ÎCCJ, decizie (scj.ro #114084)

Prescripție extinctivă. Întreruperea termenului prin recunoașterea creanței. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-întreruperea prescripției

Decretul nr. 167/1958, art. 16, art. 17

Un act de recunoaștere a creanței, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voința societății, iar nu de la un prepus al acesteia.

Nu constituie un act de recunoaștere a creanței actul material prin care se comunică cifre citite din registrul comercial al societății de către o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de a manifesta voința societară, în lipsa unei împuterniciri exprese, și, ca atare, în această situație, nu este incident art. 16 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se considera că termenul prescripției a fost întrerupt.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487 din 27 iunie 2014

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 de la data de 1 octombrie 2011.

Judecata în fața primei instanțe. Sentința Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă

Prin sentința arbitrală nr. 159 din 05.07.2011 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și, pe cale de consecință, a fost anulată cererea prin care reclamanta SC S. România SRL, prin mandatar SC E.K. România SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei, cu titlu de contravaloare servicii de mentenanță, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 11.273 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Într-un prim ciclu procesual, acțiunea în anulare formulată de SC S. România SRL împotriva acestei sentințe arbitrale a fost respinsă de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 9 din 20.02.2012, însă recursul promovat de aceeași parte împotriva sentinței curții de apel a fost admis prin decizia nr. 440 din 07.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, care a modificat hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii în anulare și anulării sentinței arbitrale evocate mai sus; cauza a fost trimisă Curții de Apel București pentru soluționarea pe fond a cererii, în limitele convenției arbitrale, potrivit art. 366 C.proc.civ.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 124 din 08.11.2013, prin care a admis acțiunea în anulare, a anulat sentința arbitrală nr. 159 din 05.07.2011 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și, judecând în limitele convenției arbitrale, a respins cererea ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâta a distribuit către diverși clienți finali – în speță, B.C.R. SA – produse software ale reclamantei, inclusiv servicii de mentenanță.

Astfel, a notat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor facturi emise pentru prestarea unor servicii de mentenanță pretins prestate prin contractul de întreținere nr. 10214454/01.09.2002, prin contractul de software SAP nr. 10290216/16.04.2004, prin contractul MySAP Business Suite Licence Agreement identificat de părți cu nr. 10328350, 10328352 și 10328353 din 31.05.2005, toate încheiate între SAP O. GmbH Viena și SC S. SRL, în beneficiul B.C.R. SA; de asemenea, a mai reținut că părțile nu contestă că au încheiat contracte de novație prin care drepturile și obligațiile SAP O. GmbH Viena derivate din toate contractele evocate mai sus au fost preluate de către SC S. România SRL.

Prima instanță a mai notat că, la data de 28.10.2005, pârâta a solicitat reclamantei întreruperea contractului de software în raport cu clientul final, B.C.R. SA, motivat de faptul că acesta nu mai dorea să achiziționeze licențele pentru fazele a doua și a treia și nici serviciul de mentenanță, dar și că, începând cu aceeași dată, reclamanta nu a mai furnizat servicii de mentenanță către Bancă, așa încât facturile care fac obiect al litigiului nu sunt datorate, pentru că ele nu acoperă un serviciu prestat; curtea de apel a subliniat că asupra acestor susțineri, reclamanta a tăcut.

În continuare, instanța de fond a observat că suma de 1.418.068,70 lei, invocată de reclamantă ca fiind cea datorată de pârâtă, reprezintă contravaloarea a 15 facturi, dintre care doar șase, cele în dispută, au fost emise în perioada 01.03.2006-04.04.2007 pentru plata serviciului de mentenanță în favoarea clientului final B.C.R. SA, celelalte (emise în cursul anului 2009) vizând alți beneficiari, așa încât ele nu au legătură cu plata pretinsă. Cum fiecare din cele șase facturi a fost emisă în executarea unui drept de creanță distinct, pentru plata unor prestații periodice de mentenanță, iar acțiunea a fost formulată la data de 03.01.2011, curtea de apel a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit.

În acest context, a înlăturat susținerile vizând întreruperea termenului de prescripție, reținând că ipotezele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) și c) din același decret nu sunt incidente.

Astfel, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a), prima instanță a apreciat că schimbul de corespondență electronică dintre doi prepuși ai părților, prin care cel al pârâtei a informat că soldul facturilor emise de către SC S. România SRL către SC S. SRL este, la data de 31.10.2009, de 1.447.587,05 lei, nu constituie o recunoaștere a creanței – aceasta trebuind să provină de la administratorul statutar, care are abilitarea de a exprima voința societății.

