ÎCCJ, decizie (scj.ro #153053)

Contract de consultanță. Încălcarea clauzei de exclusivitate. Acțiune în pretenții. Invocarea inexistenței dreptului de creanță pe durata soluționării acțiunii în constatarea nulității clauzei. Efecte în privința dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de consultanță

clauză de exclusivitate

autoritate de lucru judecat

prescripția dreptului material la acțiune

C. proc. civ., art. 431, art. 432

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 7

Faptul că printr-o sentință, definitivă prin soluționarea apelului, clauza de exclusivitate din contractul de consultanță încheiat de părțile litigante - pe care se fundamentează pretenția reclamantei într-un al doilea litigiu - a fost anulată, pentru ca ulterior în rejudecare după casare, prin decizie rămasă irevocabilă, să fie menținută valabilitatea acesteia, nu semnifică juridic inexistența dreptului de creanță în patrimoniul reclamantei, ci doar caracterizarea sa ca drept litigios.

Prin urmare, având în vedere caracterul litigios al temeiului dreptului valorificat în al doilea proces și împrejurarea că dreptul de creanță, fondat pe clauza care era disputată procesual, a existat în acest interval, rezultă că dreptul material la acțiunea care proteja acest drept împrumută aceleași caracteristici.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1296 din 24 aprilie 2018

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

1.Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a VI-a civilă la 12 martie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 6.222.160 lei (echivalentul sumei de 1.400.000 euro), reprezentând daune-interese conform art. 6.1 din Contractul de consultanță nr. 33/31.10.2005, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adițional nr. 1/10.02.2006.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei C. la plata dobânzii legale - al cărei cuantum îl indică provizoriu la suma de 3.507.195.77 lei, conform notei de calcul din anexa VI a acțiunii - datorate pentru suma de 6.222.160 lei, de la data scadenței obligației de plată a acestei sume și până la data plății sale efective.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că, având în vedere caracterul legal și limitativ al cauzelor de întrerupere a prescripției, nu sunt incidente în speță prevederile art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și nu poate fi considerat ca fiind întrerupt termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în realizarea creanței izvorâtă din clauza penală, câtă vreme reclamanta nu a înțeles să iasă din pasivitate și să solicite instanței de judecată să oblige pârâta la plata despăgubirilor anterior împlinirii termenului general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la data de 26 octombrie 2010.

În plus, s-a apreciat că cererea în raport cu care reclamanta a invocat întreruperea termenului de prescripție este una incidentală, respectiv cererea reconvențională formulată în dosarul nr. x/30/2011, care însă a fost formulată de pârâta din prezenta cauză, iar nu de reclamantă în calitatea sa de titular al dreptului de creanță pretins prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că tribunalul a cercetat în mod complet condițiile de împlinire a termenului de prescripție, precum și cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 13, art. 14 și art. 16 din același act normativ, chiar dacă acestea nu au fost invocate în apărare de către reclamantă.

În plus, s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv 26 octombrie 2010, ar fi introdus în instanță vreo acțiune având ca obiect plata despăgubirilor în temeiul clauzei de la art. 5.1 și 6.1 din contractul nr. 33/2005 sau că ulterior pronunțării sentinței civile nr. 844/2011 ar fi promovat o astfel de cerere, care să fi fost paralizată de către partea adversă prin opunerea acestei hotărâri judecătorești de constatare a nulității clauzei pe care se fondează pretenția în această acțiune.

S-a mai reținut că sentința nr. 844/2011 nu a dobândit caracter irevocabil, fiind schimbată prin decizia civilă nr. 574/10.09.2014 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că reclamanta putea formula împotriva pârâtei o acțiune în pretenții pentru valorificarea dreptului său de creanță în cadrul termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data de nașterii dreptului la acțiune, respectiv 26 octombrie 2010 și s-a împlinit la  data de 26 octombrie 2013.

