.

Potrivit recurentei, înscrisurile administrate dovedesc cu prisosință că plata cu întârziere a prețului a fost generată de o împrejurare obiectivă, neimputabilă stațiunii de cercetare, respectiv nerealizarea producției pentru anul 2005 cu consecința pierderii singurei surse de venit, datorită calității necorespunzătoare a produselor livrate de reclamantă, ceea ce impunea aplicarea dispozițiilor art. 1082 C. civ. în sensul reținerii cazului fortuit cu privire la plata cu întârziere a prețului. 4 . Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și având în vedere actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 4.1.

Critica de nemotivare va fi examinată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care o reglementează expres, motivul invocat de recurentă 304 pct. 5 C. proc. civ. sancționând alte neregularități procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de apel pe excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei se întemeiază pe o examinare exhaustivă a probatoriului administrat, respectiv a înscrisurilor care configurează modul de derulare al raporturilor dintre părți urmare încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 554/2005. Concluzia desprinsă de instanță cu privire la incidența cauzei de întrerupere a cursului prescripției este fundamentată în fapt și în drept, iar apărările pârâtei referitoare la aplicarea dispozițiilor speciale din Legea nr. 58/1934 sunt înlăturate motivat.

În sfârșit, și apărările pârâtei întemeiate pe existența unui caz fortuit – neobținerea unei recolte scontate – de natură să o exonereze de plata penalităților de întârziere, au făcut obiectul analizei instanței de apel, astfel cum rezultă din partea finală a considerentelor deciziei, așa încât și sub acest aspect critica de nemotivare se vădește nefondată. 4.2. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează întreruperea cursului prescripției art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel a stabilit în baza înscrisurilor administrate că după expirarea scadenței obligației de plată a prețului produselor furnizate de reclamantă, scadența stabilită în contract la data de 15 decembrie 2005, pârâta a recunoscut succesiv datoria și și-a arătat disponibilitatea de a stinge obligația, prin emiterea unor bilete la ordin scadente în perioada ianuarie-aprilie 2007, și apoi, după refuzul acestora la plată din lipsă de disponibil pârâta a propus stingerea datoriei prin livrare de mere, conform adreselor datate 15 septembrie 2009 și 12 octombrie 2009 emanând de la aceasta. În raport de ultima adresă 12 octombrie 2009 - în care s-a concretizat recunoașterea datoriei, urmată de plata debitului principal, introducerea acțiunii pentru plata penalităților la 22 martie 2011 a fost considerată ca fiind promovată cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la existența recunoașterii dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripția, recurenta-pârâtă nu contestă existența, data și conținutul înscrisurilor administrate în cauză, care conțin, în opinia Curții, fie o recunoaștere expresă a datoriei (procesul-verbal din 11 ianuarie 2006), fie o recunoaștere tacită, conform celor menționate de pârâtă în adresele din 26 septembrie 2007, 15 septembrie 2009 și respectiv 12 octombrie 2009 prin care propune achitarea debitului datorat prin livrarea unei cantități de mere în echivalență. Cum recunoașterea pârâtei este în mod evident voluntară, neîndoielnică și pură și simplă nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa cum corect a constatat instanța de apel.

Singura obiecție a recurentei cu privire la existența cauzei de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune se referă la împrejurarea că recunoașterile au intervenit în contextul în care se derula procedura de executare silită a biletelor la ordin, ceea ce conferă recunoașterilor numai efectul întreruptiv al dreptului de a cere executarea silită în temeiul biletelor la ordin și, prin urmare, după scadența din aprilie 2007 nu a mai operat nicio întrerupere a dreptului material la acțiune.

Construcția juridică pe care recurenta încearcă să o acrediteze este falsă, deoarece recunoașterea independent de modul în care a fost exprimată, în măsura în care îndeplinește condițiile mai sus prezentate, produce efectul întreruptiv de drept ( ipso iuris ) conform art. 17 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, iar noua prescripție care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoașterii este de aceeași natură cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune stricto sensu, efectele întreruperii producându-se instantaneu.

Aplicarea regulilor speciale cu privire la prescripția dreptului la acțiune cambială directă prevăzute în Legea nr. 58/1934 și cu privire la prescripția dreptului la acțiune cauzală întemeiată pe raportul fundamental și caracterul ei subsecvent în raport cu acțiunea cambială sunt irelevante pentru chestiunea examinată a recunoașterii debitului potrivit unor adrese care emană de la pârâtă cu valoare de act juridic unilateral. În cauză, nu s-a invocat de către recurentă prescripția dreptului la acțiune cauzală întemeiată pe raportul fundamental, cu referire la scadența cambială, pentru a verifica această apărare, distinct de faptul că cele două acțiuni se exercită succesiv, după ce acțiunea cambială a fost respinsă, urmare prescripției sau decăderii a doua acțiune ,,cauzală” este supusă prescripției de drept comun.

Ceea ce a contestat a fost efectul întreruptiv al recunoașterii debitului, or, recunoașterea datoriei în circumstanțele în care a fost consemnată este neechivocă. În ce privește ultima critică potrivit căreia plata cu întârziere a prețului a fost generată de o împrejurare obiectivă ce poate fi asimilată forței majore sau cazului fortuit, argumentele recurentei vizează aspecte de netemeinicie, de apreciere a situației de fapt invocate, care scapă controlului de legalitate și asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat motivat. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.