Așa fiind, instanța de fond a considerat că simpla citire a cifrelor din registrul comercial și comunicarea lor ulterioară nu pot valora decât o informare cu privire la suma citită, dar, în niciun caz, nu pot semnfica un act juridic de recunoaștere a creanțelor. De asemenea, a mai subliniat că aceeași valoare de fapt material o are și menționarea olografă pe o corespondență transmisă prin fax, în care același prepus, d-na economist M.G., a consemnat la 30.11.2008 soldul pârâtei.

Pe de altă parte, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din Decret, prima instanță a notat că extrasele de cont ale reclamantei nu pot să reprezinte o recunoaștere a creanței de către pârâtă și nici o plată parțială, deoarece niciuna dintre plăți nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele șase facturi în dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009. Cu toate că reclamanta a încercat să creeze aparența unei creanțe unice plătite parțial, curtea de apel a subliniat că fiecare factură a fost emisă în executarea unei prestații periodice și doar plata uneia dintre acestea ar fi putut avea aptitudinea întreruperii cursului prescripției.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanță a reținut că termenul de prescripție nu a fost întrerupt, așa încât dreptul la acțiune a fost stins prin prescripție, motiv pentru care a respins cererea ca prescrisă.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei sentințe, SC S. România SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul respingerii excepției prescripției, admiterii cererii de arbitrare și obligării pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei. În subsidiar, recurenta a solicitat modificarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii excepției și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

În motivare, a arătat că prima instanță a denaturat înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, dar și că a pronunțat sentința, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate invocate, recurenta a arătat că, reținând atitudinea sa de tăcere asupra susținerilor pârâtei, potrivit cărora la data de 28.10.2005 i s-ar fi solicitat întreruperea contractului de software în raport cu clientul final, B.C.R. SA și că, începând cu aceeași dată, nu a mai furnizat servicii de mentenanță către Bancă, așa încât facturile care fac obiect al litigiului nu ar fi datorate, pentru că nu acoperă un serviciu prestat, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a principiului

qui tacit consentire videtur

, deoarece nu a examinat afirmațiile sale orale făcute cu ocazia dezbaterilor, dar nici pe cele expuse pe larg în concluziile scrise, încălcând astfel dreptul la apărare; în acest context, autoarea căii de atac a reluat susținerile prezentate în fața primei instanțe.

Pe de altă parte, recurenta a apreciat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a susținut că probele au relevat că intimata a recunoscut în mod neechivoc debitul, dar și că, în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu conțin cerința unei recunoașteri exprese, ea putând fi și tacită.

De aceea, recurenta a considerat că documentele prin care intimata, ale cărei date de identificare sunt indicate, i-a comunicat suma datorată la datele de 30.11.2008 și 17.12.2009, se constituie în acte de recunoaștere a datoriei, apte să întrerupă cursul prescripției; așa fiind, a apreciat că un nou termen de prescripție a început să curgă, el împlinindu-se la 17.12.2012, situație în care formularea cererii de arbitrare la 03.01.2011 a fost făcută în termen.

Prin urmare, recurenta a susținut că instanța de fond a denaturat înțelesul vădit neîndoielnic al actului de recunoaștere a datoriei, făcând astfel o greșită aplicare a legii în soluționarea excepției prescripției.

Totodată, a mai arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că plățile ar fi fost efectuate de intimată în contul stingerii datoriilor rezultate din facturile emise în anul 2009.

În continuare, recurenta a prezentat fondul raporturilor dintre părți, astfel cum ele rezultă din probele administrate și a solicitat admiterea cererii și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.337.526,12 lei.

La 23.06.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine subliniat că solicitarea recurentei de a fi modificată sentința atacată (prin care cauza a fost soluționată pe cale de excepție) și fie de a se reține cauza, fie de a fi trimisă primei instanțe, spre rejudecare, denotă o gravă necunoaștere a soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța în ipoteza admiterii acestei căi extraordinare de atac astfel cum ele sunt expres prevăzute în art. 312 alin. (2) și (3) C.proc.civ., întrucât, pe de o parte, numai în cazul casării se poate cere trimiterea spre rejudecare, nu și în ipoteza modificării, iar, pe de altă parte, când instanța anterioară a soluționat cauza ca urmare a admiterii unei excepții, în situația admiterii recursului, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C.proc.civ., care impun soluția casării cu trimitere.