La data de 13 februarie 2017, recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1848A din 10 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt și istoricul litigiului, precizând că la fond a învederat instanței că nu putea promova o cerere de chemare în judecată în condițiile în care dreptul la acțiune nu se mai găsea în patrimoniul societății reclamante, prin efectul anulării, prin hotărâre judecătorească executorie și definitivă, a clauzei contractuale care era temeiul dreptului de creanță al reclamantei.

Astfel, în măsura în care, potrivit contractului, dreptul de creanță al părții a devenit scadent la 26.10.2010, iar acest drept reprezintă fundamentul pretenției reclamantei, recurenta arată că prin sentința nr. 844 din 12 04.2011 a Tribunalului Timiș clauza de exclusivitate contractuală a fost declarată nulă, lipsind astfel de fundament orice demers judiciar al reclamantului, deoarece această sentință a avut ca semnificație însăși ștergerea dreptului subiectiv al reclamantei, deci stingerea dreptului material la acțiune. Această sentință a fost menținută prin decizia instanței de apel, pentru ca, abia la 10.09.2014, prin rejudecare, cererea de anulare a clauzei de exclusivitate să fie respinsă.

Recurenta susține că în tot acest interval a fost lipsită de însuși dreptul la acțiune și, astfel, nu se pune problema unui demers judiciar prin care să fie valorificat dreptul de creanță corespunzător care, potrivit cronologiei efectelor juridice produse prin efectele hotărârilor pronunțate, a renăscut la 10.09.2014 când a fost pronunțată decizia definitivă nr. 574.

În aceste condiții, acțiunea promovată de A. SRL la 12.03.2015 este introdusă în termen, deoarece din cei 4 ani și 7 luni care s-au scurs de la data scadenței inițiale a obligației trebuie scăzut intervalul de 3 ani și 5 luni în care clauza de exclusivitate era nulă.

Recurenta subliniază că nu s-a prevalat în apărare de instituția suspendării ori a întreruperii prescripției, cu toate acestea, prima instanță de fond a operat cu aceste argumente, formulând o motivare care a ignorat cauza apărării fundamentale.

De asemenea, partea a susținut că au fost ignorate efectele puterii de lucru judecat reprezentate de o hotărâre definitivă și faptul că reclamanta nu ar fi putut acționa în procesul prezumtiv, deoarece acest proces ar fi fost paralizat prin efectul acestei autorități care ar fi prevalat oricărei alte cereri, inclusiv unei eventuale suspendări determinate de incidența art. 244 C. proc. civ.

La data de 20 aprilie 2017, intimata-pârâtă SC C. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică.

În cuprinsul întâmpinării, intimata-pârâtă a precizat că, în mod temeinic și legal, după ce ambele părți au pus concluzii la termenele de dezbateri, instanța de apel a analizat condițiile împlinirii termenului de prescripție, precum și eventuala incidență a unei cauze de întrerupere sau suspendare a acestui termen.

În continuare, intimata a susținut că, în speță, au fost respectate principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității, contradictorialității, oralității și dreptul la apărare, astfel încât s-a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Totodată, intimata-pârâtă a precizat că prin decizia recurată nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești pentru a putea fi aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ.

În plus, s-a susținut că nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Sub acest aspect, s-a arătat că instanțele anterioare, în mod temeinic și legal, au analizat termenul de prescripție, precum și cauzele de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că pârâta a învestit instanța de fond cu această chestiune.

În consecință, intimata-pârâtă a învederat că hotărârea recurată este temeinică și legală, reținându-se că în cauză nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2017 a fost încuviințat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

La data de 15 noiembrie 2017, intimata-pârâtă a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din data de 20 februarie 2018 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva deciziei civile nr. 1848 A din 10 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, stabilindu-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 24 aprilie 2018.

