ÎCCJ, decizie (scj.ro #118615)

Contract de vânzare-cumpărare. Încheierea unui contract de cesiune de creanță, constatat nul. Consecințe asupra dreptului material la acțiune al vânzătorului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- daune-interese

- contract de cesiune de creanță

- principiul retroactivității efectelor nulității

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1)

Dreptul la acțiune nu trebuie analizat in abstracto sau mecanic, ci aplicat la specificul cauzei, el trebuie să fie efectiv, instanța trebuind să aibă garanția că, la data  pe care o are în vedere ca moment de debut al prescripției, creditorul obligației cunoaște nu numai suma ce i se datorează, ci și persoana care i-o datorează, așadar are reprezentarea întregului raport juridic obligațional.

În cazul în care un contract de cesiune de creanță prin care debitorul dintr-un contract de depozit novat în contract de vânzare-cumpărare și-a substituit un alt debitor este constatat nul, dreptul la acțiune al vânzătorului împotriva debitorului din contractul inițial începe să curgă la data când hotărârea de constatare a nulității contractului de cesiune de creanță a rămas irevocabilă, întrucât abia la acel moment, urmare a producerii efectului retroactiv al nulității, a devenit evident că debitorul este cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare, iar nu debitorul cedat.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3214 din 23 octombrie 2014

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată la nr. xx57/122/2010 la 17 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamanta SC D. SRL i-a chemat în judecată pe pârâții SC U.T. Giurgiu SA, Consiliul Județean G. și Consiliul Local G. și a solicitat ca pârâții să fie obligați  în solidar la restituirea sumei de 1.294.927,30 lei cu titlu de contravaloare marfă, la plata sumei de 82.403,76 lei și a sumei de 124.096,87 USD (în echivalent în lei) cu titlu de daune-interese constând în dobânzi și comisioane bancare, sume actualizate la data plății, ca și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 18 octombrie 2005 a încheiat cu pârâta C.E.T. G. contractul de depozitare nr. DEP1 pentru cantitatea de 28.784,337 tone de huilă energetică, în valoare de 6.137.834,80 lei, iar prin actul adițional nr. 1 din 11 ianuarie 2006 contractul de depozitare a fost novat în contract de vânzare-cumpărare, pârâta făcând o plată parțială și înregistrând un rest de preț de 2.594.927,30 lei.

A arătat reclamanta că, întrucât pârâta C.E.T. G. avea de încasat de la pârâtul Consiliul Județean G. o creanță, i-a propus reclamantei cedarea acestei creanțe, scop în care s-a încheiat între părți contractul de cesiune de creanță nr. CC2 din 11 noiembrie 2005.

A mai arătat că pârâtul Consiliul Județean G. datora, la rândul său, pârâtului Consiliul Local G. suma de 2.718.313 lei, rezultată din furnizarea de energie termică către unitățile școlare aflate în administrarea Primăriei G. și că și-a asumat obligația de plată către reclamantă, plătind suma de 1.300.000 lei în două tranșe și înregistrând un rest de plată de 1.294.927,30 lei, sumă pentru eșalonarea căreia s-a încheiat un act adițional, ultima rată fiind scadentă în iunie 2006.

A susținut reclamanta că, începând cu 11 aprilie 2006, niciunul dintre pârâți nu a mai achitat reclamantei nicio sumă de bani, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamantă, că pârâtul Consiliul Județean G. a solicitat în instanță anularea contractului de cesiune de creanță, însă cererea i-a fost respinsă în mod irevocabil și că între părți s-au purtat mai multe  procese, unele în curs, altele finalizate la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată.

A apreciat reclamanta că pârâta SC U.T. Giurgiu SA este debitoarea principală și că are împotriva acesteia o creanță certă, lichidă și exigibilă, rezultând din contractul de novație, din utilizarea mărfii și din plata parțială a prețului acesteia.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Județean G., reclamanta a apreciat cu titlu preliminar că între cei trei pârâți există relații de interdependență și că aceștia sunt, practic, organisme ale sistemului administrativ, între care există obligații reciproce și solidaritate pasivă în înțelesul art. 1041 C. civ., solidaritate care nu mai trebuie dovedită, întrucât este prezumată în conformitate cu dispozițiile art. 42 C. com.