În egală măsură, dacă dispozitivul sentinței recurate ar putea crea aparența soluționării pe fond a pricinii, trebuie notat că nici acesta nu este la adăpost de critică, deoarece acesta reia soluția de admitere a acțiunii în anulare și de anulare a sentinței arbitrale nr. 159 din 05.07.2011 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, cu toate că aceste măsuri fuseseră deja adoptate prin decizia nr. 440 din 07.02.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în primul ciclu procesual; or, curtea de apel avea să soluționeze doar fondul, în limitele convenției arbitrale, potrivit art. 366 C.proc.civ.

Recurenta nu a criticat însă acest aspect, care de altfel nici nu aduce în discuție vreun motiv de nelegalitate pentru care să fi fost necesară o invocare din oficiu; el relevă numai modalitatea deficitară de redactare a minutei.

În continuare, instanța supremă notează că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., texte legale potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În condițiile în care recurenta nu și-a prezentat criticile, în mod subsumat fiecăruia dintre cele două motive de recurs, Înalta Curte va proceda, în analiza sa, la o examinare prioritară a textelor de lege mai sus evocate și, în măsura în care va identifica aspecte care vor putea fi circumscrise acestor dispoziții legale, le va detalia în mod distinct.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care sancționează nu interpretarea greșită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia, concluzie care rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a art. 304 pct. 8 C.proc.civ., respectiv din utilizarea de către legiuitor a verbului „

a interpreta

” la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de altă parte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conține trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958.

Prima critică vizează greșita aplicare a principiului

qui tacit consentire videtur

, dar Înalta Curte subliniază că aspectele reținute de prima instanță, referitoare la tăcerea reclamantei-recurente față de susținerile pârâtei-intimate, potrivit cărora la data de 28.10.2005 i s-ar fi solicitat întreruperea contractului de software în raport cu B.C.R. SA și că, începând cu aceeași dată, nu a mai furnizat servicii de mentenanță către Bancă, așa încât facturile care fac obiect al litigiului nu ar fi datorate, pentru că nu acoperă un serviciu prestat, nu au caracter decisiv în pronunțarea hotărârii, ci au fost consemnate la capitolul care a prezentat împrejurările litigiului.

În realitate, singurele considerente care au condus la admiterea excepției prescripției sunt cele care privesc datele emiterii facturilor și, prin raportare la acestea, împlinirea termenului de prescripție și lipsa incidenței vreunuia dintre cazurile de întrerupere a cursului prescripției, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

De aceea, nu se impune examinarea acestei critici, întrucât ea nu are aptitudinea de a justifica o soluție de admitere a recursului.

Pe de altă parte, recurenta a apreciat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a susținut că în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu conține cerința unei recunoașteri exprese, ea putând fi și tacită.

O asemenea afirmație este, desigur, justă, însă curtea de apel nu a reținut că împrejurările cărora recurenta le acordă valoare de recunoaștere de datorie nu ar avea o atare semnificație pentru că recunoașterea ar fi tacită, ci pentru că actele nu provin de la reprezentantul statutar al intimatei pentru a putea fi angajată voința societății.

Într-adevăr, după cum în mod legal a reținut și prima instanță, un act de recunoaștere a creanței, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voința societății, nu de la un prepus al acesteia; în speță, actele considerate de recurentă ca fiind întreruptive de prescripție nu sunt decât simple acte materiale, prin care se comunică cifre citite din registrul comercial, de către o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de a manifesta voința societară, în lipsa unei împuterniciri exprese.

Recurenta a mai arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că plățile ar fi fost efectuate de intimată în contul stingerii datoriilor rezultate din facturile emise în anul 2009, dar nu a prezentat în concret nicio critică la adresa acestui considerent.

De altfel, o asemenea critică nici nu relevă un aspect de nelegalitate, ci de eventuală netemeincie, care însă scapă examinării instanței supreme, a cărei analiză este circumscrisă, de chiar conținutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar motivelor de nelegalitate.

Oricum, nu a fost prezentat niciun argument care să conducă spre concluzia nelegalității considerentului prezentat de prima instanță, potrivit căruia niciuna dintre plăți nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele șase facturi în dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009, iar  reclamanta-recurentă pare că a încercat să creeze aparența unei creanțe unice plătite parțial.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958, întrucât  documentele prin care intimata i-a comunicat recurentei suma datorată, precum și plățile făcute, nevizând facturile în litigiu, nu se constituie în acte de recunoaștere a datoriei, apte să întrerupă cursul prescripției.

Prin urmare, motivele invocate de recurentă nu justifică admiterea căii de atac promovate, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat, fiind inutil a se mai examina susținerile referitoare la fondul raporturilor dintre părți, deoarece dreptul la acțiune al reclamantei-recurente a fost stins prin prescripție.