6

. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte l-a respins pentru următoarele considerente:

Primul motiv al recursului, atrăgând nulitatea deciziei atacate, se referă la încălcarea de către prima instanță, și perpetuarea acestei încălcări în apel, a principiilor fundamentale ale procesului civil referitoare la disponibilitate, încălcarea dreptului la apărare și contradictorialitatea. Aceasta, întrucât instanțele de fond au soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei prin cercetarea unor aspecte care nu au făcut obiectul apărărilor fundamentale ale reclamantei pentru combaterea acesteia. Și mai precis, acestea au verificat împlinirea termenului de prescripție verificând incidența suspendării sau întreruperii acestuia, deși aceste chestiuni nu au fost invocate de Societatea A. SRL.

Acest motiv de recurs nu este fondat. Din analiza declarației de apel se reține că aceste critici au fost formulate de reclamantă și în apel, fiind deduse instanței de control de fond care a analizat, prin considerentele formulate, temeinicia acestora. Prin urmare, ele au făcut obiectul chestiunilor invocate de parte, cărora instanța de apel le-a răspuns, validând, în esență, cele dezlegate în prima instanță. Astfel, nu se poate reține depășirea limitelor învestirii prin depășirea limitelor chestiunilor invocate. De asemenea, aceste chestiuni au făcut obiectul dezbaterilor în apel, cu privire la care partea reprezentată de avocat s-a apărat în mod calificat, în depline condiții de contradictorialitate.

Este, în egală măsură, necesar ca analiza cursului prescripției să includă, pe lângă calificarea dreptului dedus judecății, și aprecierea termenului de prescripție căruia i se supune pentru valorificarea sa pe cale de acțiune, ca instanța să cerceteze cursul termenului, adică, inclusiv cauzele de suspendare sau de întrerupere a acestuia, pentru a putea aprecia, în final, dacă acțiunea a fost introdusă cu depășirea acestui termen. Această analiză se realizează concomitent cu celelalte apărări sau susțineri ale părților care invocă sau combat excepția de fond invocată, de aceea, în acest context, nu se poate imputa instanțelor încălcarea principiilor procesuale.

Un al doilea motiv de recurs vizează, potrivit art. 488 pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorității de lucru judecat și încălcarea normelor privind suspendarea procesului civil.

Analizând acest motiv de recurs, instanța de recurs subliniază că autoritatea de lucru judecat, reglementată prin art. 431 și art. 432 C. proc. civ., se abordează din direcția funcției negative pe care o imprimă lucrul judecat, presupunând că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Din această perspectivă, evocând lucrul anterior judecat prin sentința civilă nr. 844 din 12.04.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă la 16.05.2012 prin soluționarea apelului de către Curtea de Apel Timișoara, prin care instanțele au stabilit nulitatea clauzei de exclusivitate, art. 5.1, din contractul de consultanță nr. 33/31.10.2005, pe care s-a întemeiat prezentul litigiu în care se valorifică pretenția cuantificată potrivit art. 6 din același contract, recurenta nu critică ignorarea efectului negativ al hotărârii, care se valorifică prin invocarea autorității, ci ignorarea efectului pozitiv al acesteia.

De aceea, întemeierea criticii din recurs pe acest motiv nu este posibilă, deoarece art. 488 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere ignorarea autorității de lucru judecat, a efectului negativ, peremptoriu al acestei autorități într-un proces ulterior în raport de care există întrunită condiția triplei identități.

Astfel, invocarea acestui motiv de recurs pe fundamentul art. 488 pct. 7 C. proc. civ. este greșită, urmând ca acest motiv de recurs să fie analizat în cadrul celui prin care recurenta a criticat greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, deoarece pretinsa ignorare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat are o dublă componentă, materială și procesuală.

În acest sens, Înalta Curte arată că este efect pozitiv al lucrului judecat, potrivit art. 431 C. proc. civ., care se poate opune într-un proces ulterior, dezlegarea dată într-un proces anterior prin care s-a tranșat asupra unui drept litigios, dezlegare care nu mai poate fi contrazisă într-un proces ulterior, deși acesta din urmă nu are identitate de obiect, cauză ori părți cu litigiul primordial.