Cu referire strictă la pârâtul Consiliul Județean G., reclamanta a arătat că acesta este unic acționar și administrator special al pârâtei de rang 1, calitate în care răspunde pentru pierderile societății, că și-a însușit obligația de plată prin plățile parțiale făcute către reclamantă și că a devenit direct obligat la plată prin contractul de cesiune de creanță, a cărui valabilitate a fost confirmată prin soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la pârâtul Consiliul Local G., reclamanta a pus în evidență faptul că acesta are de încasat de la pârâtul de rang 2 suma de 2.594.927,3 lei, că a cedat pârâtei de rang 1 această creanță prin contractul de cesiune nr. 19613 din 14  octombrie 2005 și că, în situația în care acest contract a fost desființat de instanța de judecată, părțile au fost repuse în situația anterioară, iar pârâtul Consiliul Local G. figurează ca datornic al pârâtei de rang 1.

În continuarea acestui raționament, reclamanta a susținut că pârâta SC U.T. Giurgiu SA, fiind debitoarea sa și creditoarea pârâtului de rang 3, prin cedarea către reclamantă a creanței deținute împotriva acestui din urmă pârât acesta devine obligatul reclamantei, cu atât mai mult cu cât este beneficiarul final al energiei termice obținute pe baza huilei.

Cât privește solidaritatea pârâților, a arătat reclamanta că fiecare debitor poate fi obligat în mod particular la plata datoriei, că în raporturile pârâților aceștia sunt obligați unii pentru alții și fiecare pentru întreaga datorie și că pretențiile reciproce pe care pârâții le au  unul împotriva celuilalt nu pot fi analizate de către reclamantă, putând fi rezolvate între pârâți, ca membri ai aceluiași organism administrativ.

Reclamanta a făcut referiri și la elemente de drept administrativ, invocând prevederile art. 38, art. 68, art. 87 și art. 91 din Legea nr. 215/2001.

În ceea ce privește prejudiciul, reclamanta a susținut că a contractat de nevoie un credit de la E. Bank și ulterior de la B.R.D. Bank SA pentru a achita costurile mărfii livrate (T.V.A., plata mărfii, plata taxelor vamale, plata transporturilor, taxe portuare), iar costurile  acestui credit, constând în dobânda fluctuantă pe perioada 2006-2010, s-au ridicat la 82.403,76 lei, conform expertizei extrajudiciare întocmite de expert F.M.

A invocat prevederile art. 1080, art. 1082 și art. 1083 C. civ., prevederile art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954, ca și prevederile Legii nr. 31/1990.

De asemenea, a invocat și prevederile art. 1576-1590, prevederile art. 969 și urm. C. civ., prevederile art. 998, prevederile art.1073, prevederile art. 1075 și urm. și prevederile art. 1088 C. civ., dispozițiile art. 5, ale art. 75 alin. (1) pct. 1, ale art. 112 și urm., ale art. 274 și ale art. 720

1

C. proc. civ., principiul îmbogățirii fără justă cauză și dispozițiile art. 3, ale art. 56 și ale art. 833 C. com.

Reclamanta și-a precizat ulterior acțiunea, arătând că suma de 124.096,87 USD, pretinsă de la pârâți, este echivalentă cu suma de 376.879,55 lei și subliniind că izvorul obligațiilor ce cad în sarcina pârâților nu este contractul de cesiune de creanță, ci contractul de depozitare, novat în contract de vânzare-cumpărare.

Pârâții au depus întâmpinări.

Prin sentința comercială nr. 1252/2011 din 21 octombrie 2011, Tribunalul Giurgiu, Secția civilă a admis în parte acțiunea. A obligat-o pe pârâta SC U.T. Giurgiu SA să îi plătească reclamantei 1.294.977 lei - debit principal, 165.025,26 lei despăgubiri și 19.384 lei cheltuieli de judecată. A respins acțiunea reclamantei împotriva pârâților Consiliul Județean G. și Consiliul Local al Municipiului G.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că între reclamantă și pârâta SC U.T. Giurgiu SA s-a încheiat contractul de depozit nr. DEP 1 din 18 octombrie 2005, în temeiul căruia reclamanta a predat pârâtei 40.000 tone de huilă pentru 12 luni.

A reținut că la 11 ianuarie 2006 părțile au convenit vânzarea –cumpărarea  cantității de 50.899 de tone de huilă energetică, în valoare de 1.392.300 USD, prețul urmând a fi plătit începând cu luna februarie 2006 până în luna august a aceluiași an, în rate egale, scadente la 25 ale fiecărei luni.

De asemenea, a reținut că la 10 noiembrie 2005 între aceleași părți s-a încheiat un contract de cesiune de creanță, reclamanta acceptându-l ca debitor cedat pe pârâtul Consiliul Județean G., cu o creanță de 2.594.927 lei, contractul fiind însoțit de un grafic de plată care prevedea că suma se va plăti în intervalul ianuarie-iunie 2006.

A reținut tribunalul și că la 14 octombrie 2005 s-a convenit cedarea creanței pe care SC U.T. Giurgiu SA o avea împotriva Municipiului G., conform sentinței comerciale nr. 120/2003 a Curții de Apel București.

Totodată, tribunalul a stabilit faptul că reclamanta a pretins de la pârâtul Consiliul Județean G. plata în considerarea contractelor de cesiune, că pârâtul a plătit cu întârziere suma de 130.000 lei până în luna aprilie 2006 și că ulterior nici un pârât nu a mai plătit, invocând situația litigioasă a contractelor de cesiune de creanță și a sentinței comerciale nr. 120/2003 a Curții de Apel București.

Tribunalul a evocat litigiile dintre copârâți și a constatat că invocatul contract de cesiune de creanță în care debitor cedat este pârâtul Consiliul Județean G. a fost încheiat anterior convenției de vânzare-cumpărare și a avut la bază situații financiar contabile.

A pus în evidență situația incertă, sub aspectul naturii întinderii obligațiilor de plată ale autorităților publice locale către pârâta de rang 1, la fel ca și obligațiile autorităților între ele, aspect confirmat de litigiile aflate pe rol și de mențiunile din actele de cesiune, în care nu se face referire la titlul de creanță al reclamantei și a conchis că, în acest context, raporturile obligaționale ale pârâților autorității publice locale față de reclamantă nu pot fi apreciate ca fiind certe și producătoare de efecte juridice.

A apreciat tribunalul că obligația de plată are caracter comercial și derivă din convenția încheiată între cele două societăți comerciale, de aceea nu poate fi reținută solidaritatea.

A înlăturat ca nejustificate pertinent apărările pârâtei cumpărătoare privind neîndeplinirea obligației de plată, a reținut plata parțială și cu întârziere a prețului contractului și, față de împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să încheie în aceste condiții două contracte de credit, a apreciat că reclamanta este îndrituită nu numai la diferența de preț rămasă neachitată, ci și la despăgubiri reprezentate de costurile aferente contractelor de credit.

A invocat în drept dispozițiile art. 969 și art. 1073 și urm. C. civ. și a obligat-o pe pârâta societate comercială și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, respingând acțiunea  împotriva celorlalți pârâți.

Prin decizia civilă nr. 291/2012, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâta SC U.T. Giurgiu SA, a schimbat în tot sentința comercială nr. 1252 din 21 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, Secția civilă, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii. A respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă.

Prin decizia nr. 2089 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr. 291 din 12.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că instanța de apel a făcut referire în termeni generali la excepția prescripției dreptului material la acțiune, referire care nu permite identificarea raționamentului avut în vedere pentru înlăturarea apărărilor reclamantei, bazate pe susținerea că obligația asumată de SC U.T. Giurgiu SA s-a stins o dată cu încheierea contractului de cesiune de creanță și pe susținerea despre plățile făcute de Consiliul Județean G. în temeiul acestui contract.

Instanța supremă a apreciat că, tocmai în considerarea raporturilor juridice complexe dintre părți și a litigiilor derulate în legătură cu aceste contracte, se impunea clarificarea situației de fapt în privința momentului în care a început să curgă termenul de prescripție, a cauzelor de întrerupere, cu luarea în analiză a consecințelor desfacerii contractului de cesiune și a efectelor sentinței civile nr. 350/2008 a Tribunalului Giurgiu, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1123/2012 a Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ.