Or, deși este adevărat că prin sentința civilă nr. 844 din 12.04.2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă la 16.05.2012 prin soluționarea apelului de către Curtea de Apel Timișoara, clauza de exclusivitate pe care s-a fundamentat pretenția reclamantei în al doilea litigiu a fost anulată, în rejudecarea litigiului după casare, prin decizia civilă nr. 574 din 10.09.2014, rămasă irevocabilă, cererea C. SRL a fost respinsă, menținându-se valabilitatea clauzei contractuale de exclusivitate, clauză care a constituit fundamentul pretenției reclamantei din acest litigiu.

A se fi ignorat efectul pozitiv conținut de autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri până când, la 10.09.2014, reclamanta s-ar fi putut prevala de clauza de exclusivitate are semnificația redezbaterii, în acest litigiu, a problemei valabilității acestei clauze, ceea ce nu s-a întâmplat.

În realitate, însă, recurenta A. SRL a susținut, sub toată această argumentare, că în intervalul 12.04.2011(data pronunțării sentinței nr. 844 a Tribunalului Timiș) - 10.09.2014 (data pronunțării deciziei nr. 574 a Curții de Apel Timișoara) a fost lipsită de dreptul de creanță pe care s-a fundamentat pretenția din acest litigiu, iar lipsa dreptului subiectiv imprimă lipsa dreptului la acțiune sancționat prin prescripție.

Astfel, recurenta a susținut că dacă ar fi acționat în justiție cu acțiunea în pretenții care s-a fondat pe clauza contractuală declarată nulă în intervalul arătat s-ar fi lovit în demersul său procesual de efectul dirimant al excepției autorității lucrului judecat al sentinței nr. 844 din 2011 a Tribunalului Timiș, executorie și definitivă printr-o primă decizie a instanței de apel, iar o eventuală cerere de suspendare judecătorească a acestui litigiu era, de asemenea, superfluă, în ordinea abordării excepțiilor procesuale.

Înalta Curte respinge, însă, aceste argumente.

În primul rând, funcția autorității de lucru judecat și modul său de acțiune în plan procedural a rămas neschimbată în procesul de modificare legislativă.

De aceea, așa cum s-a mai arătat, între cele două procese succesive nu a fost identitate de obiect și cauză: în primul litigiu se tranșa valabilitatea clauzei contractuale de exclusivitate al A. SRL în raportul contractual încheiat cu C. SRL, iar în al doilea se valorifica dreptul de creanță al A. SRL care avea ca temei/fundament de fapt calificat juridic această clauză de exclusivitate.

O eventuală excepție a autorității de lucru judecat delimitată la aceste două procese nu putea fi cu succes opusă, deoarece efectul puterii de lucru judecat al primei hotărâri ar fi presupus doar influența asupra temeiniciei pretenției în al doilea proces, aspect care nu putea fi tranșat prin mijlocirea excepției, ci reprezenta o chestiune de fond.

Nu se poate susține nici că A. SRL nu s-ar fi putut prevala de incidența dispozițiilor suspendării judecătorești, deoarece, chiar dacă sentința nr. 844 din 12.04.2011, definitivă într-un prim apel, avea putere de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 378 C. proc. civ. din 1865, prin atacarea sa cu recurs se menținea caracterul litigios al temeiului dreptului valorificat în al doilea proces, iar după casare acestei hotărâri i s-au infirmat atât caracterul definitiv, cât și puterea de lucru judecat atașate. Prin menținerea caracterului litigios a nulității clauzei de exclusivitate se deschidea posibilitatea cererii de suspendare a judecății litigiului care se fonda pe această clauză.

În plus, potrivit dispozițiilor vechiului cod de procedură, puterea de lucru judecat a unei decizii din apel avea un caracter provizoriu, condiționată fiind de soluția din recurs, iar interpretarea dispoziției legale evocate de recurentă, integrată titlului referitor la executarea silită, nu poate fi interpretată decât în contextul materiei pentru care reglementează.