Prin decizia civilă nr. 316/2013 din 1.10.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de SC U.T. Giurgiu SA și a schimbat în tot sentința civilă nr. 1252 din 21.10.2011 pronunțată de Tribunalul Giurgiu. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei SC D. SRL ca prescrisă. A respins ca nefondat apelul declarat de SC D. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a făcut un inventar al contractelor încheiate între părți, apreciind că prin actul adițional din 11 ianuarie 2006 contractul de depozitare din 18 octombrie 2005 a fost novat într-un contract de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la data când s-a născut dreptul la acțiune, în speță aceasta fiind în luna august 2006, conform art. 4 din actul adițional încheiat de părți la contractul de depozitare.

A înlăturat apărarea pârâtei bazată pe susținerea că prescripția a început să curgă de la 21.09.2006 în considerarea faptului că sentința comercială nr. 120/2003 a fost casată, apreciind că această împrejurare nu are relevanță în cauză, după cum fără relevanță este și  împrejurarea că ambele contracte de cesiune au fost anulate în mod irevocabil și reținând că pretențiile deduse judecății izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 11.01.2006, care este ulterior cesiunilor de creanță.

Instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție este de trei ani, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a evocat cazurile de întrerupere a cursului prescripției, prevăzute de art. 16 alin. (1) din același act normativ și a subliniat faptul că o cerere de chemare în judecată are efect întreruptiv de prescripție numai dacă a fost  admisă.

A înlăturat susținerile despre efectul întreruptiv al cererii care a format obiectul dosarului nr. xx1/122/2006, întrucât aceasta a fost respinsă.

Similar, a arătat că nu poate avea acest efect cererea care a formulat obiectul dosarului nr. xx74/122/2006, întrucât aceasta a vizat nulitatea contractului de cesiune nr. 19613 din 14.10.2005 și a contractului de cesiune nr. CC2 din 10.11.2005, fiind fără legătură cu pretențiile deduse judecății și, în plus, reclamanta având în dosar calitatea de pârâtă, nefiind, prin urmare, inițiatoarea demersului judiciar.

Referitor la același dosar, instanța de apel a reținut și că, chiar dacă contractele de cesiune au fost anulate, acest aspect nu are relevanță asupra termenului de prescripție, pentru că pentru toate părțile raportul juridic curge același termen de prescripție.

În ceea ce privește cererea ce a format obiectul dosarului nr. xx8/122/2008, a fost apreciată ca fără efect întreruptiv asupra cursului prescripției, întrucât această cerere a fost respinsă, instanța de apel subliniind și faptul că nu poate primi apărările reclamantei despre  atitudinea sa activă în încercarea de recuperare a creanței, întrucât fie demersurile judiciare nu au fost inițiate de aceasta, fie nu au avut ca obiect pretențiile din cauza de față, fie sunt fără relevanță față de aceste pretenții.

Față de momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție – luna august 2006, instanța de apel a apreciat că introducerea cererii de chemare în judecată la 17 iunie 2010 s-a făcut cu depășirea termenului de trei ani, astfel că a respins cererea ca prescrisă, apelul declarat de SC U.T. Giurgiu SA fiind găsit întemeiat și admis.

Pe cale de consecință, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D. SRL, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat reclamanta SC D. SRL, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 20.12.2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate

în primul rând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii și că instanța a apreciat greșit raportul juridic dedus judecății.

A arătat reclamanta că, inițial, raportul juridic le privea pe SC D. SRL, în calitate de creditoare și pe SC U.T. Giurgiu SA, în calitate de debitoare, dar că prin cesiunea de creanță raportul juridic s-a transformat, debitor devenind Consiliul Județean G., context în care debitorul inițial nu mai apare ca titular al obligațiilor de plată, ci doar ca titular al creanței garantate. În aceste condiții, a susținut recurenta, având loc o plată cu creanța cedată, nu putea curge prescripția în legătură cu  o creanță stinsă.

În aceeași ordine de idei, recurenta a arătat că, de la data contractului de cesiune (10 noiembrie 2005) și până în anul 2012 (când s-a soluționat în mod irevocabil litigiul privind valabilitatea creanței cedate), nu putea curge prescripția, întrucât între cele două societăți comerciale nu mai exista nici un raport juridic, acestea redevenind părți ale raportului juridic ca urmare a repunerii în situația anterioară, la momentul desființării contractelor de cesiune de creanță.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a arătat recurenta și că raportul juridic dintre SC D. SRL și Consiliul Județean G., rezultat din cesiunea de creanță, este incert, fiind supus unei condiții suspensive, anume rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești care reprezintă titlul pentru creanța cedată, iar în aceste condiții sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția.

În ceea ce privește întreruperea cursului prescripției, recurenta a arătat că instanța de apel a evocat în mod corect dispozițiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd cazurile de întrerupere și a susținut că în cauză sunt incidente aceste prevederi legale, întrucât a încheiat cu pârâta SC U.T. Giurgiu SA la 21 iunie 2012 un Acord anticipat și condiționat de stingere a litigiului, prin care a fost scadențată obligarea de plată, prima rată fiind stabilită la 06 iulie 2012 și ultima la 15 martie 2013, iar pârâta făcând plata a cinci dintre ratele convenite.

A criticat hotărârea pronunțată în apel susținând că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel, reținând că reclamanta nu a inițiat demersurile judiciare și că, din acest motiv, nu poate invoca întreruperea cursului prescripției, a dat o interpretare necorespunzătoare dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că a adăugat la lege, având în vedere că sus-amintitele  prevederi legale nu arată cine trebuie să fie titularul cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 1576-1590, art. 969 și urm., art. 998, art. 1073, art. 1075 și urm., art. 1390 și urm. C. civ., pe dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3)  din Decretul nr. 31/1954, pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, pe dispozițiile art. 5,  art. 75 alin. (1) pct. 1, art. 112 și urm., art. 274 C. proc. civ., pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, pe dispozițiile art. 3, art. 56 și art. 833 C. com., pe dispozițiile art. 720

1

și urm. C. proc. civ. și pe dispozițiile art.16 din Decretul nr. 167/1958.

La 16 decembrie 2013, recurenta a depus un nou recurs motivat, în care a reluat parțial criticile din recursul inițial, referitoare la faptul că prescripția nu poate curge retroactiv și nu poate viza o creanță stinsă, că în raporturile cu intimata SC U.T. Giurgiu SA prescripția a început să curgă din anul 2012 și că raportul juridic în care s-a aflat cu intimatul Consiliul Județean G. a fost unul incert, caz în care se aplicau dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, dispoziții a căror incidență nu a fost analizată de instanța de apel.

A reiterat și susținerea referitoare la întreruperea cursului prescripției prin încheierea Acordului din 21 iunie 2012, precum și susținerea referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În plus, recurenta a invocat și

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

, susținând că toate apărările evocate în precedent au fost făcute și în fața instanței de apel, însă aceasta nu le-a luat în analiză.

În ședința publică de la 10 octombrie 2014, recurenta a depus  la dosar „precizări la recurs”, în care a realizat o prezentare a situației de fapt, o analiză a naturii juridice a operațiunilor comerciale în care au fost implicate părțile și și-a expus punctul de vedere cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, la acțiunile întreprinse, cu efect întreruptiv de prescripție și la anihilarea (suspendarea) dreptului său la acțiune împotriva intimatei SC U.T. Giurgiu SA pe durata existenței contractului de cesiune, constatat ulterior ca fiind nul.

La dosar au fost depuse întâmpinări, prin care Primăria Municipiului G. și Consiliul Județean G. s-au apărat față de motivele de recurs și prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca fiind întemeiat și l-a admis în limitele și pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că recurenta a depus în termen legal primul memoriu de recurs și în afara acestui termen cel de-al doilea memoriu și notele de ședință intitulate „precizări” la recurs. Constată, de asemenea, că în cel de-al doilea memoriu de recurs se invocă un motiv de recurs suplimentar, anume cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arătând că aspectele invocate în susținerea primelor motive de recurs nu au fost luate în analiză de instanța de apel și că hotărârea este, sub acest aspect, nemotivată.

Totodată, instanța supremă constată că prin „precizările” la recurs nu se invocă motive de recurs suplimentare, ci se face o sistematizare a poziției și a argumentelor recurentei.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat peste termenul legal, Înalta Curte apreciază că acesta cade sub incidența dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși recurenta nu a făcut trimitere expresă la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile, vizând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar nesocotirea lor atrage nulitatea hotărârii, chestiune considerată ca fiind de ordine publică.