Astfel, argumentul recurentei că o eventuală suspendare a judecății acestei cauze era, din punct de vedere procesual, improbabilă nu reprezintă decât o temere reverențiară și nu are greutatea unui argument în drept.

În fine, o ultimă parte a criticilor din recurs deduc instanței de control în recurs analiza existenței dreptului de creanță afirmat în acest litigiu în patrimoniul reclamantei, în intervalul 12.04.2011(data pronunțării senținței nr. 844 a Tribunalului Timiș) - 10.09.2014 (data pronunțării deciziei nr. 574 a Curții de Apel Timișoara), pentru a se putea aprecia dacă în acest interval reclamanta a avut dreptul material la acțiune sancționat prin prescripție.

Așa cum s-a arătat, impedimentul legat de autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în primul litigiu evocat de recurentă nu are greutate în planul analizei legalității deciziei, de aceea, aceste considerente nu vor mai fi reluate.

Cu privire la dreptul valorificat în acest proces, este dincolo de orice contestație judiciară că acesta este un drept personal de creanță, supus prescripției în condițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, drept care s-a născut din contractul de consultanță nr. 33/31.10.2005 modificat prin actul adițional nr. 1/10.02.2006.

Cum acest drept s-a născut, potrivit art. 6.1 din contract, la data încălcării clauzei de exclusivitate asumate de C. SRL -  26.10.2010, conform susținerilor părților - potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, acesta a fost momentul la care dreptul la acțiune s-a născut, iar prescripția a început să curgă.

Recurenta recunoaște acest mecanism, dar arată că în intervalul 12.04.2011 - 10.09.2014 dreptul de creanță nu a mai existat în patrimoniul său pentru a cere sancționarea sa pe cale de acțiune.

S-a arătat, însă, că problema existenței acestui drept a fost una litigioasă în acest interval, iar hotărârile judecătorești care s-au interpus în acest răstimp, pe care le invocă recurenta, au avut doar o putere de lucru judecat provizorie și au fost infirmate prin casare și rejudecarea litigiului pe fond. Sentința nr. 844/2011, definitivă prin decizia din 16.05.2012 casată în recurs, nu semnifică juridic inexistența dreptului de creanță, ci doar caracterizarea sa ca drept litigios.

Prin urmare, dreptul de creanță al reclamantei, fondat pe o clauză care era disputată procesual, a existat în acest interval dar depindea de soarta unui alt proces; pe cale de consecință, dreptul material la acțiunea care proteja acest drept de creanță împrumută aceleași caracteristici.

De aceea, a susține, astfel, că dreptul la acțiune s-a activat la 10.09.2014 prin pronunțarea deciziei nr. 574 a Curții de Apel Timișoara are, fie semnificația întreruperii termenului de prescripție, al cărui moment de început a fost 26.10.2010, apărare pe care recurenta nu și-o însușește, fie semnificația că reclamanta afirma un drept nou comparativ cu dreptul de creanță născut la 26.10.2010.

Aceasta, întrucât nu se poate susține că pentru același drept subiectiv civil (de creanță) pot exista două prescripții deosebite sau că, existând o singură prescripție, termenul său ar putea să înceapă de două ori, prima dată la 26.10.2010, iar a doua oară la 10.09.2014, dar fără a lua în calcul incidența unei întreruperi ori suspendări.

Cum recurenta nu afirmă și nici nu s-a putut demonstra că dreptul afirmat în acest proces nu este diferit de cel născut

ex contractu

la 26.10.2010, dată începând cu care nu a existat o imposibilitate de acțiune, potrivit principiului unicității prescripției atașate unui singur drept subiectiv civil concret, o dată ce cursul acesteia a început la data arătată, cursul termenului nu poate fi temporizat decât de întreruperi ori suspendări, incidente care, în cauză, nu s-au produs.

De aceea, criticile recurentei nu sunt fondate, iar chestiunile de nelegalitate sesizate prin memoriul de recurs nu pot fi reținute, astfel că recursul a fost respins, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.