Tot cu titlu preliminar, apreciază Înalta Curte și că, deși recurenta invocă

in terminis

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în realitate critica se subsumează tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se susține că instanța de apel, printr-o interpretare greșită, extensivă a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, a adăugat la lege, prin urmare a aplicat greșit acest text de lege. Spre aceeași concluzie conduce  și constatarea că recurenta nu invocă greșita interpretare a actului juridic dedus judecății (premisa instituită de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), ci greșita interpretare, cu consecința  greșitei aplicări a unui text de lege.

Critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată.

Instanța supremă constată că recurenta s-a apărat față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de SC U.T. Giurgiu S.A.,

exclusiv

pe aspecte ce țin de întreruperea prescripției, întrerupere legată de  promovarea unei serii de acțiuni în justiție.

Constată că instanța de apel, în rejudecare, a luat în analiză punctual toate cererile de chemare în judecată invocate de recurentă, le-a tratat distinct și a argumentat pentru fiecare cerere de ce nu poate fi apreciată ca având caracter întreruptiv de prescripție.

Din acest punct de vedere, instanța supremă apreciază că au fost respectate pe deplin cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat în detaliu, coerent și convingător motivele de fapt și de drept pentru care a considerat ca neîntemeiată și a înlăturat apărarea recurentei privitoare la întreruperea cursului prescripției, ca urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat.

În mod judicios a susținut recurenta și a reținut instanța de apel în rejudecare că în cauză sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data nașterii  dreptului la acțiune.

Numai că această dispoziție legală a fost greșit aplicată în raport de circumstanțele cauzei.

Este o împrejurare necontestată încheierea între recurentă și SC U.T. Giurgiu SA a contractului de depozit, novat în contract de vânzare-cumpărare. Este, de asemenea, necontestat că între cele două părți s-a încheiat și contractul de cesiune de creanță din 10 noiembrie 2005, în care debitor cedat apare Consiliul Județean G.

Privitor la acest contract de cesiune de creanță, instanța supremă apreciază că, deși încheiat înainte de novarea contractului de depozit în contract de vânzare-cumpărare, el nu poate fi izolat de cea din operațiune, ci dimpotrivă, trebuie pus în relație cu aceasta, câtă vreme debitorul cedat a efectuat plăți parțiale tocmai în contul creanței izvorâte din vânzare.

Este, astfel, de domeniul evidenței că la momentul când părțile au încheiat contractul de cesiune de creanță cele două societăți comerciale aveau în vedere posibilitatea de a nova contractul de depozitare în contract de vânzare-cumpărare și în contul acestei operațiuni au convenit și cesiunea de creanță. Această afirmație este întărită de prevederile clauzei 23 din contractul de depozit, care confereau posibilitatea ca depozitarul să folosească marfa primită în depozit în situații de urgență, în scopul producerii de energie electrică și termică.

Constituie, de asemenea, un aspect necontestat faptul că amintitul contract de cesiune de creanță a fost disputat, că s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract prin sentința civilă nr. 350 din 15 iulie 2008 a Tribunalului Giurgiu, pronunțată în dosarul nr. xx74/122/2006 și că această sentință a fost menținută prin decizia civilă nr. 1123 din 15 martie 2012, pronunțată în recurs în dosarul nr. xx78/2/2008 de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte reamintește principiul retroactivității efectelor nulității, ceea ce, în speță, avea drept consecință reactivarea drepturilor și obligațiilor stabilite între cele două societăți comerciale prin contractul de depozit, novat în contract de vânzare-cumpărare, angajarea răspunderii exclusive a SC U.T. Giurgiu SA și excluderea debitorului cedat Consiliul Județean G.

Aceste susțineri au fost făcute de recurentă în debutul motivelor de recurs și ele sunt apreciate de Înalta Curte ca întemeiate și având relevanță sub aspectul determinării momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, dar nu în conformitate cu logica propusă de recurentă și nici cu cea expusă de instanța de apel.

Astfel, instanța supremă apreciază că prescripția ar fi început să curgă între părți, în mod neîndoielnic, de la 25 august 2006, data ultimei scadențe a plății, stabilită prin art. 4 din actul adițional la contractul de depozit, numai dacă acest contract nu ar fi fost urmat de contractul de cesiune de creanță. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că, în condițiile existenței contractului de vânzare-cumpărare, novat din contractul de depozit, recurenta, în calitate de creditor al prețului, avea  reprezentarea clară a debitorului obligației de plată, care ar fi fost SC U.T. Giurgiu S.A.

Nu același lucru se poate afirma și în speță, câtă vreme prin contractul de cesiune de creanță debitorul din contractul inițial și-a  substituit un alt debitor (debitorul cedat Consiliul Județean G.), iar soarta contractului de cesiune, așadar și a identității debitorului, a fost stabilită abia la 15 martie 2012, când hotărârea de constatare a nulității contractului a rămas irevocabilă.

Așadar dreptul la acțiune al recurentei a început să curgă efectiv abia de la 15 martie 2012, întrucât abia la acel moment, urmare a producerii efectului retroactiv al nulității contractului de cesiune de creanță, a devenit de domeniul evidenței că debitoarea este SC U.T. Giurgiu SA, conform contractului de vânzare-cumpărare, nu debitorul cedat Consiliul Județean G.

Acest raționament pleacă de la premisa că dreptul la acțiune nu trebuie analizat

in abstracto

sau mecanic, ci aplicat la specificul cauzei. Dreptul la acțiune trebuie să fie efectiv, în alte cuvinte instanța trebuie să aibă garanția că, la data  pe care o are în vedere ca moment de debut al prescripției, creditorul obligației cunoaște nu numai suma ce i se datorează,

ci și persoana care i-o  datorează

, așadar are reprezentarea întregului raport juridic obligațional.

În cauză, calitatea debitorului a fost disputată până la 15 martie 2012.

Față de aceste argumente, instanța supremă  constată că soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune este  una greșită și că acțiunea înregistrată de reclamantă la 17 iunie 2010 nu numai că nu este prescrisă, ci a fost introdusă înainte de a începe să curgă termenul de prescripție.

Pe cale de consecință, analiza criticilor referitoare la cauzele concrete de întrerupere a cursului prescripției, invocate de reclamantă, este de prisos, acestea vizând o perioadă în care prescripția nu a început să curgă.

Aceste considerente au fundamentat convingerea instanței supreme că în cauză este incident motivul de recurs de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispozițiile  art. 1, ale art. 3 alin. (1) și ale art. 7 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recursul a fost admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de SC U.T. Giurgiu SA împotriva hotărârii instanței de fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Instanța supremă nu a luat măsura casării cu trimitere a deciziei recurate, chiar în condițiile în care constată că motivele de apel formulate de SC U.T. Giurgiu SA nu au fost cercetate în integralitatea lor. Aceasta întrucât această parte litigantă nu a atacat decizia pronunțată de instanță, deși ar fi avut interes să o față, chiar în condițiile unei soluții favorabile, câtă vreme a rămas singură în cadrul procesual pasiv, iar reclamanta a atacat decizia instanței de apel. De altfel, se constată că o astfel de solicitare nici nu a fost făcută de SC U.T. Giurgiu SA în concluziile orale prin care a răspuns motivelor de recurs.

În plus, o astfel de soluție nu ar fi putut fi dispusă nici pentru că, dacă apelul SC U.T. Giurgiu SA ar fi fost găsit întemeiat sub aspectul motivelor necercetate, el ar fi determinat respingerea acțiunii, așadar o inadmisibilă încălcare a principiului

non reformatio in pejus

față de recurentă, al cărui recurs a fost admis. Iar dacă instanța de apel, respectând acest principiu enunțat, ar fi respins apelul SC U.T. Giurgiu SA, chiar și dacă acesta ar fi fost întemeiat, rejudecarea ar fi fost doar un act formal, lipsit de orice eficiență practică.

Ca urmare, singura măsură subsecventă admiterii recursului, în circumstanțele date, este cea a modificării în parte a deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului declarat de SC U.T. Giurgiu SA și a păstrării dispozițiilor de respingere a apelului declarat de SC D. SRL.